Profii mei de română

Aveam mai demult în plan articolul ăsta, da’ amintirile depănate nu demult cu neagrigore mi-au dat înc-un imbold.

Acu’, ce să zic, povestea despre profii mei de română ar trebui să înceapă, de fapt, cu mama, deşi era învăţătoare (şi deşi n-am fost în clasa ei). Că, na, cre’ că vreo 75% din ortografia de-o explic eu aici, la I-IV am învăţat-o. Probabil ar trebui să le pomenesc pe cele două tovarăşe învăţătoare pe care le-am avut (în mod sigur am învăţat multe de la ele), da’ nu’ş’ cum se face că am senzaţia că ortografia mea (şi aia a lu’ frate-meu, de altfel) i se datorează mamei – deşi n-a stat niciodată cu biciu’ pe noi şi nici măcar nu-mi amintesc de faze de genu’ „ia treci aici şi fă-ţi exerciţiile de ortografie”. Habar n-am, cre’ că mama ne-a-nvăţat ortografie din mers, aşa cum îl înveţi pe copil să numere la 3-4-5 ani. Un măr, două mere… Şi uite încă unu’! Câte-s acuma? Cam aşa… Nu mai ştiu când le-am învăţat, dar nu-mi aduc aminte să fi avut vreodată probleme majore de ortografie. Pe s-au l-am scris dintotdeauna s-au, pe noştri l-am scris dintotdeauna noştri (şi când am descoperit că unii au dubii, m-am mirat tare – de unde dubii, frate?! că nu-i nimic dubios în noştri), copiii i-am scris copiii, şi tot aşa…
În fine… da, blogul ăsta i se datorează în mare parte mamei mele.

Într-a cincea, la „Spiru”, am avut-o profesoară de română pe doamna Olga Andreescu. O ţin minte şi-acum. Era deja la pensie sau urma să iasă în anul ăla. Micuţă, vopsită blond. De la ea am învăţat ce-i aia cezura şi că nu-i totuna cu cenzura (ce straniu, am uitat milioane de chestii, da’ îmi aduc aminte de cezură – probabil pentru că era pentru prima dată când auzeam cuvântul), de la ea am învăţat că tre’ să fim atenţi cum despărţim cuvântul şi fraza la sfârşit de rând.

În mod şi mai straniu, nu mai ştiu cine mi-a fost profă de română într-a şasea şi-ntr-a şaptea. Ştiu că în gimnaziu am avut în fiecare an altă profă, da’ a şasea şi a şaptea îs un vid complet. Cred că dacă mă străduiesc pot să-mi amintesc toţi ceilalţi profi, numa’ pe cea (cel?) de română, nu. Da’ dintr-a şaptea îmi amintesc foarte bine manualul de gramatică, ăla cu foi groase, galben-gri, lecţia despre pronumele şi adjectivul de întărire şi cum m-am benoclat io la pagina aia până i-am prins şpilu’ şi m-am dumirit că, de fapt, e foarte simplu.

În schimb ştiu cine mi-a fost profă într-a opta. Nu zic cine, că am a zice de rău. 😀 Nu mi-a rămas mare lucru de la doamna cu pricina – doar că era elegantă şi parfumată. În rest, două faze:

Aia cu „e bine, da’ cum ziceam noi acolo, în caiet?” – şi diacritica nu ştia mai niciodată cum ziceam noi acolo în caiet, că şi dacă se străduia, tot nu reuşea să-nveţe ca-n caiet. Şi, de fapt, nici nu prea se străduia – că pe vremea aia descoperise un manual de portugheză, care era mult mai interesant, şi citea foarte multe cărţi, nici una din bibliografie. Văd şi-acu’ caietul ăla de română, d’ăla de 100 de foi care se cam dezlipeau, cu copertă verde crud (mai ţineţi minte copertele alea de plastic, cu ferestruica pentru etichetă, şi cu mirosul lor incofundabil, când erau noi?…). Mda. Din cauza comentariilor ălora tâmpite diacritica a fost convinsă, ani buni, că filologia e o chestie naşpa unde te pune să-nveţi pe de rost nesfârşite comentarii, şi din cauza asta diacritica intenţiona să facă chimie – că acolo nu tre’ să-nveţi nimica pe de rost, numa’ să pricepi cum e cu valenţele carbonului – ceea ce e mult mai logic şi mai simpatic.

Iar a doua chestie pe care-o ţin minte de la profa cu pricina e un 1 (sau 2?) luat pe tentativă de copiat (la lucrare, cred, nu la teză; deşi nu mai ştiu) – că nu m-am priceput niciodată la d’astea, abia în anu’ 5, la facultate, am copiat pe la estetică şi altele asemenea, şi numa’ datorită (datorită, da, nu din cauza 😀 ) lu’ frate-meu, da’ asta e din alt film. Şi p-ormă, când am luat io 9,00 la examenul de română la treaptă (9,00 fusese nota cea mai mare, eram numa’ vreo câţiva), profa de română îmi zice: Vezi, dacă nu-ţi dădeam io atuncea 1 pe copiat, nu te mai puneai tu pe-nvăţat şi nu mai luai acu’ nota cea mai mare!. Fază la care mi s-au sterpezit dinţii, am rânjit frumos şi-am zis în gîndu’ meu: Ei, pe dracu’! Am învăţat fix cât aş fi învăţat oricum, şi în mod sigur nouăle ăsta al meu nu-i meritu’ lu’ tălică, tovarăşa profesoară! (Acu’ mă-ntreb pe unde-am scos cămaşa acasă cu nota aia de 1… Oi fi zis-o?… N-oi fi zis-o?… Şi dac-am raportat-o, cum am raportat-o? Că ai mei puteau înţelege multe, mai puţin copiatul, cred, şi-n nici un caz copiatul fraieresc, ca mine, când te mai şi prinde.)

Şi nu, diacritica nu-şi aminteşte de profa de la meditaţie, că diacritica n-a făcut meditaţii pentru treapta-ntâi (şi nici frac-su, de altminteri), că mama diacriticii a considerat întotdeauna că şcoala şi examenele îs făcute pentru copii normali la cap şi că atâta vreme cât n-ai nici un defect (şi mama ştie că n-ai, oricât de prost ţi-ar pica chestia asta, că te lasă fără scuze 😀 ), e suficient să-nveţi ce zice-n carte ca să iei examenele, chiar cu note mari. Şi mai considera mama diacriticii că profu’ are-ntotdeauna dreptate şi ştie el de ce ţi-a dat cât ţi-a dat (categoria mama: Păi, am luat şapte, da’ am ştiut de mai mult… Ce, vrei să zici că tu ai ştiut de 10, da’ profu’ cel rău ţi-a dat 7 ?!; categoria tata: Am luat 9 la mate!! – Aha. Bravo. Da’ a luat cineva 10? – Păi… Elisabeta. (Care, între noi fie vorba, lua întotdeauna 10, la orice, aparent fără nici un efort, c-aşa era ea croită, şi-a luat într-a opta premiu-ntâi cu media 10, când premiu’ 2 era cu 9,98, iar diacritica, cu nouă ş-un pic, era ultima menţiune 😀 .) – Aha. Păi înseamnă că puteai să iei şi tu zece, nu? Mda. 😀 )

– Va urma. –

Reclame

7 răspunsuri to “Profii mei de română”

  1. neagrigore Says:

    cred că nu m-am mai întors cu mintea în gimanziu, de când am văzut în anticariat Neamul Șoimăreștilor, mi-a picat la intrarea în liceu. A fost un mare fiasco, era să iau la matematică o notă mai mare, iar eu la doamna Voin, parcă așa o chema, eram tufă. Doamna Constantin a fost extrem de dezamăgită, eram olimpicul ei, cel care s-a născut talent și a murit speranță.

  2. Ligia Says:

    frate geaman?

  3. diacritica Says:

    Nu. 😀

  4. neagrigore Says:

    apropo de profesori, din THE NEW YORKER http://4.bp.blogspot.com/_SqhhJb_P3Kk/SsTFGE9Zl1I/AAAAAAAAJXw/ySWGhfTD-r4/s400/impoverished+teacher.gif

  5. diacritica Says:

    😀 😀 😀 😀 😀

  6. Bianca Says:

    Aaaah, chestia cu parintii imi este ataaaat de cunoscuta…

    „Am luat 9”
    „Da’ Vlad (tocilarul clasei) cat a luat”
    „Ummm, aaammm, 9,5”
    „Pai si atunci, tu de ce n-ai luat 10?”

    Arghhhhhh! De-aiaaaaaaaaa!

  7. diacritica Says:

    Răspunsul e simplu_ „pen’ că io nu-s aşa deşteaptă ca ăla/aia!”. Sau şi mai bine: „pen’ că nu m-aţi făcut chiar aşa deşteaptă ca ăla/aia”. Şi părinţii încep să se simtă cu musca pe căciulă şi nu mai comentează. 😀

Comentariile sunt închise.


%d blogeri au apreciat asta: