Am zărit ieri prin oraş un panou de la Dedeman, d’ăla plin de înţelepciune.
Cică:
Nici o inimă nu rezistă dragostei, aşa cum nici un perete nu rezistă bormaşinii ţî.
Şi alăturea, poza cu bormaşina, evident.
Nu ştiu voi, da’ eu când am citit chestia asta am avut instantaneu imaginea unei bormaşini care găureşte o inimă.
Multe flăcări violete şi multe lucrări energetice tre’ să se fi concentrat în perioada aia, de-au reuşit s-adune la un loc o minte care aruncă pietroiu-n baltă şi ţî minţi care se extaziază de pe margine, suficient cât s-arunce şi bani după piatră.
diacritica 
Da’ finuţă treaba… 😀
Am lansat blogul Max Lucado Romania.
Sunteti interesat sa facem schimb de linkuri? Daca da, va rugam sa ne anuntati. Numai bine.
Echipa Max Lucado Romania.
Nu, şi nici publicitate moka nu fac.
Păi, cam tot sistemul nostru publicitar (sau cum s-o numi) e clădit pe principiul „unde dai şi unde crapă”, aşa că nu-i de mirare…
Mai e una la teve, în acelaşi registru, cu o tipă îmbrăcată/dezbrăcată în roşu, întinzându-se lasciv pe pat, în timp ce doi zidari vorbesc despre… întinderea şi întărirea adezivului pentru gresie şi faianţă. Mai mult decât inteligent, nu? Şi, vorba ta, cineva ia bani şi se crede genial, iar pe noi proşti!
Din pacate, in partea cealalta mi-ai inchis microfonul si trebuie sa clarific si eu niste lucruri.
In primul rind, eu nu ma cred consumator de „diacritica”. Chiar sint.
In al doilea, nu trebuie sa-ti servesti consumatorii dupa gustul lor. Ca daca ar fi dupa gustul lor ar trebui sa lasi „ortopedia” asta deoparte si sa pui pe blog poze nud. Numai ca eu inteleg criticile si/sau reprosurile pentru ca – statistic vorbind – e greu sa multumesti pe toata lumea. Eu pot sa-ti reprosez un milion de lucruri: de ce n-ai pus sare in mincare, de ce zici „naspa” si „co*ie”, de ce scrii cu sedile sau de ce nu te imbraci mai gros. Tu nu trebuie sa te ataci, sa te enervezi si sa opresti comentariile (asta e un repros) fara sa ma lasi sa explic ce am vrut sa zic.
Scuze ca am postat aici si ca te-am dezamagit. N-a fost intentia mea, franchement!
Pup!
Dacă eu am închis comentariile acolo, bunul simţ îţi spune să-mi respecţi decizia.
Poţi pentru că ai capacitatea. Nu pentru că ai avea vreun drept.
Ba da.
Fac ce vreau, inclusiv opresc comentariile sau le şterg, dacă aşa mi se năzare mie. E blogul meu.
Nu ai nici un drept aprioric aici – nici tu, nici alţii. Nici dreptul de a lua la rost, nici dreptul de a te explica.
Orice drept de pe blogul ăsta, ca pe orice alt blog personal, îl ai pentru că ţi-l acord eu. Să-ţi explic:
Am ales ca blogul ăsta să fie public. Adică ţi-am acordat dreptul de a-l citi. Eu ţi l-am acordat, cu mânuţa mea, când am bifat căsuţa „public”. Că mai am un blog, privat. Pe acela nu-l poţi citi, că nu ţi-am acordat acest drept. Căci nu, nici măcar dreptul de a citi un blog nu-i de la sine înţeles.
Şi am ales ca articolele să poată fi comentate. Adică ţi-am acordat dreptul de a comenta pe blogul ăsta. Iar ăsta e un drept pe care ţi-l acord la fiecare articol. Dacă vreau. Uneori nu vreau, c-aşa mi se năzare mie. E dreptul meu, fiind ăsta blogul meu.
Eşti consumator de diacritica pentru că ţi-am dat eu dreptul să fii.
E, oare, chiar atât de greu de înţeles?