Domnişoarelor şi domnişorilor ziarişti sportivi,
Că-l citiţi „can” pe Caen şi c-o citiţi „bres-cia” pe Brescia – asta e, nu tot omu’ vorbeşte franceză şi italiană. Da’ tot românu’ vorbeşte engleză, nu? Şi voi, presupun. Adică dacă franceză nu, italiană nu, atunci măcar engleză; nu?
Păi, şi nu v-a explicat aciddu aici că se zice plimăt, nu plaimaut? Sau eraţi prea ocupaţi să puneţi limba-ntre dinţi ca să vă iasă θ-ul?
Nu’ş’ cine ce joacă cu Plymouth, da’ de ieri (parcă de ieri) încoace numa’ plaimauθ aud. Şi mă zgârie!!
Domnişoarelor şi domnişorilor ziarişti, vă rog eu, nu vă mai socotiţi aşa de superfoartedeştepţi şi mai duceţi-vă şi pe la dicţionar. Că, de exemplu, în Merriam-Webster scrie (şi spune!) cum se pronunţă Plymouth.
diacritica 
Eheeee…sa auzi variantele la Flushing Meadows 🙄
Vezi 😀 .
Şi p-ormă ziceţi că am io ceva cu ei şi că-s o talibană într-ale ortografiei şi ortoepiei. 😀
Ajutor ! eu sunt doar inginer, deci nu mă număr cu intelectualii (îngăduiţi vă rog stilul cu aromă veche, puţin forţat ce-i drept).
Vă rog să îmi spuneţi unde găsesc desluşire competentă şi clar exprimată cu privire la trecerea de la „vre-un” la „vreun” ? desigur, laolaltă cu toate celelalte cuvinte care au păţit aceeaşi poznă. Multumesc !
Mai am: este corect ca atunci când ne referim la un cuvânt (cum a fost mai sus) să îl scriem între ghilimele ? Dar când vorbim despre o literă ? mie mi se părea că este corect să spunem /doi de „i”/
Şi încă nu e gata: m-a corectat un prof’ de româna (deci are dreptate) că nu se spune „vi-am dat”. Eu credeam că este corect „v-am dat un măr” si „vi-am dat de ştire”; greşesc, nu-i aşa ? 😦 Mai mult: mi-a zis proful cu pricina că nici nu există „vi-orişice”.
Că veni vorba: dacă vreau să mă dau şmecher, spun „prof'” în loc de „profesor”, dar pun repede un apostrof, ca să vadă lumea că eu ştiu că pe acolo lipsesc de fapt nişte litere. Ce fac însă dacă vreau să spun, ca mai sus, „proful” ? mai pun apostrof ? dacă da, atunci cum ?
Săru-mâna şi va mulţumesc pentru răspunsuri !
depun o plangere la registratura diacriticii pe tema ‘ziaristi sportivi’ – sportivii de la Realitatea au nevoie de lamurirea diferentei dintre „familial” si „familiar”, ca am aflat ca antrenorul Napoli (cred) „s-a retras din motive familiare” si m-am intrebat ‘familiare cui?’.
Basca „cockpit” e „copchit”, da’ asta-i amuzanta si-mi place sa rad la fiecare ora 🙂
Familiare lui, evident! 😀
Cre’ că de data asta e vorba de un ştirist român care ştie atât de bine italiana încât o amestecă-n română. 🙂
Că-n italiană familiare/famigliare înseamnă şi familial şi familiar.
Sau poate că napoli le-a zis în italiană „fami(g)liari” şi ei au tradus cu „familiar”. 😀
@ Petronius: te voi onora cu articol special la rubrica „nelinişti ortografice”. 🙂
Sărut mâna dreaptă, stimată Doamnă. Numai să nu mă certaţi prea tare …
Îmi place la nebunie titlul rubricii „nelinişti ortografice” ! 🙂 Ar trebui adăugată şi o rubrică „înfiorări gramaticale” şi poate una „extazieri ortoepice”.
Dacă tot nu aţi apucat să-mi răspundeţi, poate mă mai lămuriţi cu o nelinişte: într-o construcţie repetitivă ca în exemplul de mai jos, trebuie sau nu repetată prepoziţia „de” ?
„Îmi este dor de mama, de tata şi de fraţii mei”.
Poate că acest exemplu este prea simplu; întrebarea este dacă există o regulă. Iaca, recunosc: cineva mi-a atras atenţia (un corector profesionist), pentru ca după câţiva ani cineva (credibil) să îmi spună că „Dimpotrivă ! prepoziţia NU se repetă !”. Păi să nu „deie” bietul vorbitor din nelinişti drept în depresii ?!
Nu cred să fie reguli aşa de drastice precum „prepoziţia NU se repetă”. După mine, se repetă ce are vorbitorul chef să repete, în funcţie de ce vrea să spună / să accentueze (atâta vreme cât nu-i greşeală pure et dure). Dar eu nu-s nici corector de meserie, nici profă de română. Şi, ca simplu vorbitor nativ ce sunt, îmi pare că e ok cu de-urile alea p’acolo. De fapt, cred că ţine de o nuanţare subtilă a sensului. În „Îmi este dor de mama, tata şi fraţii mei” eu îl precep pe „de mama, taţii şi fraţii mei” drept un fel complement colectiv (habar n-am dacă există); în timp ce „de mama, de tatăl şi de fraţii mei” îmi pare a fi o sumă de complemente individuale. Un fel de „mi-e dor de fiecare dintre ei, separat”, nu „de ei toţi, la grămadă”. 😀
În fine, asta-i percepţia mea de vorbitor nativ. Nu ştiu ce zice norma oficială şi, de fapt, nu ştiu dacă există normă oficială în sensul ăsta.
Eu, oricum, mă ocup aici de chestii mult mai puţin sofisticate, de genul fi/fii, î-mi/îmi, cea/ce-a. 🙂
Urmează (azi, sper), articolul promis.
update tot de la voice-over-ul stirilor Realitatii: „cand isi intalneste colegii, Ridzi le strange mana in timp ce Udrea se lasa imbratisata familial”, deci experimentele continua 🙂
Spre ruşinea mea, nu ştiam asta.
Atâta vreme cât n-ai ieşit pe post să zici plaimaut, n-ai de ce să-ţi fie ruşine. 🙂