Posts Tagged ‘i sau ii?’

Aplicaţile, aplicaţiile. Despre i-uri

16/03/2012

aplicaţi+e, ca noţiun+e
aplicaţi+i, ca noţiun+i
aplicaţi+i+le, ca noţiun+i+le

Adică:
- primul i (aplicaţii, aplicaţiile): pentru că radicalul substantivului (aplicaţi-) se termină în i (e i-ul ăla care apare şi la singular: aplicaţie); i-ul ăsta lipseşte din noţiuni, noţiunile, pentru că radicalul noţiun- nu se termină în i.
- al doilea i (aplicaţii, aplicaţiile), pentru că marchează pluralul; i-ul ăsta de plural apare şi la noţiuni, noţiunile.

La fel:
- o mândrie – două mândrii – mândriile
- o instituţie – două instituţii – instituţiile
- o naţie – două naţii – naţiile
- o copilărie – două copilării – copilăriile
- o prostie – două prostii – prostiile
- o explicaţie – două explicaţii – explicaţiile

(De aici.)

Muncişi, bă? Nu muncii, mă. I-urile gândului

13/02/2011

I-urile scribului de la Gândul, în deplina lor frumuseţe încă nealterată de corectură.



(De la batmanu. Thanks!)

Copii (şi domnu’ scrib), doar 4 verbe au infinitivul în -ii: a înmii, a pustii, a se sfii, a(-i) prii. Tot astea 4 vor avea şi viitorul, şi condiţionalul în -ii: va înmii, ar înmii.

Restul verbelor care se termină în -i se termină într-un singur -i – atât la infinitiv, cât şi la timpurile/modurile care se formează de la infinitiv: viitor, condiţional prezent. Prin urmare, scriem: ar munci, vor dori, să poată oferi.

Doi i apar numai la perfectul simplu, persoana I:

- Muncişi? – Muncii.
– Dorişi? – Dorii.
– Oferişi? – Oferii.

(Vezi: i, ii sau iii – perfectul simplu.)

Intri, afli. Despre i-urile verbelor în a.

20/06/2010

Plecând de la nişte gogomănii, m-am gândit că trebuie să sistematizez chestia asta într-un fel. Adică am tot zis de afli şi intri, încui şi întârzii, da’ să vedem dacă putem să le punem cap la cap.

Car’ va să zică:
Terminaţia specifică de persoana II-a sg. e -i, pentru toate categoriile de verbe. Uneori -i şi atât (intri, mănânci), alteori în -ezi (creezi), -eşti (citeşti). La indicativ prezent, I mean, şi prin urmare şi la conjunctiv prezent (intri, să intri, afli, să afli).

Bun.
La verbele de conjugarea I (adică alea terminate în -a), după cum ziceam aici, avem două modele de conjugare: cel cu -ez/eaz- (lucrez, lucrezi, lucrează) şi cel fără.

La verbele astea fără -ez-, terminaţia -i se adaugă imediat lângă radical. Prin urmare:

1. Dacă radicalul se termină în consoană, forma pentru tu… are un singur i, cel din terminaţie: cânţi, aştepţi, umbli, speri, intri, afli. Intri şi afli, da? cu câte un singur i. De la intr+i, afl+i.

2. Dacă radicalul se termină în -i după vocală, forma pentru tu… are tot un singur i – cel din radical, de data asta: mângâi/mângâie (radical mângâi-), încui/încuie (radical încui-), închei/încheie (radical închei-) etc.

3. Dacă radicalul se termină în -i după consoană, forma pentru tu… (împreună cu forma pentru eu…, de altfel) are doi i – unul din radical, celălalt din terminaţie (vezi şi aici):
a întârzia: întârzi+i > eu/tu întârzii
a speria: speri+i > eu/tu sperii
a înfuria: înfuri+i > eu/tu înfurii
a peria: peri+i > eu/tu perii
a zgâria: zgâri+i > eu/tu zgârii.

Ca să recapitulăm:

Dintre verbele în -a, numai cele al căror radical se termină în -i după consoană au forma pentru tu… şi eu… în -ii, la indicativ şi conjunctiv prezent (întârzii, să întârzii, sperii, să sperii, înfurii, să înfurii, zgârii, să zgârii). Şi nu, la forma negativă NU cade nici un i (nu întârzii, nu sperii, nu înfurii, nu zgârii).

Când se scrie “zi” cu doi i?

05/01/2010

cand se scrie zi cu doi i?

NICIODATĂ!

Vezi aici.

Doi i. Despre cuvintele cu unu, doi sau trei i

03/01/2010

Uneori şi cu patru i.

Nu, n-am să fac un articol nou pe tema asta, că mi-aş prinde urechile. Dar văzând diversele căutări, m-am gândit să adun aici lista cu articolele despre chestiunea asta.

Roşu – roşii – roşiii
Propriu, proprii, propriii, propriii-i
Copil, copii, copiii. Geamgiu, geamgii, geamgiii. Camionagiu, camionagii, camionagii. Cafegiu, cafegii, cafegiii.
Mândru, mândri, mândrii (vezi în comentariile la articol).
Membru, membri, membrii. Ministru, miniştri, miniştrii. Maestru, maeştri, maeştrii. Celebru, celebri, celebrii. Kilometru, kilometri, kilometrii.

Fi, fii
Zi, zi-i
i sau ii? Verbele terminate în -i.
i, ii sau iii. Perfectul simplu.
Înmiesc, înmiii.
Venişi, mă? Venii, bă!
Citişi, mă? Citii, bă!
Murişi, mă? Murii, bă!
Ştii, şti
Scrii
Reuşi, reuşii
Devii

ii, i-i
Vi, Vii, Vi-i, Viii
Ţi, ţii, ţi-i
Mi, mi-i, mii

Mă-tii

Noştri, voştri

Bancheri făr’ de nelinişti

05/10/2009

După articolul despre neliniştile bancherilor, azi vă prezentăm bancherii cei făr’ de nelinişti ortografice. Categoria “bancher and proud of it!”:

Mail de la fina, care primise mail de la bancă (RBS, parcă; fosta ABN-AMRO):

09-10-05 sa profita-ti

Domnişoara bancheriţă, despre ţi şi a sa liniuţă aflaţi aici. Căci văz că nu v-au dat test de limbă română când v-aţi angajat, deşi tre’ să scrieţi mailuri la clienţi. Da’ bag mâna-n foc că v-au dat test de engleză! (După mine, la nivelul Dvs. de limbă română, puteţi îndeplini cu succes jobul de femeie de serviciu de sucursală de bancă, eventual şi la centrală.)
Cât despre i-urile din partenerii noştri, să mor, am ostenit să explic.
partener – parteneri: i, desinenţă de plural.
partenerul – partenerii: i, desinenţă de plural, plus i, articol hotărât plural
partenerul nostru – partenerii noştri: i, desinenţă de plural, plus i, articol hotărât plural
Ce-o fi aşa de greu, soro bancheriţo?!!

i, ii sau iii: perfectul simplu

03/10/2009

conjugarea verbului lamuri perfect simplu
a citi perfect simplu negativ
a scrie la perfect simplu

Car’ va să zică, noi în limba română avem patru categorii de verbe, numite conjugări, după cum urmează:

Conjugarea I: verbe terminate în -a (a cânta)
Conjugarea a II-a: verbe terminate în -ea (a plăcea)
Conjugarea a III-a: verbe terminate în -e (a face)
Conjugarea a IV-a: verbe terminate în -i (a citi) şi (a hotărî)

Acu’:
Perfectul simplu se formează cam aşa:

Conjugarea I
verbe terminate în -a > -a-
intrai
intraşi
intră
intrarăm
intrarăţi
intra

Conjugarea a II-a
verbe terminate în -ea > -u-
tăcui
tăcuşi
tăcu
tăcurăm
tăcurăţi
tăcură

Conjugarea a III-a
verbe terminate în -e > -u- / -se-
cerui
ceruşi
ceru
cerurăm
cerurăţi
ceru

rămăsei
rămăseşi
rămase
rămaserăm
rămaserăţi
rămase

Conjugarea a IV-a
verbe terminate în> -â-/-î-
coborâi
coborâşi
coborî
coborârăm
coborârăţi
coborâ

verbe terminate în -i > -i-
dormii
dormişi
dormi
dormirăm
dormirăţi
dormi

Bon.
Acu’, problema cu i-urile se pune la conjugarea a IV-a, la persoana I singular şi (deşi, în fine, eu sper că nu) la persoana a III-a sg.

Car’ va să zică, când verbul se termină în -i, persoana I sg. e în -ii (la perfect simplu, normal!, că de el e vorba aici):

a citi – eu citii / a dormi – eu dormii / a reuşi – eu reuşii / a iubi – eu iubii / a veni – eu venii.

Caz în care persoana a III-a sg. se termină în -i:

a citi – el citi / a dormi – el dormi / a reuşi – el reuşi / a iubi – el iubi / a veni – el veni.

Numa’ că există câteva verbe care da, se termină în -i, că aia-i terminaţia verbelor de conjugarea a IV-a, numa’ că şi radicalul se termină în -i-, ceea ce face, după cum am învăţat noi la artmetică în clasa-ntâi, doi i, adică -ii: a pustii, a se sfii, a prii, a înmii.

Caz în care persoana I sg. se va termina în -i- (din radical) plus -i- (din terminaţia infinitivului) plus -i- (terminaţia de perfect simplu), adică în total fix trei i, adică -iii:

a pustii – eu pustiii / a se sfii – eu mă sfiii / a înmii – eu înmiii / a prii – eu priii.

(Bine, ok, trecem peste eventualele probleme de (non)sens.)

Iar persoana a III-a sg. rămâne cu -i- din radical plus -i- din terminaţia de infinitiv, adică doi i, adică -ii:

a pustii – el pustii / a se sfii – el se sfii / a înmii – el înmii / a prii – el prii.

Şi, pentru numele Ălui de Sus, la forma negativă nu facem decât s-adăugăm un nu în faţă! Forma negativă n-are treabă cu numărul de i-uri decât la imperativul negativ al lui a fi. I-urile perfectului simplu rămân aceleaşi, indiferent că-i formă afirmativă sau negativă!

Vezi şi:
Înmiesc, înmiii
Venişi, mă? Venii, bă!
Murişi, mă? Murii, bă.
Citişi, mă? Citii, bă!
Avui, avusei. Fui, fusei

Întări-i-ai, da’ n-ai ce!

25/09/2009

Nu, titlul nu se referă la Berlusconi.
Titlul se referă la ştiristu’ antenatreist care-a scris porcăria de mai jos.

09-09-25 a intarii

Că ‘geaba m-aş strădui eu să-i întăresc ştiristului ortografia, că n-am ce-i întări. N-am punct de plecare, mă-nţelegeţi.

Şi nu, pornografia nu-i la mine, pornografia e la ştiristu’ care-i în stare să scrie “a întării“, cu doi i.

Băi, sunteţi proşti!
Făcuţi grămadă.
Pornografic de proşti.
Nu’ş’ de un’ v-adună mogulii.

Băi, nu mai bine vă faceţi voi tinichigii, cum v-a zis prezidentu’?!

http://www.antena3.ro/stiri/externe/berlusconi-ii-face-ochi-dulci-lui-michelle-obama-la-summitul-g20_81104.html

Vezi şi:
i sau ii. Despre verbele care se termină în i.
Limba română: terms of use.
Înmiesc, înmiii.

Societatea de avocaţii Vlădoiu

22/07/2009

M-am râs.
M-am dus să caut “marea firmă bucureşteană de avocatură”, despre care ne zicea dna Munteanu şi iaca peste ce-am nimerit:

09-07-22 societatea de avocatii

Peste societatea civilă de avocaţii Vlădoiu & Asociaţii. Căci, nu-aşa, să se ştie că nu e societatea civilă de avocaţii Protopopescu & Asociaţii.

Deci da, marea firmă bucureşteană de avocatură, pe lângă că n-are pagină de contact (sau nu mi-o arată mie?), nici nu ştie când să scrie cu i şi când să scrie cu ii.

Aferim!

Înmiesc, înmiii

21/07/2009

eu inmiii

Hm. :)

Îmi pare mie c-aţi tras cu urechea la discuţia mea cu cititorul vigilent Codru.

Bon.
Car’ va să zică:
Da, există verbe care se scriu cu doi i. Câteva, dar există – oricât de tare aş vrea eu să nu existe, că se zăpăceşte mintea românului cea de pe urmă de la atâtea i-uri. (Adică: a înmii, a se sfii, a pustii, a prii.)
Ei, şi verbele astea care la infinitiv se scriu cu doi i la perfect simplu persoana I sg. se scriu cu – ei bine, da – trei i.

a înmii – voi înmii – aş înmii – pot înmii – eu înmiii
a se sfii – mă voi sfii – m-aş sfii – mă pot sfii – eu mă sfiii
a pustii – voi pustii – aş pustii – pot pustii- eu pustiii
a-i prii – îmi va prii – mi-ar prii – îmi poate prii / mi-ar putea prii – îmi prii.

(Cititorii mei olteni şi vigilenţi, dacă greşesc perfectul simplu, trageţi-mă de mânecă, că eu-s dobrogeancă şi p-astea le ştiu doar din cărţi.)

Vezi şi:
http://diacritica.wordpress.com/2009/06/14/i-sau-ii-despre-verbele-care-se-termina-in-i/
http://diacritica.wordpress.com/2009/08/10/limba-romana-terms-of-use/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 5,858 other followers