Salut,
Imi zici te rog , care e forma corecta : inseala sau insala?
Imi explici te rog ?
Multumesc,
Conform îndreptarului şi DOOM-ului, e înşală.
_______________
Update:
În comentarii, discuţia despre „greşeală / greşală”, „aşază / aşează”.
_______________
Update 2 – răspunsul la aceeaşi întrebare, la Locu’ de-ntrebat, din 30/12/2009. Un pic mai elaborat, de data asta:
Am o nelinişte ortografică mai veche, dar pe care tind să o trec cu vederea. Mi-a sărit în ochi azi, când, într-o carte, la două pagini distanţă, am întâlnit atât înşală cât şi înşeală (ex: Gigel o înşe/ală pe Maricica). Dexonline spune că “Mă înşală memoria” – propoziţie care mă aruncă fix în paradoxul mincinosului…
E vorba de alternanţa fonetică e > a în radicalul verbului, ca la „a aşeza”.
a înşel/a > înşel, înşel/i, înşal/ă, înşel/ăm, înşel/aţi, înşal/ă
a aşez/a > aşez, aşez/i, aşaz/ă, aşez/ăm, aşez/aţi, aşaz/ă
E acelaşi model de conjugare ca la „a cânta” (adică terminaţie zero la pers. I sg., apoi -i, -ă, -ăm, -aţi, -ă), dar la „a cânta” alternanţa fonetică e t > ţ:
a cânt/a: cânt, cânţ/i, cănt/ă, cânt/ăm, cânt/aţi, cânt/ă.
„A aşeza” face „aşază”, şi nu „aşează”, tocmai pentru că se conjugă pe modelul „a cânta” (cânt/ă, aşaz/ă), nu pe modelul „a lucra” (lucr/ează, aş/ează). Adică radicalul e aşaz- (la care se adaugă terminaţia -ă), nu aş- (la care s-ar adăuga terminaţia -ează).
____________
Vezi şi:
A vs EA: înşală, aşază, greşeală, deranjează, furişează, trişează.
Deranjează. Aranjează.
____________
diacritica 
Intr-un offtopic de maxima respiratie intelectuala imi permit sa va impartasesc un titlu care m-a facut sa scap ceasca din mana azi-dimineata (intre timp mi-am revenit si l-am ars pe blog 👿 )
http://www.jurnalul.ro/stire-editorial/urme-de-laba-518608.html
OMG! Zici că-i editorialul din Libertatea. (Chiar, „Libertatea” are editorial? 🙂 )
@diacritica: o sa razi: DA, are 🙂
😀 😀 😀 😀
oooocheiii… o să m-apuc să-l citesc de-acu-ncolo. 🙂
Vă rog o lămurire, e corect „a se aciua”? Mulţumesc
După ştiinţa mea, da.
si ‘mai nou’ cum e corect: ‘greseala’ sau ‘gresala’? 😉
😀
alş, n-ai fost atent la lecţie! Cestiunea asta am lămurit-o mai demult. E „greşeală”. Data viitoare să nu te mai prind cu lecţia ne-nvăţată! 😀
(eu am intrat in clasa asta mai tirziu, so…)
dar nu pot (totusi) sa nu intreb: DE CE?
de ce, adica, ‘insala’ & ‘greseala’?? si e ‘asaza’ sau ‘aseaza’? (scuze daca ai rezolvat si aceasta chestiune!)
in fond, fonetic auzi tot o singura vocala (‘a’)…
cum spuneam, limba romana e de balamuc 🙂
C-aşa zice profa, na! 😀
E înşală, cu a. Greşeală, cu ea. Aşază, cu a.
Deşi, după mine, ar trebui să fie toate cu ea. Numa’ că ăştia când au făcut DOOM-ul nu mi-au cerut părerea. 🙂
Şi da, limba română e de balamuc. Mai de balamuc decât franceza. Adică acolo balamucu-i mai mare, da’ e mult mai organizat.
EXACT!
adica nu ma deranjeaza sa fie balamuc, da macar sa fie bine organizat – vezi si de sade 😉
Dacă mă gândesc bine, îmi pare că doar substantivul (greşeală) se scrie cu -ea-, în timp ce verbele se scriu cu -a-. Iar conjugarea îmi pare asemănătoare, adică îmi pare că fac parte din aceeaşi subcategorie de verbe. Adică cu -e- în radical, vocalic, care formează ultima silabă (înşel-, aşez-), care la pers. a III-a sg. şi pl. devine -a-. (Habar n-am de ce, probabil că-i o chestie de istoria limbii, da’ eu n-am studiat aşa ceva.)
înşel, aşez
înşeli, aşezi
înşală, aşază
înşelăm, aşezăm
înşelaţi, aşezaţi
înşală, aşază
Îmi pare că se conjugă la fel, terminaţiile-s la fel, au aceeaşi alternanţă fonetică la pers. a III-a sg. şi pl.: -e- > -a-.
(Chestiile astea cu alternanţele fonetice din conjugări sau declinări sunt explicate ceva mai bine în unele manuale de română pentru străini. În fine, „mai bine”… Că în manualele de română pentru români nu-s explicate defel, dacă mi-aduc eu bine-aminte… O să mă uit în Stand alone Romanian, să văd dacă şi cum explică.)
Ok, m-am uitat, explică destul de bine diversele tipuri de conjugare ale verbelor de conjugarea I (alea în -a), inclusiv categoria în care se încadrează a înşela şi a aşeza, numa’ că p-astea două nu le detaliază şi nu pomeneşte nimic despre alternanţa -e- > -a-.
Cititorii mei absolvenţi de română, îmi puteţi spune dacă alternanţa asta fonetică are legătură cu accentul tonic?
Că dacă mă uit mai bine, bag de seamă că:
> înşel/aşez, înşeli/aşezi, înşelăm/aşezăm, înşelaţi/aşezaţi: toate cu -e-, toate cu accent pe ultima silabă
> înşală/aşază: cu -a- şi accent pe penultima silabă.
Eh? Are vreo legătură sau inventez?
Iata ce zice îndreptarul Academiei (2001 – exemplar gratuit!!!) la pagina 10:
VOCALELE (A)
-Se scrie şi se pronunţă a, nu ea, după literele ş şi j în rădăcina cuvântului: şa, şada, şapte,deja, jale..
Notă: În mod obişnuit, e alternează cu ea: deştept-deşteaptă, leg-leagă. Potrivit cu regula de mai sus, se stabileşte, însă, alternanţa e-a după ş, în rădăcina cuvântului, în formele flexionare ale adjectivelor şi verbelor: deşert-deşartă, aşez-aşază, şed-şade.
Păi, dacă regula e „după ş şi j”, de ce nota vorbeşte numai despre ş, la verbe şi adjective? Adică, de ce nu „deranjază”? Ştiu: de-aia!
Astea-s ca anunţurile ” O zi se fumează, o zi nu. Azi nu!” sau ca replica vanzatorului când i se cere o pălărie verde, nu chiar verde, totuşi verde (sper că Academia ştie bancul).
Nu. „A deranja” e din altă subcategorie a conjugării I. E ca a lucra, a crea. La a deranja, -ea- nu vine dintr-o alternanţă fonetică în radical (ca la a înşela, a aşeza), ci din terminaţie:
lucrez, creez, deranjez
lucrează, creează, deranjează
Radicalul nu se modifică, cum e la înşel-/înşal-, aşez-/aşaz-; doar se adaugă terminaţia.
Şi probabil că regula aia de-o zice în îndreptar se aplică numa’ la alternanţele fonetice din radical.
Tre’ să mai citesc şi eu îndreptarul. 😀
Io zic că mai degrabă are legătură cu ginul tonic, nu cu accentul tonic, că-s deja/dejea turmentat.
S-ar putea să ai şi tu dreptate… 😀
Eu am învăţat aşa în anul I la O.O.P. (ce-i drept, eu am terminat germană-italiană, aşa că nu am aprofundat):
a aşeza – el aşază
a înşela – el înşală
a deşerta – el deşartă
a se furişa – el se furişEAză
a dirija – el dirijEAză
DECI dacă ş/j se află în interiorul radicalului, la persoana a 3-a sg. avem -a-, iar dacă ş/j se află la sfârşitul radicalului, avem -ea-.
La substantive (greşeală, zapuşeală, tânjeală etc.) e vorba de sufixul -eală.
Asta am băgat de seamă. Ce încerc să înţeleg e DE CE, vorba lu’ alş. Ce generează alternanţa aia fonetică.
Nu ştiu dacă-i relevant, că acolo NU e vorba de alternanţă fonetică, ci de terminaţia de persoana a III-a sg/pl (-ează).
E vorba, cum ziceam, de două categorii diferite de verbe de conjugarea I. Că nu toate se conjugă la fel.
1. A înşela, aşeza sunt din categoria lui a cânta:
cânt – înşel – aşez – cu terminaţie 0
cânţi – înşeli – aşezi (-i)
cântă – înşală – aşază (-ă)
cântăm – înşelăm – aşezăm (-ăm)
cântaţi – înşelaţi – aşezaţi (-aţi)
cântă – înşală – aşază (-ă)
Înţeleg alternanţa t>ţ la a cânta, încă nu înţeleg de unde vine alternanţa e>a la a înşela, a aşeza.
2. A se furişa, a deranja, a dirija sunt din categoria lui a lucra, a crea, a agrea. Nici unul nu are alternanţă fonetică în radical (furiş-, dirij-, deranj-, lucr-, cre-, agre- rămân neschimbate), iar acel -ea- face parte din terminaţie (-ez, -ezi, -ează, -ăm, -aţi, -ează).
Ce vreau să zic e că vorbim de mere şi de pere.
e>a în radicalul lui a înşela / a aşeza n-are legătură, după mine, cu -ea- din terminaţia lui furişează, dirijează, deranjează.
Şi adevăru’ e că dacă în clasa a cincea s-ar studia modelele de conjugare (că-s mai multe) pentru verbele din fiecare conjugare, aşa cum se studiază în manualele de română pentru străini, ar fi mult mai logic.
Căci, în mod aparent bizar, un străin care învaţă româna ajunge să scrie mai corect decât un român – că o-nvaţă mult mai structurat decât în şcolile româneşti. (De exemplu, un străin – mă rog, unul care a studiat niţel – ştie când să scrie m-ai, că în mintea lui e clar că acolo are un perfect compus şi un pronume. În timp ce românu’ vorbeşte cum îi dă de gură şi scrie cum îi dă de mână.)
Nu este necesar să înveţi modelele de conjugare. Pentru un elev de clasa a 5-a e destul să ştie regulile de bază. Nu toţi vor să fie filologi; în schimb toţi ar trebui să scrie corect în limba lor. Oricine are un pic simţ al limbii ştie când se scrie „m-ai” şi când „mai”.
Limba română are o gramatică grea – limbile romanice în general o au. Aşa că pentru străini e o adevărată provocare. Încă nu am cunoscut străin care să o vorbească/scrie mai corect decât un român.
Ba eu am cunoscut străini care vorbesc şi scriu româneşte mai bine decât jumătate dintre românii care se scriu pe net. De exemplu, străinii nu scriu noştrii şi nici crează, precum ziaristul român.
(Chiar ştiu despre ce vorbesc; româna pentru străini e un soi de hobby de-al meu.)
P-ormă:
Nu-mi pare să fi zis asta. Am zis că ar trebui studiate, ca să pricepi „de ce”-urile de care zicea alş.
Exact. Iar faptul că într-a cincea ţi se explică că verbele terminate în -a nu se conjugă toate la fel, că ai, de exemplu, tiparul „a cânta” şi mai ai şi tiparul „a lucra” (plus încă câteva) te face să nu confunzi alternanţa fonetică din radical cu terminaţia de persoana a III-a, după ce ai devenit filolog.
🙂 Explicaţia pe care am dat-o mai sus (pentru a înşela, a furişa, greşeală etc.) nu demonstrează nicidecum că am confundat alternanţa fonetică din radical cu terminaţia de persoana a III-a. Am prezentat explicaţia pe care am învăţat-o eu. Până una alta aici nu am găsit încă explicaţia. Se caută încă de ce-ul :).
Probabil că dacă ar fi fost o problemă de gramatică germană, aş fi ştiut deja răspunsul… că vorba ta: străinul cunoaşte mai bine limba învăţată decât vorbitorii nativi.
„De exemplu, străinii nu scriu noştrii şi nici crează, precum ziaristul român.” – ziaristul român nu ştie să scrie pentru că e ignorant; nu pentru că nu a studiat modelele de conjugare. În fine, nici şcoala românească nu mai e ce a fost.
Îmi place blogul. Voi continua să-l urmăresc.
Ziaristul român care scrie „noştrii” sau „î-L” e cu şcoală făcută înainte de ’89. Căci şcoala românească n-a fost, de fapt, niciodată ce le plăcea (şi le mai place încă) românilor să creadă că e.
Ignoranţa, fie că e a ziaristului, fie că e a directorului de vânzări care scrie î-mi sau a forumistului care scrie aş venii, vine din lipsa de studiu.
Şi da, dacă într-a 5-a / a 6-a li s-ar explica copiilor tiparele de conjugare pentru fiecare dintre cele 4 conjugări, aşa cum li se explică străinilor, poate până la urmă ar pricepe, naibii, şi românii că se scrie CREEAZĂ! Că ai un -e- din radical şi un -e- din terminaţie, care în total fac -ee-, adică doi e, aşa cum am învăţat noi la aritmetică în clasa I!
La cât de prost se scrie româneşte – nu doar pe net – e evident că e pe undeva o problemă cu felul în care li se predă româna românilor. Şi nu dau vina pe profi; după mine, chestia asta pleacă de la lipsa de sistematizare (adică sistematizare e, da’ numa’ în mintea celor de la „Iorgu Iordan”). Pe principiul că, nu-aşa, dacă eşti nativ, chestiile precum înşală îţi vin firesc, n-ai nevoie să-ţi explice nimeni de ce. Că doar firesc îţi vine şi cânţi, şi tot alternanţă fonetică e.
Şi da, românii vorbesc şi scriu româneşte mai prost decât străinii. O zic şi alţii:
„Marco Cugno predă un curs de literatură română, iar Roberto Merlo ţine un curs de istoria limbii române, face traduceri şi cunoaşte prea bine problemele cu care se confruntă stu den ţii. La gramatică, români sunt primii care greşesc. „Se descurcă mai prost decât studenţii italieni. Faptul că eşti român nu înseamnă că ştii bine cultura ţării din care vii
. Cel mai uimitor e că şi cei care şi-au terminat liceul în România vorbesc deja foarte pocit. Nu-şi dau seama că amestecă limbile”, zice Merlo. Influenţa limbii italiene nu îi ocoleşte nici când trebuie să pună pe hârtie ce învaţă. „Nu ştiu cât de mult scriau când erau în România, la liceu, dar aici nu mai scriu în româneşte.”
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/851621/Italienii-care-iubesc-romana/
(Un articol pe care l-am discutat acu’ ceva vreme p-aci.)
„Faptul că eşti român nu înseamnă că ştii bine cultura ţării din care vii. Cel mai uimitor e că şi cei care şi-au terminat liceul în România vorbesc deja foarte pocit. (…) „Nu ştiu cât de mult scriau când erau în România, la liceu, dar aici nu mai scriu în româneşte. Sunt de 5 ani în Italia şi nu au mai scris niciun cuvânt în româneşte şi fac nişte greşeli de copii de clasa a V-a”, apreciază dascălul.”
– Nu e o noutate pentru mine. Orice om care se ocupă serios cu studiul unei limbi străine, ajunge să cunoască mult mai multe reguli decât vorbitorul nativ comun. (Asta nu înseamnă că vorbeşte cu mai multă uşurinţă)
Eu văd asta cam în fiecare zi când predau germană într-o firmă în care sunt şi austrieci, care se miră de reguli, de vocabular, de ortografie… Nu-s românii oile negre care „pocesc” limba. Italienii fac foarte multe greşeli – şi în scriere, şi în vorbire. Vorbesc în cunoştinţă de cauză pentru că am stat un semestru acolo.
Şi înca ceva: când mergi ca străin în Germania, de exemplu, şi vorbeşti ca la carte, nemţii se uită tare ciudat la tine pentru că nu sună firesc. Abia când stai într-o ţară străină o vreme poţi spune că ştii o limbă cu adevărat – nu doar regulile, ci şi vorbirea de zi cu zi.
Am deviat mult de la subiectul iniţial.
Păi nu ziceai că încă n-ai cunoscut un străin care să vorbească/scrie mai corect decât un român? 😀
Că eu aici de scriere vorbesc, de ortografie, iar ortografia înseamnă reguli.
Şi asta zic de juma’ de pagină încoace: că străinul care studiază scrie mai bine decât românul. Şi nu doar decât românul care n-a mers la şcoală, ci mai bine şi decât românul şcolit până dincolo de licenţă şi care, deşi acu’ lucrează la bancă, ajunge pe blogul ăsta căutând „cum e corect: aceeaşi sau aceiaşi”, „trimite-ţi sau trimiteţi”, „ar fi sau ar fii”.
Evident că nu doar românii îşi pocesc limba. N-am zis asta nicăieri p-aici, că ştiu mult prea bine cum îşi stâlcesc limba şi italienii şi francezii. Numa’ că de pocirea italienei de căte italieni mi se rupe, nu’ş’ cum să-ţ’ zic. Dar mi se rupe sufletul când aud/citesc cum pocesc românii româna.
Iar articolul ăla nu făcea o comparaţie între cum vorbesc românii româna şi cum vorbesc italienii italiana. Profesorul ăla spunea că românii care au terminat liceul în România scriu româneşte mai prost decât italienii care abia acum o învaţă, la facultate.
Asta e problema. Că se duc în Italia cu părinţii, p-ormă aleg să studieze la facultate româna, că-şi închipuie că le e mai uşor, şi p-ormă dau cu mucii-n fasole scriind, după cum bine ştim, crează, î-mi, noştrii şi aş venii. Ca nativul cu bacalaureat, deh.
Şi n-am deviat. Toată discuţia sprijină, în fond, ideea pe care am susţinut-o mai devreme şi de la care a pornit polemica: şi anume, că dacă într-a cincea / a şasea s-ar studia modelele de conjugare aşa cum sunt ele prezentate în manualele de română pentru străini, lucrurile ar fi mai logice şi pentru români şi ar scădea procentul de ar fii, aş venii, pot reuşii, voi ştii, nu fii, să nu fi şi crează.
Că e evident că felul în care se predă româna românilor e ineficient. Nu ne mai rămâne decât s-o explicăm aşa cum le-o explicăm străinilor. Căci românii sunt şi ei tot mai străini de limba lor.
Băăă… mi-a venit rău de cât ați dezbătut. M-am oprit cand am văzut „tânjeală”.
În cazul asta, nu pot trage decât o concluzie: „Depinde de ‘graiul’ folosit: moldovenesc, valah, oltenesc, ardelenesc sau dobrogean”, dacă e să considerăm limba română ca fiind „dialect continuu”, sau că graiurile sunt „dialecte mutual inteligibile” ale limbii române.
De ce m-am oprit la „tânjeală”? Pentru că in regiunea Moldovei e, evident, „tânjală”, fără dar și poate.
Asta mai înseamnă ca Academia ar trebui să ia în considerare limba română ca „dialect continuu” și să considere corecte toate formele, în funcție de regiunea scriitorului și/sau a majorității cititorilor. Asta ar însemna, de asemenea, note de subsol. Multe note de subsol. Ca să explice zonele în care formele respective se folosesc predominant.
Altă variantă e ca Academia să considere acceptabilă (dar nu neapărat recomandabilă) scrierea regională atunci când nu este vorba de lucrari academice, ci de ziare și posturi de televiziune care se adreseaza populațiilor care folosesc acești termeni. Sau opere de artă. Altfel, începem bătaia cu Ion Creangă 😀
Io zic să te-nturnezi tu din cea Britanie şi să vii să te-angajezi la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”. 😛
Dacă-mi aduc eu bine aminte, în DEX găseşti şi regionalisme, arhaisme etc.
Sunt studentă la Litere şi profesorul nostru de „Cultivarea Lb. Române” ne-a spus în felul următor, citez: „După „ş” şi „j” nu poate să urmeze „a”, urmează „ea” „. Exemplele: aşază şi înşală. Cât despre „greşeală” ne-a învăţat că această formă este cea corectă. Ceea ce vreau eu să ştiu e: De ce? Verbul e „a greşi”, radicalul e „greş”, să inţeleg că aici se aplică regula de mai sus? Cum ar fi şi „a tânji”, radical „tânj” devine „tânjeală”?? Are vreo logică ce scriu eu aici? Şi cum adică „nu poate să urmeze”?? Trebuie să fie şi o explicaţie pe undeva. Multumesc anticipat pentru lămurire.
Exemplele cu „aşază” şi „înşală” contrazic regula de care zici. Ai pierdut ceva pe drum, cred.
Care regulă?
Nu prea. Sau nu reuşesc eu să-nţeleg ce-ai vrut să zici, că încă nu mi-am băut cafeaua.
Foarte util si uzual, multaim fain.
aha deci aşa era 🙂
😉
SUNA urat insala.
Daca as vorbi cu o pitipoanca si i-as spune ca ma INSALA, mi-ar spune ca vorbesc ca un taran. Cuvantul INSALA ar deranja-o.
Glumesc putin:D.
Interesant de retinut