Neliniştea ortografică a anului

Ultima zi a anului ne aduce şi neliniştea ortografică a anului.

Doamnelor şi domnilor, trofeul anului 2009 merge către:

Chapeau!

Cadouri

Pentru că aţi fost cuminţi şi m-aţi citit un an de zile:

Marea de zăpadă a Bărăganului, pe 24 decembrie 2009, din viteza maşinii:

Şi marea de Mare Neagră la Eforie Sud, văzută din barul hotelului Europa (cu trei clienţi: mama, frate-meu şi cu mine), pe 26 decembrie 2009:

O dată, de două ori

Scriind adineauri despre foi, foie şi fois, mi-am adus aminte de una dintre neliniştile – sau mai bine zis una dintre greşelile recurente ale amicului John. Care ulterior a devenit una dintre neliniştile mele legate de limba română.

Amicul John zicea (şi cred că mai zice) o oară, pentru o oră. Că dacă pluralul e ori, ca în de două ori, de trei ori, atunci singularul e oară şi se aplică la oră.

Bun.
Aici m-am neliniştit eu, încercând să-i explic. Adică mi-am prins urechile.

Car’ va să zică:
Când vorbim de oră, e oră, cu pluralul ore. O oră, două ore.
P-ormă avem ori. Ca în ori, adică sau, şi în ori, ca în de două ori.
Dar, evident, deşi zicem de două ori, nu vom spune o oară. Vom spune o dată. După cum nu vom spune, deşi pare logic, de două dăţi.
Vom spune, complet ilogic (deci în buna tradiţie a limbii române), o dată, de două ori.

Să nu te-mpuşti?!
Cum naiba să explici aşa ceva şi mai ales cum naiba să pricepi aşa ceva?! (Trecând peste faptul că pentru urechea de străin ora, oră, ori şi ore sună cam la fel.)

Farfuria cu credinţă

La 16 euro.

…Că ei n-au fost la şcoală când ne-nvăţa doamna Danciu despre omofonele foi (credinţă), foie (ficat) şi fois (dată, ca în o dată, de două ori).

(Tot de la cititorii vigilenţi fina & finu’ şi tot de pe Coasta de Azur.)

Mente stretta

De la cititorii vigilenţi fina & finu’, de pe Coasta de Azur:

Stretta mente vietato.

De fapt, noi spunem şi scriem corect Stretta mente vietata, cu -a la coadă, că mente e de feminin.

Cailderea. Eschibaba. Beidaud. Altîn-Tepe.

Că tot mi-am adus aminte ma’mare (Manda Richi, cum vă ziceam) şi de Cailderea şi de Eschibaba şi de o groază de alte nume auzite în copilărie de la mama şi de la mamaia:

Habar n-aveam, dar uite că există monografia comunei Stejaru. Online chiar. De prof. Stere Caragheorghe. Chapeau!
Vă copiez aici ce mi s-a părut mai interesant. De exemplu, toponimia turcească.

Toponimie
Cuprinde denumirile dealurilor şi a celorlalte forme de relief şi anume: platoul Sologean, dealul Altîn-Tepe (muntele de aur), valea Cişmelei, platoul Geam-paşa şi Vagon, dealul Kurt-bair (dealul lupilor), platoul Expropriere, Cavacula (pădurea de ulmi), Abazaua (locul de bază), Beipunar (fântâna beiului), Ciripciu (teren în formă de ciorap), Ciolpan, Sacar, Platoul lurluc şi Iarba Dulce.

ISTORICUL COMUNEI

Stejaru – Eschibaba (tată bătrân), nume primit înainte de 1870, după mormântul turcesc al Iul Eschi-chirgiu descoperit în acest sat. Prima atestare documentară rezultă din procesul-verbal din 22 iunie 1883 al comisiei centrale pentru verificarea titlurilor de posesiuni imobiliare rurale din Dobrogea, care se deplasase în această localitate fiind formată din Andrei Duhnef – primar al comunei Ciamurlia-de-Sus, plasa Istrului, jud. Tulcea şi inginerul hotarnic-şef al Ministerului Domeniilor şi Pădurilor Statului şi şeful depositului de rasbel, spre a stabili vatra satului la cei 31 locuitori. Se stabileşte teren de cultură la 17 locuitori (familii), total teren 329,9168 ha şi pentru isiaz la toate cele 31 familii. Cătunul Eschibaba era delimitat între următoarele puncte: sud – dealul Sarmeselic (dealul roşu); de aici spre nord, nord-est peste drumurile Eschibaba – Beidaud şi Eschibaba – Ceamurlia de Sus, distanţa 910 m, spre nord-vest, trecând peste cimitirul musulman de la nord de sat, distanţa de 510 m, apoi spre sud, sud-vest, distanţa de 880 m şi de aici, 540 m spre est peste pârâul Caildere la punctul de plecare. Din cei 31 locuitori (familii) ai cătunului 16 erau cu titlu, 11 fără titlu, iar la 4 li s-a respins titlul, din aceştia majoritatea fiind români şi câţiva bulgari: Mihail Toma, Gheorghe Gheorghe, Vasile Matei, Ganea Petre, Tănase Stoian Tănase, Gheorghe llie, Dimu Dimitrie şi alţii. La cele 16 familii cu titluri li s-a aprobat o suprafaţă de 134 ha teren arabil. Aceeaşi comisie se deplasase pe 2 iunie 1883 pentru a pune în aplicare procesul-verbal încheiat în 28 august 1882 al comisiei centrale pentru verificarea titlurilor de posesiune imobiliară rurală din Dobrogea. în cătunul Testemelu se delimitează teren pentru 18 locuitori pentru casă, grădină, uliţe, cimitir, geamie, şcoală şi islaz, în total 236 ha şi 3270 mp teren. Conform procesului-verbal din 5 iulie 1889 rezultă că la cătunul Testemelu, com. Ceamurlia de Sus, plasa Istrului, jud. Tulcea, se deplasează o comisie formată din: ing. topograf D.A. Filieru şi primarul comunei Ceamurlia de Sus, în prezenţa locuitorilor pentru o nouă delimitare a pământului pentru 17 locuitori turci, aprobat la 15 martie 1890 de către delegatul Ministerului Domeniilor, Alexandru Călinescu.

________________

Şi supliment de la mama (c-am sunat-o), care-o ştie de la ma’mare: legenda Beipunarului. Fântâna beiului, cum zice mai sus dl Stere Caragheorghe. I se mai zice şi Başpunar sau cam aşa.

Cică a plecat beiul la vânătoare sau ceva de genu’ (că pe-acolo-s păduri, resturi ale munţilor de demult), a nimerit într-un fel de crevasă, ceva, plină cu apă şi s-a-necat. Şi tac-su beiului s-a supărat şi a umplut “fântâna” aia cu lână – au tuns toate oile din sat pentru asta. Şi cică şi acuma acolo e miros de usuc (sau uzuc?), grăsimea aia de pe lână. Şi cică e periculos să mergi pe-acolo, tre’ să ştii locul şi să te fereşti, că lâna aia e înşelătoare, se lasă dacă calci pe ea şi te scufunzi şi te-neci în fântâna beiului, precum beiul însuşi.

Tradiţii din moşi-strămoşi

Îmi zice azi duduia de la Antena (3?) că o vorbă din străbuni spune că trebuie să purtăm lenjerie roşie în noaptea dintre ani.

Desigur.
N-am văzut niciodată, dar sunt convinsă că străbunica mea, baba Manda Richi din cătunul Cailderea, comuna Stejaru (fostă Eschibaba), judeţul Tulcea, respecta tradiţiile şi purta, de Anul Nou, sutien şi chiloţi roşii.

(Ma’mare, să mă ierţi, să ştii că mi-aduc aminte că-mi dădeai cinci lei să mă duc să-mi iau bomboane şi când ai murit Felicia a zis că ce nasol, nu-ţi mai dă bani. Aveam cinci ani – şi eu, şi Felicia.)

____________

Vezi şi Cailderea. Eschibaba. Beidaud. Altîn-Tepe.

î sau â? Despre verbele terminate în -î.

“coborâ” cobori

Verbele care se termină în -î se termină întotdeauna în -î, niciodată în â.
După cum cuvintele care încep cu î- încep întotdeauna cu î-, niciodată cu â.

Mai multe despre î şi â, aici.

Ştiinţa de limbă română

Şi cunoştinţele de engleză.
Toate, ale dlui Lucian Braca. De la egirl.ro.

Domnu’ Braca, când v-au angajat v-au dat test de engleză, nu? Că de română e limpede că nu v-au dat.

(Copii, voi să nu faceţi ca dl Braca. El e ziarist, de-aia nu ştie. Da’ voi să scrieţi întotdeauna cunoştinte, cu un singur i.)

http://www.egirl.ro/Cum-ne-imbogatim-cunostiintele-de-limba-engleza,a3821.html#cnull

______________________

(Nu, nu citesc egirl.ro. Uneori gugălesc şi eu termenii de căutare care-mi aduc cititori, ca să văd cam pe unde apare diacritica. Şi fac descoperiri de genul celei de mai sus.)

Facebook

Aveţi cont pe Facebook? Şi dacă da, ce faceţi de obicei pe-acolo?
Că şi-a făcut şi diacritica, cu ceva (nu foarte multă) vreme în urmă, şi-i pare îngrozitor de plictisitor.

Şansa unei autopsii

Orice victimă care are şansa să fie autopsiată de Jordan va avea ultimul cuvânt.

Promo la Hallmark, desigur.

Domnu’ scriitor de promouri, mă gândesc că poate v-aţi dorit toată viaţa o asemenea şansă şi nu v-a oferit-o nimeni… Da’ glăsuiţi, că poate s-o găsi cineva să-şi facă milă de dvs şi să v-o ofere. Pe ea, şansa. Unei autopsii. După ce vă va fi făcut victimă, desigur.

Vorbeşte cu sine!

Nu, nu-i filmul ăla de Almodóvar. Şi nici continuarea lui nu-i.

E horoscopul diacriticii pe ziua de azi.

Eu vreau să vorbesc cu sine, conform îndemnului, m-am căznit azi toată ziua cu chestia asta, dar încă n-am reuşit, nu e nici un sine disponibil să m-asculte. (Acu’, ce-i drept, când m-apucă, vorbesc cam mult. O fi din cauza asta, mă gândesc… M-or fi evitând, mai ştii…)

http://www.gardianul.ro/Horoscop.-A-13-a-zi-de-la-Luna-Nou%C4%83–Roata-s151541.html

Diacritic, diacritici. Diacritică, diacritice.

explicatia cuvantului diacritic

Car’ va să zică, noi în limba română avem cuvântul diacritic (-i; -ă, -e). Adică diacritic, diacritici; diacritică, diacritice. Adjectiv.

Folosit de obicei în sintagmele semn diacritic, semne diacritice. Diacritice, zic – despre ele, semnele. Că semn e neutru – masculin la singular, feminin la plural.

DIACRÍTI//C ~că (~ci, ~ce) (despre semne grafice): Care, fiind pus deasupra sau dedesubtul unei litere, imprimă o valoare distinctă; cu proprietatea de a imprima o valoare specială. [Sil. di-a-] / /<fr. diacritique.

Sau:
Semn diacritic = semn grafic care dă unei litere a alfabetului o valoare specială.

Sau:
Semn diacritic = semn grafic care modifică valoarea fonetică a unei litere.
(De aici.)

Iar în franceză:

DIACRITIQUE, adj.
Qui sert à distinguer.

A. ORTH. Signe diacritique. (Signe) qui est ajouté à une lettre de l’alphabet pour en modifier la prononciation. [En chinois] l’accroissement des homonymes a obligé les locuteurs à introduire dans leur langue les éléments différentiels des homophones (…) [et] l’écriture ne rend aucun compte de ces signes diacritiques oraux (Langage, Alarcos-Llorach, 1968, p. 530).

B. MÉD. Qui sert à caractériser une maladie, à la distinguer de toutes les autres. Symptômes diacritiques (DG).

Prononc. et Orth. : []. Ds Ac. 1932.

Étymol. et Hist. 1635 (CL. DE SAUMAISE, Let., in les Correspondants de Peirex, I, 270, 240 Slatkine). Empr. au gr. « qui permet de distinguer ».
(De aici.)

____________

Bun.
Acu’, adjectivul diacritică face, la G-D, diacriticei (de la pluralul nominativului, diacritice, plus un i în coadă).

Numa’ că diacritica aici de faţă se declină diacriticii pen’ c-atunci când am inventat-o am hotărât să fie substantiv şi s-o declin precum critică – critici (N-Ac pl.) – criticii (G-D sg.).

Despre şpagă

Cum mă dădeam eu huţa prin secţiunea “Filologie” a bibliotecii virtuale a Universităţii Bucureşti, iaca peste ce-am nimerit:

Aspecte ale dinamicii lexicale în limbajul presei de azi. Despre cuvântul „şpagă” – Nistor Bardu, Universitatea „Ovidius”, Constanţa. (În Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, coord. Gabriela Pană-Dindelegan (Actele colocviului catedrei de limbă română, 2002), Ed. Universităţii Bucureşti, 2004.)

“De când datează?

Lazăr Şăineanu, 1896, nu înregistrează şpagă cu sensul „bacşiş, mită, şperţ”, ci omonimul şpagă, cu sensul „spadă, baionetă” şi varianta fonetică spangă, comparat cu rus. Špaga.

Nici Candrea-Adamescu, 1931, nu înregistrează şpagă cu sensul „bacşiş, mită, şperţ”.

În DLRLC, 1958, vol. IV, şpagă apare cu glosa: „s.f. (ieşit din uz). Bacşiş, mită, şperţ” şi cu exemplul din romanul lui Cezar Petrescu Întunecare, vol. II, 1928, p. 199: „Nu pune la dispoziţie vagoane decât cu <şpagă> la personalul din staţii”.

Pe lângă acest exemplu în contextul DLR, 1978, include un alt exemplu, din romanul Risipitorii (ediţia a III-a, 1969) al lui Marin Preda: „Oţelarii… nu susţin că şeful cu aprovizionarea ar lua şpagă direct de la cei de la cuptorul cinci”. În cadrul aceluiaşi articol se fac trimiteri şi la ALR 1, 453/552, 1, 454/450, Lexic regional 32. De asemenea, alături de alţi autori, este citat Iorgu Iordan cu lucrarea Stilistica limbii române, pentru articolul dedicat cuvântului şpagă cu sensul lexical „bacşiş, mită, câştig ilicit” (mai ales despre funcţionari).

În lucrarea citată, Iorgu Iordan arată că şpagă a fost „foarte răspândit o bucată de vreme, după războiul din 1916-1918” şi că „în ultimii ani a fost înlocuit prin şperţ, care pare mai expresiv (din cauza scurtimii şi a sunetelor)”.

În legătură cu etimologia termenului în discuţie, Iordan, 1975, 338, consideră pe şpagă identic cu şpa(n)gă: „sabie, suliţă” şi dă următoarea explicaţie: „gândindu-mă la faptul că controlul mărfurilor venite din străinătate se făcea cu ajutorul unui fel de suliţă, pe care funcţionarul vamal o vâra în balot, spre a vedea ce conţine: de aici s-a ajuns, printr-o metonimie uşor explicabilă, la denumirea cu acelaşi cuvânt a bacşişului pe care negustorii îl ofereau vameşilor, pentru ca aceştia să renunţe la control. În cursul lecturilor mele n-am dar peste şpagă (şi nici peste derivatul şpagagiu). În schimb, pe şperţ (cu bogata-i familie: şperţar, şperţărie, şperţuri) l-am întâlnit adesea…”.

În ceea ce ne priveşte, credem, împreună cu autorii DLR că şpagă trebuie pus în legătură cu rus. špag, scr. špag „buzunar”, mult mai apropiat de sensul cu care a circulat în trecut şi circulă şi azi termenul în cauză.

Intrat, aşadar, în limba română după primul război mondial, şpagă a cunoscut în perioada comunistă şi mai cu seamă în perioada postdecembristă o întrebuinţare extraordinară.”

http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/index.html

De-a lungul latului

Se strânge latul, şi anume în jurul lungului.

http://stirileprotv.ro/stiri/eveniment/o-parte-din-armele-furate-de-la-ciorogarla-au-fost-gasite.html