Având în vedere recentele discuţii pe tema „se cheama ca ne servesti pe noi, consumatorii”, cred că se impun nişte lămuriri.
Client e ăla care plăteşte pentru un serviciu sau un produs.
De cele mai multe ori, clientul e şi consumator al serviciului/produsului respectiv. Uneori nu – hăinuţele pentru copii le cumpără mama (care-i clienta), dar le poartă copilul (care-i consumatorul). Distincţia asta e relevantă în marketing, de exemplu. Pe cine conving? Pe client, că el e ăla care decide dacă cumpără au ba? Sau pe consumator? Că, de exemplu, copilul-consumator influenţează decizia mamei-client.
Mai există şi consumatorul de servicii publice. Care nu-i client în sensul de mai sus, că nu te duci cu banu-n mână ca să plăteşti ora de mate la şcoală şi nici nu primeşti chitanţă. (Ok, e serviciu plătit indirect prin impozite etc.)
În ambele situaţii e evidentă ideea de obligaţie a furnizorului de servicii/produse faţă de client/consumator. Unul îl serveşte pe celălalt.
Bun.
Şi mai există situaţia în care zăreşti pe marginea drumului un pom plin de poame. Pomu’ a crescut din senin, c-aşa i s-a năzărit lui şi pentru că cineva a lăsat acolo cândva nişte seminţe. Pomu’ nu-i al nimănui, aşa că poţi întinde mâna să te serveşti singur cu poamele pomului. Pomul nu se supără şi nu-ţi cere nimic în schimb. După ce te-ai servit (înfruptat, adică) singur, poţi să critici poamele pomului – că nu-s suficient de dulci, că-s acre, că au viermi. Dar nu te apuci să-l iei la rost pe pom că de ce are poame roşii, de ce n-are poame verzi. Şi nici că de ce are poame şi nu are roade.
În situaţiunea aceasta se poate zice că tot consumator te cheamă, pentru că consumi ceva ce pomul produce c-aşa vrea el şi-ţi pune la dispoziţie moka. Şi pentru că tu ai ales să te serveşti din poamele pomului. Ideea de obligaţie lipseşte din ecuaţia asta – că pomul n-are nici o obligaţie faţă de tine. Simplul fapt că tu ai întins mâna şi ai luat din poamele lui nu-i creează pomului nici o obligaţie faţă de tine.
Diacritica e şi ea tot un pom – ortografic – crescut din senin pe tăpşanul internetului, pentru că cineva, cândva, a lăsat nişte seminţe ortografice la locu’ potrivit.
Pomu’ diacritica produce şi el poame – ortografice – pe care le pune la dispoziţia trecătorilor internauţi, care se pot servi (înfrupta, adică) din ele la liber. Pomu’ diacritica se bucură şi nu-i cere trecătorului nimic în schimb, nici măcar trafic (poamele ortografice fiind disponibile în readere în versiune integrală). Poamele astea uneori îs mai răpănoase (precum naşpa, coaie, a fute la cap, de-a-n pulea), genu’ de poame care nu-s stricate, ba chiar sunt foarte bune la gust, numa’ că pe dinafară n-arată suficient de bine, aşa că cocoanele de oraş strâmbă din nas şi se duc la supermarketu’ de-alături să ia poame lucicoase cu pretenţii.
După ce te-ai înfruptat din poamele ortografice ale pomului diacritica, poţi să le critici liniştit – că nu-s suficient de dulci, că nu-s suficient de acre, că nu-s suficient de lucicoase, că nu merită să intre-n mall-ul culturii cu cî mare şi nici măcar în buticul gramaticii cu gî mic. Poţi chiar să încerci să altoieşti pomul ortografic, cu sugestii. Altoiul uneori se prinde, alteori nu – asta-i viaţa.
Dar nu te duci la pomu’ ortografic, după ce te-ai îndestulat din el, să-l iei la rost că de ce produce poame, nu roade, că de ce poamele lui sunt de felul ăsta şi nu de felul ălălalt. Pomu’ ortografic produce ce ştie el să producă. Tu, dacă vrei, te înfrupţi din el (se cheamă, da, că eşti consumator de poame ortografice crescute de capu’ lor pe internet). Iar dacă poamele nu-ţi plac, îţi vezi de drumul tău sau semeni tu, cu mânuţa ta, un alt pom, care să-ţi satisfacă cerinţele/nevoile personale (şi poate şi pe ale altora). Dar el, pomul ortografic, n-are nici o obligaţie faţă de tine, căci el există pur şi simplu, nu există ca să te servească pe tine. Tu eşti cel care ai ales să te serveşti din el.
diacritica 