‘Pen’ că şi fetii tot doi de i are.
Fată – fetei – fetii.
Mă-sa – mă-sei – mă-sii.
Mă-sei, da.
Aşa înţelenise, de pustia de vreme, mai tot satul; şi aşa, hangiul venetic, bogat putred, să răsfoia în duhoarea de ţuică şi vin, pe când mama Stanca Kivuleasa stă mâhnită la gura sobei, mângâindu-şi odorul pe obraji. Sultănica aţipise cu capul în poala mă-sei. [...]
Într-o zi, la sapa porumbului, cine ştie ce i-a năzărit, că cu toate rugăciunile mă-sei, n-a voit să mănânce din zori până la amurg şi n-a lăsat sapa din mână până n-a căzut ruptă de osteneală. [...]
Dacă ar putea să se arunce la picioarele mă-sei! Să-i sărute tălpile şi să mărturisească tot…! Dacă s-ar arunca în râu…? Dac-ar lua lumea în cap şi ş-ar pierde de urmă…?
(Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Sultănica)
A intrat aprinsă și grăbită-n casă,
Donița punând-o după ușă-n cui.
Mă-sa stă crucită. Păi acol-o pui?
Vino și strecoară laptele odată!
Ea prinzându-și grabnic vasul, i-l arată
Mă-sei și-l izbește: Ce să mai strecor?
(George Coşbuc, Dragoste învrăjbită)
Atunci el alcătui o ceată de oameni tot unul şi unul şi porni la fântâna botezului, ca să stârpească codrul de acei tâlhari. Dară până una, alta, ca să nu i se întâmple ceva rău mă-sei, socoti mai nemerit să poftească pe căpitanul tâlharilor printr-o carte scrisă ca să dea drumul împărătesei. [...]
Căpitanul râse, după ce citi scrisoarea. Şi scrise şi el carte în care zicea împăratului că daca îi e voia să mai fie cu viaţă, să stea locului, iară daca i s-a urât de a mai trăi, să vie să se bată că-l aşteaptă; şi mă-sei nu-i va da drumul până nu se va istovi de tot în închisoarea unde este băgată.
(Legendele şi basmele românilor – George cel viteaz)
“Adjectivele posesive meu, mea, tău, ta, său, sa se leagă prin liniuţă de substantivul determinat, nearticulat enclitic (*), când acesta arată nume de rudenie: tată-meu, tată-tău, mamă-mea, mamă-ta, mamă-sa. Când substantivul determinat este de genul feminin, la cazul genitiv sau dativ, adjectivul posesiv are următoarele forme: mamă-mei, mamă-tei, mamă-sei (-sii). Observă că substantivul rămâne neschimbat, cazul lui fiind indicat de forma adjectivului posesiv.” (Ştefania Popescu, Gramatica practică a limbii române cu o culegere de exerciţii, 1983, p.173)
“În combinaţie cu alte substantive care desemnează gradele de rudenie, posesivul este frecvent folosit conjunct: maică-sa, mă-sa; taică-su, tac-su, tat-su; soră-sa, sor-sa; frate-su, frat-su. Posesivele conjuncte modifică uneori forma substantivului, alteori suferă ele însele modificări fonetice. Comportamentul flexionar al acestor forme variază: (i) doar posesivul flexionează (noră-mii), (ii) doar substantivul flexionează (mâni-sa), (iii) ambele componente flexionează (nevesti-sii). Structurile sunt colocviale, populare, regionale, nerecomandate în limba literară.” (Academia Română, Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan – Al. Rosetti” – Gramatica limbii române I, Cuvântul, Ed. Academiei Române, 2005, p.239)
____________________________
“Construcţia cu de poate apărea şi la numeralele mai mici de douăzeci când acestea însoţesc substantive “metalingvistice”, denumiri ale unor unităţi ale limbii (literă a alfabetului, cifră, cuvânt etc.): doi (de) i / trei (de) cinci etc.” (Academia Română, Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan – Al. Rosetti” – Gramatica limbii române I, Cuvântul, Ed. Academiei Române, 2005, p.297)
