Să vă povestesc…
Am început blogul ăsta acu’ un an şi-o lună, sastisită de româna stâlcită taman de ăia care prin fişa postului sunt obligaţi s-o vorbească şi s-o scrie corect. După o vreme m-am hotărât să-l transform dintr-un simplu index de greşeli în acel îndreptar ortografic online pe care-l caută lumea cu Google şi nu-l găseşte. Că şi-aşa tot ajung toţi la mine.
Bun.
Am pus timp şi muncă în blogul ăsta – mai mult decât pare la prima vedere. Că nu-i blog de poezici, nici de înjurat politicieni, nici de povestit aventuri personale mai mult sau mai puţin sexuale.
De curând am început să pun şi bani: m-am simţit obligată să-mi iau Gramatica Academiei (care, dată fiind situaţiunea de care vă ziceam mai acu’ o săptămână, e o investiţie semnificativă), ca să pot da răspunsuri şi la nelămuriri mai complicate.
Bani a pus şi frate-meu, indirect, când mi-a dat DOOM-ul lui şi şi-a cumpărat el altul.
Dat fiind contextul ăsta, mă tot întreb de-o vreme:
Ce-i face pe nişte oameni care nu contribuie cu nimic la conţinutul blogului ăstuia să se simtă îndreptăţiţi să mă ia la rost pentru diverse chestii? Unele, că de ce le fac. Altele, că de ce nu le fac.
De ce-urile diverse au existat dintotdeauna, dar s-au înmulţit semnificativ de când blogul a devenit mai cunoscut. Unele le-am listat pe la Reproşuri, da’ acu’ încerc să înţeleg ce anume îl face pe un om să mă ia la rost pentru:
– de ce foloseşti cuvântul golănesc naşpa?
– de ce nu scrii cu î?
– de ce scrii cu â?
– de ce foloseşti softuri în altă limbă decât româna?
– de ce foloseşti ş şi ţ?
– de ce nu foloseşti diacriticele cu virguliţă?
– de ce nu-i blestemi pe cei care folosesc by şi show?
– de ce zici copy-paste?
Să recapitulăm: e blogul meu, e timpul meu, e munca mea, sunt cărţile mele, sunt banii mei. Fac ce şi cât mă duce capul pe mine.
În condiţiile astea, ce-i face pe unii – care nu contribuie cu nimic – să se simtă suficient de îndreptăţiţi să mă ia la rost pentru ce fac sau nu fac aici?
Mă-ntreb pe bune.
Că diacritica încă n-a căpătat statut de funcţionar public şi nici fonduri guvernamentale. Deci n-are nici o obligaţie faţă de nimeni.
______
Vezi şi: Clienţi şi consumatori de poame.
diacritica 
No că iar te superi pe mine dacă-ţi zâc 🙂
Cert este că internetul românesc ie slab, foarte slab – puţini oameni buni la ceva stau pe el. Astfel că munca ta este foarte relevantă în domeniul în care discutăm – cine şi-a mai rupt din timp să ţină un blog în care să explice pe îndelete chestiile astea pe care un întreg sistem de învăţământ crede că le ştim la finele liceului?
Şi noah, ştii cum se zice .. with great power comes great responsibility, sau pe-acolo. Tu fiind un punct de referinţă, nu te mai poţi păzi doar cu „e blogul meu”. L-ai expus. E ca şi cu un politician despre care se află că merge la petreceri de swingers – n-ar trebui să fie mare baiul, numa’ că el e o figură publică.
Sigur, rămâne întrebarea ce au făcut pentru public comentatorii care se doresc a fi judecători 🙂
Helmut spus că dacă tu ai chef, scris la el pe adres candamchef@gmail.com. Helmut vrut ajutat la tine şi spus plan făcut bani de bere.
diacritico, eu te iubesc si asa criticata! Bucura-te, doar in pomul cu fructe ( nu poame) se arunca cu pietre! 🙂
Blogul tau are prin continutul sau un caracter destul de impersonal. Cei mai multi dintre cei care intra aici considera acest blog ca unul… nu stiu… oficial cred ca ar fi cel mai potrivit termen.
Sunt multi care ajung pe acest blog in urma unor cautari de genul „cum e corect a stii sau a sti”. Vin si vad ca url-ul e diacritica.wordpress.com si considera acest site un fel de indrumar morfologic, ortografic si ortoepic (am zis bine?).
Tu cum te-ai simti daca in manualul de gramatica ai vedea scris copy-paste, naspa si restul lucrurilor mentionate de tine? Pentru ca asta o imaginea pe care o au multi.
Eu de exemplu ti-am descoperit blogul in recomandariile reader-ului acum destul de multa vreme si initial am avut o parere similara pana cand, cititind mai multe posturi, m-am prins ce si cum.
In fine, eu ma intorc in Google Reader, e deja al doilea post la care comentez si e prea mult pentru mine, tipul cititorului pasiv de bloguri. Succes in continuare si poate o sa mai revin si cu alte comentarii!
Cedik, Helmut vrut spus la tine că eşti fain.
Ce face Fraulein Kritika e foarte bine, oficială cum e, oficială e.
Nu uitat că Helmut operat la limbă numa şi numa pentru că el vrut vorbit corect româneşte.
@dAImon
Politicianul cere. Eu nu. Nici măcar trafic.
Puterea e una, autoritatea e alta.
Autoritatea o ai, dacă o ai. Puterea o capeţi, şi odată cu ea şi responsabilitatea. Iar cel care-ţi dă putere are dreptul să te ia la rost.
Eu am cel mult autoritate. Prin ce ştiu eu, ce fac eu. Nici un dram din autoritatea asta a mea nu vine de la altcineva, deci nimeni n-are dreptul să mă ia la rost. Are dreptul să conteste ce afirm. N-are dreptul să mă-ntrebe de ce folosesc cuvântul ţî. (Iaca, d’aia.)
______
În rest, lucrurile stau fix aşa:
Dacă te duci la piaţă să-ţi iei pătrunjel de la tanti care vinde pătrunjel, iei pătrunjel şi gata, că asta are ea de oferit. N-o iei la rost că de ce nu-i dată cu deodorant.
Eu ofer pătrunjel ortografic. Ţi-e pe plac şi ai nevoie, iei. Nu, treci mai departe, că nu-i bai.
Fraulein, tu spus aşa: „În rest, lucrurile stau fix aşa:
Dacă te duci la piaţă să-ţi iei pătrunjel de la tanti care vinde pătrunjel, iei pătrunjel şi gata, că asta are ea de oferit. N-o iei la rost că de ce nu-i dată cu deodorant.”
Dar dacă pe tanti o cheamă tanti Anuţa?
Şi-ţi dă pătrunjel. Nu pătrunjel din ăla.
Tu eşti diacritica. Tanti Anuţa, cum ar veni.
Dacă nu ai fi tu, unde aş merge, te-ai întrebat?
@Cedik
Eu fac diferenţa dintre un manual de gramatică şi un blog.
Mai ales când blogul e la un mişto cât se poate de evident. Şi-l cheamă diacritica, nu „blogul Academiei Române”.
Dar chiar şi aşa, din manualul de gramatică iei ce-ţi trebuie şi restul laşi în plata Domnului, nu iei la păruială autorul. Dacă eşti în stare, faci tu un manual mai bun. Dacă nu, taci chitic şi foloseşti ce-i de folosit din manual.
E funny, într-un fel – omu’ intră, citeşte, se lămureşte, nu zice nici măcar o singură dată „băi, mulţumesc, m-am lămurit”, da’ se repede cu „de’ de ce aia şi nu ailaltă?”. (Iaca, d’aia!)
E un soi de psihologie românească clasică, a calului de dar pe care-l mai şi cauţi la dinţi.
Helmut spus, tu eşti şefa mea. Ce ai? Te las să-ţi expui lucrurile. Salutări mamei tale.
@geefo, n-am o problemă majoră cu chestia asta, în general mi se rupe – după cum rezultă şi din felul în care răspund. Numa’ că uneori citesc şi mă uimesc cum cred unii că au dreptul să mă ia la rost.
Nu, frate, n-are nimeni dreptul să mă ia la rost pentru ce scriu aici, atâta vreme cât nu-i aduc atingere, într-un fel oarecare, lui personal.
Când m-o plăti Ministerul Educaţiei să fac blogul ăsta, atuncea da, mai vorbim.
(Da, şi eu te iubesc, geefo! 😀 )
@Cerculeţ, zi-i lui Helmut că n-am nimic, nici măcar nervi. 🙂
Intervin. Când te-o plăti Ministerul? Păi onor Ministerul nu poate plăti ce faci tu, îţi spun io, că-s din Arad şi ştiu cine-i lulă de la Minister.
Apucă-te de construcţii investiţii făcute de onor Minister, dacă vrei bani de la ei.
Fraulein, degeaba m-am operat?
Nu, Helmut. 🙂
Chestia aia cu „când m-o plăti Ministerul” e un fel de „niciodată”. 😀
Diacritica, esti prea amabila! Ia mai da-i in banii lor pe cei care nu au bunul simt sa iti aprecieze munca! (Am vrut sa spun inteligenta in loc de bun simt, dar evident astia cu prea multe opinii considera ca au prea multa)
Asa cum telecomanda ne da dreptul sa schimbam postul tv, cu un click poate naviga afara de pe pagina ta oricui ii vine brusc greata.
Iti admir dedicatia si nu cred ca predici in pustiu 🙂
Si ca sa ramanem la tema ‘limba romana’, am si o intrebare: ai zis ‘conţinutul blogului ăstuia’… ‘astuia’ nu vrea sa desemneze pe cineva caruia sa-i apartina ‘blogul’ – posesiv parca era cazul – ..adica se modifica sensul, cu toate ca suna cam aiurea ‘continutul blogului asta’… nu? Intrebare era: e ca tine sau e ca mine?
Multumesc!
Nu ştiu, da’ presupun că-i ca mine. 🙂
Că ăsta/ăstuia e adj demonstrativ, se acordă cu substantivul, inclusiv în caz.
fata aceasta – fetei acesteia (nu fetei aceasta) – fetei ăsteia (nu fetei asta)
băiatul acesta – băiatului acestuia (nu băiatului acesta) – băiatului ăstuia (nu băiatului ăsta)
Io aşa văz lucrurile.
🙂
Sau greşesc? 😀 Na că m-am confuzionat, tre’ să mă duc să mă uit în carte. 😀 Da’ parcă totuşi nu zicem fetei asta, deci n-ar trebui să zicem nici băiatului ăsta.
Diacritico, și io îs de părere că-i de bine când primești critici. Înseamnă că stârnești controverse, trezești interesul, ai un… impact.
Și apoi, îți place să polemizezi. Nu te-ai plictisi dacă ai primi tot timpul numai osanale din partea tuturor?
Unde era vorba de osanale? Singura osana pe care mi-ar plăcea să o primesc e „mulţumesc”. Dar articolul despre fi/fii are peste 5.500 de vizualizări, iar „mulţumesc”-uri… intră şi tu acolo să le numeri.
După cum nu-i vorba nici de critici.
E vorba de luări la rost, care-s cu totul altceva.
Întrebarea mea din articolul de mai sus este:
Dacă eu îţi dau ţie o pâine, că ţi-e foame, tu n-ai dreptul să mă iei la rost că de ce pâinea e neagră, când tu voiai albă.
Întrebarea ta este retorică. Evident, NU au dreptul.
Noi aicea încercam să-ți oferim posibile explicații pentru fenomen.
Reluând temele de mai sus, tu ești undeva între vânzătoarea de pătrunjel și manualul de gramatică. Lumea vine și învață de aici, dar, fiind totuși un blog, pe alocuri la mișto, cum chiar tu zici, își imaginează că se poate târgui cu tine ca la piață…
Mereu tu, tu eşti mereu tu? Pentru că eu nu sunt mereu eu. Tu doar crezi că eşti mereu tu, ceea ce îţi şi doresc.
Eu sunt din oraşul Arad, oraş din care s-a trezit promovat noul şef de la Mini. Mi-e lehamite.
O să fac afişe cu „Mi-e lehamite”.
Fraulein, îmi cer iertare, mi-e lehamite.
Putere si autoritate sunt notiuni care se intersecteaza pe alocuri, zic eu. Si-mi mentin parerea: cata vreme omul intra aici stiind ca va gasi raspunsuri la anumite intrebari specifice – exista si posibilitatea ca omul sa se inspire din chestiile „default”, anume cum vorbesti, cum scrii, cate englezisme folosesti, chestii d-astea. Si e oarescum o responsabilitate.
Acu sigur ca n-are cine sa te traga la raspundere, maxim sa te tragem de maneca la o poveste despre mausi si software 🙂 , cat sa inteleaga si ciumpalacul mediu „de ce”.
Natangimea iti reproseaza una-alta, dupa ce in prealabil s-a hranit cu niscaiva informatii folositoare de pe blog-ul tau. Pai samantarii aia te irita pe tine?
Nici nu ar fi trebuit sa aduci vreodata chestiunea asta in discutie. Nu e un blog comercial, asa ca nu conteaza cum se maimutaresc aici. Actiunile lor nu ii influenteaza pe cei care iti inteleg cu adevarat mesajul. Iar comentariile puturoase le poti sterge. E casa ta.
Imi dau seama cat efort a trebuit sa depui ca sa construiesti muntele asta de norme si nu pot decat sa iti multumesc. Plecaciune.
Mi se sufla in casca sa scriu „semintarii”. Imi cad ochii in gura. Publicitate. 🙂
Mai Die, la ce bun atita zbatere? E omenesc ca cei care iti citesc blogul sa-ti faca reprosuri.
Uite, sa zicem ca prietenul tau (ca tot se simte in citeva din ultimele tale posturi o tenta erotica – nu e un repros) se apuca, tam-nesam, si-ti aduce o floare in fiecare zi. Nu-ti da nici o explicatie, il intrebi si nu-ti raspunde, dar iti aduce in fiecare zi cite o floare.
Si, brusc, dupa 2 saptamini, nu-ti mai aduce flori. Pai sa nu-ti vina sa-i reprosezi cu ceva in cap? Omul se obisnuieste mai repede cu binele decit cu raul. N-ai inteles de ce iti aduce flori dar fiind ceva placut, ai acceptat. Acum, cind nu-ti mai aduce, nu e bine, desi e la fel ca inainte.
Si mai e o chestie. Oamenii se impart in doua: creatori si consumatori. Creatorii – surpriza! – creeaza, danseaza, cinta, scriu, isi deschid sufletul, se dau in stamba, se fac de ris, sint aplaudati, huliti, iubiti. Consumatorii – apreciaza, consuma, gusta, vomita, aplauda, scuipa, iubesc, urasc.
In momentul in care tu creezi (adica scrii si publici, ca daca n-ai publica e ca si cum n-ai crea) se cheama ca ne servesti pe noi, consumatorii. Ca platim sau nu, n-are importanta. E firesc ca printre noi sa fie si unii care au alte gusturi decit ale tale si atunci apar reprosurile.
De ce n-are importanta daca noi, consumatorii, platim sau nu pentru ceea ce creezi tu pe blog? Tocmai pentru ca iti facem reprosuri, nu-ti dam comenzi.
Vorbim limbi diferite.
Nu am întrebat nicăieri dacă au dreptul.
Am întrebat ce îi face să creadă că au dreptul.
Câţi şefi învestiţi cu putere au şi autoritate „intrinsecă”, în afara autorităţii conferite de puterea de a spune „dacă nu faci ca mine, te dau afară”?
Uneori cei cu autoritate sunt învestiţi şi cu putere. Mult prea rar.
Dar autoritatea n-o capeţi doar pentru că cineva te-a numit ministru, deci ţi-a dat putere.
Responsabilitate faţă de scopurile pe care mi le-am propus eu, nu faţă de ce crede nea Caisă că ar trebui să.
Pentru că despre asta e vorba aici: de nea Caisă care nu-nţelege că ce cred eu că tre’ să fac pe blogul ăsta şi ce crede el că trebuie să fac cu/pe blogul ăsta sunt două chestii diferite. Şi că dacă ecartul (ţî-ţî-ţî, ce import barbar!) e prea mare, nea Caisă n-are decât să se ducă să-şi facă blogul propriu pe care să combată.
Dar lu’ nea Caisă nu-i place să-i zici verde-n faţă „băi, geaba te cerţi cu mine; dacă chiar te ştii la d’astea, fă naibii ceva util tu însuţi, nu-mi spune mie ce ar trebui să fac”.
Dar na, nea Caisă n-are niciodată „timp şi energie şi expertiză”, că el (sau ea) e ocupat(ă) cu alte cestiuni arzătoare de importanţă naţională.
Câtuşi de puţin. Tu te înfrupţi / serveşti singur din ce pun eu aici la dispoziţie moka. Open source. Îţi place, zici mulţumesc şi te mai întorci şi altă dată. Nu-ţi place – te duci la taraba următoare.
Adică cum ar fi, leneşul avea dreptate s-o-ntrebe pe cocoană „Da’ muieţi îs posmagii?”… Că na, nici el nu făcea comenzi.
Copii, se vede treaba că tre’ să explicităm pe-ndelete o cestiune semantică arzătoare, că văz că le-amestecaţi.
Şi anume critici /vs/ luări la rost.
Critica e aia care-ncepe cu „cred că”: cred că aici nu-i bine, cred că e mai bine să faci aşa. O opinie asumată, adică.
Luarea la rost e aia care-ncepe cu „de ce”: de ce faci aia, de ce nu faci ailaltă?.
Pentru mine diferenţa e evidentă. Pentru cei mai mulţi dintre voi, se pare că nu.
E ca diferenţa dintre „de ce n-ai pus sare în mâncare?” şi „cred că mai trebuie nişte sare”.
Dar încep să cred că nuanţa e prea subtilă şi că, de fapt, majoritatea cititorilor mei se cred consumatori pe care eu trebuie să îi servesc conform gusturilor lor.
Precum baba căreia îi dă Mazăre o găină moca, iar ea, în timp ce-şi mănâncă găina, înjură că de ce nu i-a dat o gâscă.
Franchement, e dezamăgitor.