Cum m-au adus la exasperare diversele aş fii, voi ştii, voi reuşii, a lungii, m-am gândit că n-ar strica o recapitulare a mărunţişurilor gramaticale pe care ni le-a predat – tuturor – profa de română într-a cincea, dar care s-au lipit numai de unii dintre noi.
Cum am mai zis, verbele care la infinitiv se termină în -i se termină într-un singur i. Adică: a fi, a şti, a reuşi, a lungi, a dori, a întâlni. Niciodată cu -ii. Niciodată.
Prin urmare, viitorul şi condiţionalul prezent, care se formează de la infinitiv, tot un singur -i au, indiferent de persoană. La fel şi pentru structurile de genul pot + verb în -i:
voi fi, aş fi, pot fi
voi şti, aş şti, pot şti
voi reuşi, aş reuşi, pot reuşi
Aşa cum în cazul verbelor care se termină în -a, de genul a mânca, nu zicem şi nu scriem voi mâncaa, aş mâncaa, pot mâncaa, nici în cazul verbelor care se termină în -i nu zicem şi nu scriem aş fii, voi fii, pot fii.
La fel și pentru forma negativă a imperativului: Nu fi!, de la a fi. Ca Nu mânca! (nu ”Nu mâncaa!”), de la a mânca. Nu lovi!, de la a lovi, cu un singur i. Nu citi!, de la a citi, cu un singur i.
__________________
Evident, cele de mai sus nu se aplică indicativului prezent. Tu vii se scrie întotdeauna cu doi i, ca şi tu să vii / tu devii, tu să devii. La fel: tu ţii, tu să ţii / tu deţii, tu să deţii. Sau tu (să) (nu) ştii, tu (să) (nu) scrii. E-tî-cî.
Vezi şi Vi, Vii, Vi-i, Viii, Ţi, ţii, ţi-i.
__________________
Pentru a înmii (eu voi înmii, aş înmii, pot înmii, eu înmiii), a se sfii, a pustii, a-i prii, vezi Înmiesc, înmiii.
___________________
Vezi şi i, ii sau iii: perfectul simplu.
___________________
diacritica 
Hm, e foarte utila recapitularea asta, dar „niciodata” ala e prea transant. Exista, totusi, verbele „a se sfii”, „a inmii”, „a pustii”, „a prii”.
Aşa-i. Da’ vezi tu, pe blogul ăsta oamenii ajung căutând „se scrie voi reuşii sau voi reuşi?”, „aş fi sau aş fii?”, „când se scrie voi ştii?”. Nimeni n-are nelinişti ortografice legate de a se sfii, a înmii şi altele de genul ăsta.
Şi cum ăsta nu-i blogul oficial al academiei, ci doar tentativa mea de explica una-alta, prefer să fiu tranşantă şi să spun că nu, infinitivele nu se scriu cu doi i. Şi, cum ziceam nu demult, dacă din cauza asta cineva o să scrie a înmii cu un singur i, îmi asum toată vina, încă de pe acum. 🙂
I mean, cine are nelinişti legate de voi şti şi aş fi e puţin probabil să fie în stadiul în care foloseşte curent, în scris, verbe precum a prii. Adică prefer să dau nişte explicaţii de-astea tranşante, cu speranţa că într-o bună zi o să scadă numărul de aş fii-uri de pe faţa pământului. Pen’că rata de aş fii-uri e înmiit mai mare decât rata de a prii-uri scrise cu un singur i. 🙂 Răul cel mai mic, cum ar fi. Sau, mai degrabă, tentativă de remediere a răului mare, cu preţul răului celui mic. 😀
Şi, oricum, cine foloseşte – în scris! – verbe precum alea de le zici de obicei ştie să le şi scrie.
Pen’că dacă e să iei la rând toate situaţiile când un verb se poate scrie cu 2 i (cum era, nu demult, discuţia despre reuşii), iese o ditamai disertaţia pe teme gramaticale – şi nu ăsta-i scopul meu aici. Chestii simple, explicate cât mai simplu, pentru oamenii – mai mult sau mai puţin simpli – care nu ştiu când se scrie fi cu doi i. Atâta tot.
Academia, dacă are o problemă cu explicaţiile mele incomplete, n-are decât să-şi facă blog sau măcar să publice -moka- un îndreptar ortografic online – ăla de-l caută, zilnic, cel puţin 3 persoane care-ajung pe blogul ăsta.
Pe mine m-au ametit greselile de pe internet,oricum iti multumesc ca ai publicat asta pe blog.Mi-a prins bine!
Să creşti mare. 🙂
Oricând ai dubii, daă o tură p-aici, în mod sigur se găseşte cineva care să te lămurească.
Din pacate putini oameni mai scriu corect … si nu ma refer numai la RO. Locuiesc in state si vad astfel de fenomene zilnic. Cred ca si mai frecvent este faptul ca nimeni nu mai reciteste inainte de a posta. Scriu pur si simplu ce le trece prin cap si ce-o fi o fi. Am parinti intelectuali si observ ca si ei mai fac greseli. Binenteles ca si eu o dau in bara desi ma straduiesc sa scriu corect 🙂
Bine, dacă e să ne gândim la cât de prost scriu francezii, atunci ne găsim scuze pe vecie. 😀
Hahahahaha, hihihihihihiiiiiiiiiiiiii… delicioasă explicaţia ta cu privire la tranşantul Niciodată, niciodaaaaaaaaaatăăăăăăăăăăăăă… (niciodată să nu-i uităm pe cei mai trişti ca noi! zicea un cânticel de-al lui Cenaclu’ Flacăra). Eşti de-a dreptul indispensabilă, serios… şi ce îmi place tare mult e faptul că într-adevăr, găseşti explicaţii simple, haioase, de o logică perfect accesibilă, cu nişte comparaţii care ajută omul să ţină minte forma corectă… Academia ar trebui să te angajeze să le îmbunătăţeşti imaginea, să le devii brand, aşa cum a făcut CIA-ul cu mândreţea cea de actriţă Jennifer Garner din Alias.
N-o s-o facă, că doar ce m-am luat şi de ea. 😀
„Delicioasa explicatia”….??!!! Mama ce expresii…wow!!
Buna,
In contextul a ceea ce s-a discutat, citez:
„Prin urmare, viitorul şi condiţionalul prezent, care se formează de la infinitiv, tot un singur -i au, indiferent de persoană.”
Va rog sa-mi spuneti: doar viitorul si conditionalul prezent ce se formeaza de la infinitiv au un singur -i? In restul cazurilor se scrie cu -ii (2i)?
Multumesc.
Care cazuri?
Scurt si la obiect. Multumiri
Să creşti mare.
tare blogul.
Thanks. 🙂
Uite ce-mi scrie unu’ pe blog: „sunt sigur ca te vei simtii tentat …” Acum eu as vrea sa-i transmit ca tentatia asta a lui simti se poarta doar cu un singur i. Sa-i arunc aroganta sau sa ma mai gandesc putin? Merci frumos.
În bun spirit diacritic, aruncă-i-o! 🙂
Verbul “a fi” se scrie cu doi “i” la:
conjunctiv: tu sa fii
imperativ: fii!
gerunziu: fiind
Mulţumim de precizări şi la rândul nostru îţi precizăm că în articolul de mai sus e vorba despre infinitiv, după cum şi scrie.
(Despre fi vs fii, aici.)
Deci uite surioară ce aroganță i-am comunicat fratelui care mă amenințase cu doi i: http://grigoredupaureche.wordpress.com/2010/09/22/daca-gramatica-nu-e-nimic-nu-e/