Nu prea am pofte ortografie-ortoepice-şi-de-punctuaţie în ultima vreme, da’ nu-mi dau pace neliniştile altora, aşa că n-am încotro.
N-am înţeles de ce vreţi imaginea lu’ masculine model şi ce vreţi să faceţi cu ea. N-aţi prefera’ modelu’ masculin în carne şi oase, ca să zic aşa? Eu da.
Din păcate, nu-l cunosc pe fratele Oanei Sârbu. De altfel, nici nu ştiam că are un frate. Dar am aflat din Cotidianul că securitatea o presa pe ea, pe Oana Sârbu, cu ajutorul tatălui ei. Nu ştiu dacă şi pe fra-su l-au presat tot cu ajutorul tatălui.
Nici pe Monica Davidescu n-o cunosc, da-mi place cum zice ea uaităning când e vorba de pasta de dinţi.
Încă nu există un îndreptar ortografic online, da-s pe cale să-l fac eu. Vreo două pagini din el găsiţi deja la Indexul ortografic.
Ce să se scrie cu doi i?
Aţi nu e adjectiv. Aţi e cuvinţelul cu care se formează perfectul compus (aţi făcut) sau condiţionalul (aţi face). De asemenea, după cum ne-a zis aciddu aici, aţi poate fi şi pluralul de la aţă: o aţî, două aţi. 😀
Ce-aveţi azi (şi ieri, mă rog… ş-alaltăieri…), oameni buni?!
Să ne-nţelegem, o dată pentru totdeauna:
A şti are doi i în conjugare numa’ la tu ştii, tu să ştii. În rest, şti se scrie fix aşa: şti. Cu un singur i. La toate formele de viitor: voi/vei/va/vom/veţi/vor şti. La toate formele de condiţional prezent: aş/ai/ar/am/aţi/ar şti. La prezumtiv: oi/oi/o/om/oţi/or şti (oi şti tu ceva de mă-ntrebi…).
În or’ce caz, indicativul prezent al lui a şti, că de el mă întrebaţi, arată aşa:
eu ştiu
tu ştii
el ştie
noi ştim
voi ştiţi
ei ştiu.
diacritica 
Presupun că lucrezi la un altfel de Google.
Îmi place ironia dintre rânduri. 🙂
Nah, nu-s aitistă, ca să inventez un alt Google. 🙂
Chiar am de gând să fac un îndreptar ortografic pe care să-l pun free pe net. Cândva. 😀 Blogu’ ăsta îmi dă inputuri. 🙂 Da’ îndreptaru’ o să existe – că na, Academia n-are timp de-aşa ceva, e ocupată cu raţiunile lingvistice ale dezbaterii nici o vs nicio.
am si eu o intrebare …..simpt s-au simt (forma corecta )?¿
Nu ştiu care este forma corectă a simţirii Dvs… De fapt, cred că simţirea, simţul, simţirile în general nu pot fi analizate în termeni de corect/greşit.
De asemenea, nu ştiu cum s-au simţit simţirile Dvs. sau dacă s-au simţit în vreun fel oarecare.
Acu’ pe bune:
Se scrie (dar, mai ales, se spune): a simţi. simt, simţi, simte, simţim, simţiti, simt. Nu e nici un p pe nicăieri.
Iar sau, dacă are sensul de ori, se scrie sau. Într-un cuvânt.
Cu cratimă, s-au, se scrie numai dacă îi poţi adăuga un ei în faţă: ei s-au simţit. Ei s-au dus.
In privinta simturilor stau ok ! =)) Deoarece eu fiind mai „veche ” am multe lagune in ortografia si gramatica actuala . VROIAM ori VOIAM o parere . Merci pentru intelegere!
Şi unde-ţi ţii lagunele? 🙂 Ai vreun golf personal, sau cum? 🙂
(http://www.dexonline.ro )
Or’cum, astea cu s-au/sau şi simpt/simt n-au legătură cu gramatica actuală, îs vechi de când limba românească (deci mai vechi şi decât tine, şi decât mine). Simt se scrie simt dintotdeauna, iar s-au vs sau e la fel de când lumea. 🙂
Of… lagune?
E o glumă, nu?
Nu cred. Că nici celelalte nu erau. M-am informat la sursă. 🙂
Acum s-a transformat în glumă 🙂
Dar însă totuşi cred că putem găsi o situaţie în care să punem „ei” în faţa lui „sau” (fără cratimă): „ei sau voi”.
Ştii, SkyRain, când am început blogul ăsta, timp de câteva săptămâni am crezut că neliniştile ortografice prin care oamenii ajungeau aici erau gugălite la mişto. Mi-a luat ceva vreme să înţeleg (să accept?) că „a-ţi fost sau aţi fost” era o nelinişte foarte serioasă. Şi încă mai este, după cum rezultă din rubrica cu pricina. 🙂 Deci, în ceea ce mă priveşte, după 4 luni de experienţă diacritică, sunt gata să accept că „lagunele”-s pe bune. 🙂
Putem găsi multe diverse situaţiuni, Adrian, numa’ că capu’ meu are uneori sinapse mai încete (o fi de la ploaia de-afară), de-aia e bine să fie câte-un cap limpede p-aci. Al tău, în cazu’ de faţă. Thanks. 🙂
OFF , oare sint singura care are lacune …mai mari decit o laguna =)))…totusi , vroiam ori voiam „
E „voiam”. De la „a voi” (citit vo-ì). Căci „a vroi” nu există.
a voi, imperfect
voiam
voiai
voia
voiam
voiaţi
voiau
a vrea, imperfect
vream (citit vream, într-o singură silabă)
vreai
vrea
vream
vreaţi
vreau
Nu, stai liniştită. Le-avem şi noi, ăştia de p-aci, şi cred că le au şi lingviştii Academiei. Sau măcar îndoieli, dacă nu lacune. Academicienii, zic. 🙂
Car’ va să zică, lacune avem toţi (numa’ că unii ştim să le ascundem mai bine), important e să le gugăleşti bine ca să afli răspunsurile corecte.
„a vroi” există totuşi. Ambele forme sunt corecte (vroiam – voiam). Scuze, nu vreau să mă dau mare în apă mică.
Posibil să fie aşa. O fi apărut prin DOOM? 😀
„Pe vremea mea” nu exista oficial. Numa’ neoficial. 🙂
O să mă uit după el. Presupun că-i variantă, sau mai degrabă combinaţie, a voi – a vrea, pe care au acceptat-o în normă. Cam ca şi cu cireaşă-cireşi. Pe acelaşi principiu, în curând o să mă duc la aprozar să cer un kil de meri. De la un măr, două meri. 😀
Na, că mi s-a năzărit şi mie o nelinişte: cum face „a vroi” la prezent?!
Eu vroiesc, tu vroieşti? Sau cum?!
Da, aşa, vezi la conjugări.
http://dexonline.ro/search.php?cuv=vroi
(Ce prostie!! Dacă-mi permiţi. 😀 )
Cum ziceam şi prin alte discuţii, în curând Academia o să accepte formele să aibe, î-mi şi face-ţi numa’ pentru că o mare parte a populaţiei spune/scrie aşa. 😀
„A vroi” nu se prea foloseşte, e chiar urât şi când îl pronunţi. Dar există.
Cu Academia, nu ştiu, idioţenia e în floare.
Păi, cum îţi ziceam, „a vroi” nici nu exista oficial, până de curând.
Cred că Academia l-a acceptat de curând (chiar, există „a vroi” în vreo versiune a vreunui „document oficial” al Academiei?), da’ e doar o combinaţie bizară între a voi şi a vrea. D’aia sună naşpa şi nu se foloseşte. Adică d’aia se foloseşte doar la imperfect. Cred. 😀
Oare ciupercile necomestibile suferă de complexul inferiorităţii?
Mai degrabă al superiorităţii, că doar sunt intangibile.
Da’ cine-a zis că-s necomestibile? Îs comestibile, că poţi să le mănânci, numa’ că mori.
luăm cu jidvei
Corect. Jidvei, antidotul universal. 🙂
dacă-s necomestibile, le fumăm.
părerea mea.
😀
Hello, profit de ocazie pentru a intreba despre cacofonie. Am vazut http://morar.catavencu.ro/2009/05/05/experimentul-oprescu-clica-ce-sau-clica-care/ si m-am scuturat putin in ceea ce stiam eu. Nu vreau sa discut neaparat etimologic, pentru ca urat pot sa sune destul de multe. Eu vreau sa intreb daca aveti idee sa nu mai fie valabila definitia cu repetarea unei silabe…
N-am nici o idee. După mine, cacofonia e după cum îi sună omului. Şi, cum am mai zis pe-aici, prefer o cacofonie verde-n faţă decât o ca-virgulă-cofonie.
Habar n-am ce zice Academia despre „clica ce” vs „clica care”. De fapt, cred că Academia nu zice nimic anume în sensul ăsta, fiind prea ocupată -ea, Academia- cu „nici o” vs „nicio”.
Problema cu simpţitul am întâlnit-o, şi nu o dată.
Dar, dacă unii bagă, alţii scot. Ce ziceţi de promtitudine? Am primit zeci (sic!) de mesaje în care mi se mulţumea pentru promtitudine. Şi toate erau de la persoane datoare să-i înveţe pe alţii!!!
Chestia cu „simpt” vine de la scrisul la mişto pe forumuri. Am făcut-o şi eu, da’ m-am cuminţit. Că tu scrii la mişto şi-ţi imaginezi că toţi citesc chestia asta la mişto, da’ la un moment dat m-am prins că-s oameni care ajung să creadă că aşa se scrie.