După cum vă ziceam, am fost la conferinţa despre CSR de la SNSPA. Sună bine, cred că o să-mi trec în cv chestia asta, chit că n-am stat acolo decât două ceasuri. Da’ în România faza cu CSR-ul e suficient de snobbish ca să dea bine în ochii diverşilor snobi.
Promisesem să vă povestesc despre cei 5 vorbitori pe care am apucat să-i ascult în cele doar 2 ore cât am avut răbdare să stau.
Când am ajuns eu, ţinea discursul de deschidere un prof – din program îmi rezultă că era rectorul de la SNSPA, Paul Dobrescu. Acuma, ce să vă zic, mi-o fi fost mie prea somn, da’ în orice caz, domnul cu pricina n-a produs nimic care să-mi rămână în minte. Cum ziceam, din 5 prezentări, 4 n-aş putea să le rezum într-o frază, pentru că au fost dezlânate, vorbind despre tot şi despre nimic.
După Paul Dobrescu, invitat de onoare cine altcineva decât Peter Imre. Nelipsit de la teve, într-o vreme, dacă vă aduceţi aminte.
Domnu’ Imre, o-ntrebare am şi eu la Dvs: Dvs, când vă duceţi la birou, ce faceţi acolo? Cu ce vă ocupaţi în mod curent? Adică, aşa, from 9 to 5, ce faceţi la birou? (Când nu sunteţi la conferinţe, evident…) Că eu despre Dvs am numai informaţiile de prin revistele de scandal: cu cine v-aţi mai combinat, cu cine v-aţi mai lăsat, cu cine v-aţi mai însurat, la ce restaurant aţi mai mâncat… Altminteri, informaţii despre activitatea Dvs de corporate affairs manager la Philip Morris n-am auzit vorbindu-se niciodată. Am, aşa, o vagă senzaţie că sunteţi, domnule Imre, în faza „fake it” – ca să folosesc cuvintele Dvs. Fake it, ok; problema e: o să ajungeţi vreodată să şi make it?
Şi, domnule Imre, încă o chestie: aţi zis la începutul prezentării Dvs. (pe care, între noi fie vorba, n-aş putea-o povesti aici, că aţi vorbit despre multe şi despre nimic concret) că „unii ar spune că eu, ca reprezentant al unei companii care fabrică tutun – un produs care-şi omoară consumatorii – n-ar trebui să fiu aici. Că responsabilitatea socială în cazul producătorilor de tutun ar trebui să înceapă cu închiderea fabricii”. Bun. Asta ar zice-o „unii”. Dar dumneavoastră, domnule Imre, dumneavoastră ce ziceţi? Unde începe responsabilitatea socială în cazul producătorilor de tutun? Şi cum vă simţiţi dumneavoastră, domnule Imre, ca invitat special la o conferinţă despre CSR, în calitatea Dvs de angajat plătit cu bani scoşi din produsul ăla care-şi omoară consumatorii, aşa cum singur aţi zis? I mean, vă simţeaţi la locul Dvs acolo?…
Apoi s-a ridicat un flăcău reprezentant al Camerei de Comerţ. Care domn a vorbit despre recipienţi. Nu, nu despre recipiente. Ci despre recipienţii mesajului. Domnul meu, află mata de la mine că în limba română există cuvântul receptor. Care receptează cu capul. Că recipient poate să însemne, la limită, că da, receptează, adică primeşte ce-i torni mata în cap, fără să-şi pună mintea la contribuţie.
A doua chestie pe care am reţinut-o de la domnul cu pricina e o minunată campanie de PR iniţiată de Camera de Comerţ, cu un minunat slogan: „Zâmbeşte-mi, te rog, molipseşte-mă!”. Oameni buni, e drept că zâmbetul poate fi molipsitor, dar adjectivul e una, verbul a molipsi e cu totul altceva şi, semantic vorbind, n-are deloc aceleaşi valenţe – în accepţiunea mea de vorbitor nativ. Molipseşte-mă îmi sună morbid de-a binelea. Cui naiba i-a venit aşa o idee minunată de slogan? Molipseşte-mă de-o molimă! – ce poate fi mai zâmbitor de-atât?!
P-ormă a intervenit Remus Pricopie, decanul nu-ştiu-cărei facultăţi – un tip ok, dar care m-a înnebunit de cap cu „un public, două publicuri, publicurile”. Of. S-o fi folosind, nu zic, dar sună ca dracu’. DEX-ul, în orice caz, îmi zice că „public” e substantiv defectiv de plural.
P-ormă, John Aston, AstonEco Management – cum ziceam, singura prezentare cu cap şi coadă. Evident, nu putea fi decât a unui străin, că românul e alergic la discursul logic şi structurat – a rămas setat pe stilul comentariilor literare din clasa a 8-a, chiar şi când a ajuns doctor în filosofie. Prezentarea – despre Centre for Corporate Citizenship Romania, CCCRo. Drăguţă ideea, numai că trebuie poziţionată cu grijă pe piaţă. Că dacă o poziţionezi la categoria „chestii utile”, „să facem împreună ceva bun (şi) pentru alţii”, succesul va tinde spre zero, într-o ţară precum România, unde fiecare e interesat doar de pătrăţica personală. Şi, eventual, de metodele de a-şi întinde pătrăţica proprie măcar cu 1 mm peste pătrăţica celuilalt (aşa, de-al naibii, nu de altceva). Dacă, în schimb, o poziţionezi la categoria „fiţe de PiaR”, „şic-trendy-cool”, un „must” de care nu se poate lipsi nimeni în lumea bună a CSR-ului românesc, atunci da, ar putea să aibă succes, adică suficienţi membri încât să se poată autosusţină financiar. Aştept cu interes urmarea.
Şi da, a mai vorbit şi Adrian-Paul Iliescu, prof de ceva pe undeva, o filosofie a CSR-ului din care am ţinut minte doar că vrea să pună pe picior de egalitate pe posesorul de capital-bani cu posesorul de capital-muncă. Adică şi eu şi şeful meu să fim asociaţi în aceeaşi firmă. El pune banii, eu pun munca. Super ok ca idee. Numa’ că asociatul care pune banii îşi ia dividendele (dacă firma a făcut profit!) o dată pe an. Ideea e, domnule Iliescu: dacă asociatul care pune munca poate să îşi ia şi el banii/dividendele doar o dată pe an, şi numai dacă firma a făcut profit, atunci da, ok, vorbim de parteneriat şi de asociere în aceeaşi firmă. Da’ dacă omul cu munca vrea bani lunar, indiferent dacă firma are profit sau nu, atunci, cu părere de rău, domnule Iliescu, nu mai vorbim de parteneriat şi asociere. Dar aici intrăm în nişte chestii de management financiar pe care n-o să stau să vi le explic aici, domnule Iliescu, că înţeleg că sunteţi filosof şi mi-e că n-o să ne înţelegem.
Şi-n orice caz, domnilor: responsabilitatea socială a firmelor, oricât de mici, începe cu plata taxelor către stat. Aia e faza 1 a CSR-ului. Dacă daţi ţeapă statului prin diverse metode de evitare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor diverse, atunci orice altă discuţie despre responsabilitatea socială e snobism pur şi vorbărie goală.
diacritica 