Din seria „ce vrăji a mai făcut româna mea”. Azi, despre demonstrative. V-aţi gândit vreodată cât sunt de naşpa? Nu? Gândiţi-vă acum.
Eşti anglofon, în limba ta n-ai decât this, these, that, those. Şi te pune aghiuţă să te-apuci să-nveţi româna. Şi dai peste:
Pronumele demonstrativ de apropiere – nominativ
acesta [ăsta] aceasta [asta]
aceştia [ăştia] acestea [astea]
Pronumele demonstrativ de depărtare – nominativ
acela [ăla] aceea [aia]
aceia [ăia] acelea [alea]
Adjectivul demonstrativ de apropiere şi de depărtare – nominativ
acest / acesta [ăsta] această / aceasta [asta]
acel / acela [ăla] acea / aceea [aia]
aceşti / aceştia [ăştia] aceste / acestea [astea]
acei / aceia [ăia] acele / acelea [alea]
Că dacă stă-n faţa substantivului, e acest. Dacă stă după, e acesta. Sau, după placul inimii, ăsta. Şi se adaugă şi articol hotărât.
Acest studentØ, studentul acesta, studentul ăsta.
Bun. Şi nu-i de ajuns. Mai avem şi declinare:
N-Ac:
acest(a), ăsta // această/a, asta
aceşti(a), ăştia // aceste(a), astea
G-D
acestui(a), ăstuia // acestei(a) , ăsteia
acestor(a), ăstora // acestor(a), ăstora
N-Ac
acel(a), ăla // acea/aceea, aia
acei(a), ăia // acele(a), alea
G-D
acelui(a), ăluia // acelei(a), ăleia
acelor(a), ălora
Plus: demonstrativele de diferenţiere:
N- Ac: celălalt, ceilalţi // cealaltă, celelalte
G – D: celuilalt, celorlalţi // celeilalte, celorlalte
Şi bonus: demonstrativele de identificare:
N-Ac: acelaşi, aceiaşi // aceeaşi, aceleaşi
G – D: aceluiaşi, aceloraşi // aceleiaşi, aceloraşi
Aţi ajuns cu cititul pân’ aici? Felicitări.
Gândiţi-vă că un străin trebuie să treacă măcar o dată prin toate formele astea (toate şi pe-ndelete, nu ca voi acuma), ca să le poată măcar identifica.
V-aţi plictisit şi aţi sărit peste formele de mai sus? Să vă scoateţi pălăria în faţa fiecărui străin pe care-l auziţi că face diferenţa între ăsta, ăla, aia, ăia. După cum vedeţi, nu-i uşor nici să le citeşti, darămite să le-nveţi!
diacritica 
Îmi scot pălăria şi în faţa acestui articol, Diacritica-cea-nepreţuită. Am tot intrat pe blogul tău (deseori din Dashboard-ul general, când prindeam de veste că ai o nouă postare). Şi am citit cu tristeţă (sic!) mare tristeţă comentarii aiuristice despre ce ar vrea sau ar considera cutare şi cutare cititor de-al tău să faci aici.
Nu am putut comenta şi eu deoarece închisesei portiţa. Îţi spun acum – sunt întrutotul de acord cu felul în care vezi tu lucrurile. Şi îmi eşti întrutotul dragă-simpatică şi îţi sunt întrutotul recunoscătoare şi pentru mine, şi pentru nenumăraţii iubitori de limbă română care vin în paginile tale să se îndrepte,să se verifice, să-şi reamintească, să se îmbogăţească de cele bune.
Şi am o veste – în pagina lui amalgammax.wordpress.com ai un premiu şi câteva cuvinte care explică de ce ţi-a acordat premiul. Subscriu şi eu la motivaţia lui şi mă bucur de faptul că l-am primit alături de tine. Mă simt onorată.
Mulţumesc şi mulţumesc şi te îmbrăţişez cu frumuseţea limbii române cu tot, Diacritica-Nepereche. :):)
Mulţumesc, DulceDeea. 🙂
Lasă că le-nveţi, da’ cum le ţii minte pe toate?! 😀 … 😀
– ălălalt, ailaltă, ăilalţi, alelalte, ăstălalt, astălaltă, ăstuilalt, ăsteilalte, ăstorlalţi, ăstorlalte
– cestălalt, ceastălaltă, ceştilalţi, cestelalte, cestuilalt, cesteilalte, etc.
O nenorocire de limbă.
@DulceDeea ,
Diacritica a fost atît de încîntată de cele spuse de tine, încît te-a iertat, din politeţe, desigur, şi nu te-a amendat pentru greşelile de limbă pe care le-ai făcut în cuprinsul postării tale. M-am autosesizat, fiindcă nu văd rostul frecventării, în ceea ce te priveşte, a blogului Diacriticei, dacă nu ţi se spune şi ce greşeli faci fără să-ţi dai seama/fără să ştii, în afară de cele pe care bănuieşti că le faci şi pe care cauţi să le remediezi intrînd aici.
Diacritico,
Eu cred că există o diferenţă între aceste două expresii: a face diferenţă între/a face diferenţa dintre. Tu ce zici? Asta apropo de fraza de mai jos:
Să vă scoateţi pălăria în faţa fiecărui străin pe care-l auziţi că face diferenţa între ăsta, ăla, aia, ăia.
Până acum diacritica nu a socotit de cuviinţă să facă o schemă explicativă, căci i-a considerat dintotdeauna pe comentatorii săi suficient de inteligenţi încât să priceapă şi singuri. Iată însă că unii dintre ei sunt mai inteligenţi chiar decât ei înşişi şi au nevoie de explicaţii speciale.
Prin urmare, pentru aceia care încă nu au priceput:
Misiunea diacriticii este aceea de a oferi un instrument online pentru scrierea corectă în limba română, celor care îl consideră demn de luat în considerare.
Ceilalţi fie n-au nevoie, fie ştiu si singuri unde să-şi găsească instrumente mai deştepte de-atât. Aceştia – comentatorii mai deştepţi decât diacritica, ba mai deştepţi chiar şi decât ei înşişi – nu intră în targetul diacriticii.
Misiunea diacriticii nu este aceea de a-i corecta pe alţii, atâta vreme cât aceştia nu sunt obligaţi, prin natura meseriei lor, să vorbească şi să scrie corect româneşte. Diacritica nici în viaţa ei reală nu le dă celor din jur cu parul ortografic în cap. Însă diacritica, dacă e întrebată, explică. Dacă ştie. Nu întotdeauna ştie.
Diacritica admite că întreprinderea de te autosesiza şi a corecta tot ce prinzi în jurul tău poate avea motivaţii cât se poate de nobile (deşi la o primă vedere poate părea clasicul prost gust de a te amesteca în treburile altuia, chiar şi atunci când nu te afectează direct), dar recunoaşte că ea nu se ridică la înălţimea acestei misiuni. Printre altele pentru că nu are vreme să corecteze nici măcar cele 6.000 de comentarii de până acum, darămite pe cele care or mai urma. Dar mai ales pentru faptul că diacritica, după cum a mai menţionat anterior, nu e funcţionar public şi nu primeşte fonduri guvernamentale, deci nu are faţă de nimeni obligaţia (şi nici măcar responsabilitatea) de a-i învăţa pe alţii. Acesta fiind un proiect de voluntariat făcut aşa cum o duce capul pe diacritica, cât o duce capul pe ea.
Desigur, cei care socot că au misiunea nobilă de a se autosesiza şi a sta pe urmele blogărilor şi ale comentatorilor lor, ca să-i corecteze şi să-i înveţe, sunt demni de toată lauda. Diacritica e convinsă că aceştia nu se limitează la a chibiţa pe blogurile altora, autosesizându-se despre ce ar trebui să facă alţii, ci fac ei înşişi ceva util cu mintea şi cu mâinile lor autosesizate. Diacritica e convinsă că acest amplu şi nobil proiect de personal social responsibility prin autosesizare are şi o manifestare concretă pe undeva, pe un blog, un site, o carte, un ceva concret oferit oamenilor dornici să înveţe – numai că ea încă nu l-a descoperit. Diacritica îşi cere scuze şi promite să caute cu mai multă atenţie.
Continuarea, aici.
Ce greşeli am făcut, Lorin? Închisesei în loc de închiseseşi… întrutotul în loc de întru totul?
Mi-a scăpat şi altceva? Uf… Amendă!
Dar are rost să frecventez, cum spui tu, blogul Diacriticei. Tocmai ca să învăţ. Nu-i un capăt de ţară că greşesc, atâta vreme cât mă interesează să-mi îndrept greşelile. Şi îţi mai spun ceva, dragă Lorin… uneori scriu câte 8 ore şi mai mult, pe zi, pe noapte. Când ajung să postez câte un comentariu în wordpress e posibil să nu mai am toţi gardienii gramaticali acasă :):)
Mă străduiesc să fiu atentă… uneori nu reuşesc întru totul :):):)
Diacritică,
Iniţiativa matale e lăudabilă,
dar gramatica nu se învaţă aşa, şcolăreşte, cu tabele !
Anamorf, deşi e evident că faci parte dintre acei comentatori mai deştepţi decât diacritica şi care ştiu ce trebuie să facă diacritica mai bine decât diacritica însăşi, n-ai priceput o iotă din articolul meu de mai sus.
Articolul ăsta nu vrea să înveţe pe nimeni, articolul ăsta, după cum scrie clar încă din primul paragraf, nu face decât să propună o temă de gândire pentru vorbitorul nativ, căruia acest, acesta, acestuia, ăstuia îi vin firesc.
Anamorf… de ce, oare, de ce pare unora mai atrăgător să dea cu bâta decât să-şi vadă de drum când ceva nu le place în paginile unui blog?
Sau… de ce dacă au o sugestie, o idee altfel decât găsesc în aceste pagini, nu spun simplu, cu surâs, cu simpatie, cu bunăvoinţă?
Mă uimeşte. Serios. Chiar mă uimeşte voluptatea de a căuta nod în papură.
Mai cu seamă că Diacritica este o atât de originală păzitoare a limbii române. Este jucăuşă, are un umor teribil, face din gramatică un deliciu.
Chiar ei să-i reproşezi că ne învaţă cu tabele şcolăreşti? Şi, vorba ei, chiar să nu fi remarcat că în articolul de care zici, Diacritica nu şi-a propus să ne înveţe nimic, doar ne-a arătat stufoşenia demonstrativelor din limba ce-o vorbim…
Om bun, om bun… hai să fim surâzători. Să fim cât mai adesea. Şi cu atât mai mult să fim aşa cu oameni care fac foarte bine ceea ce fac şi reuşesc să o facă şi dansând, cântând, bucurându-ne. Vrei, Anamorf? Eu surâd. Hai şi tu.
Şi pe Diacritica o îmbrăţişez în suflet. Să ai sâmbătă cu soare în adâncă revărsare, Dia. 🙂
Diacritică,
Nu are rost să fii atât de … defensivă, cum spune psihologia modernă !
Pentru că nu e în intenţia mea să-ţi dau sfaturi blogăristice.
Dar experienţa proprie m-a învăţat că „vorbitorul nativ” reacţionează la aceste tabele … cam cum ai reacţionat matale la comentariul meu de dinainte !
Anamorfule, o dată în plus dovedeşti că n-ai priceput nimic din articolul de mai sus şi că eşti unul dintre cititorii mei mai deştepţi chiar decât ei înşişi. Căci, Anamorfule, articolul de mai sus nu e nicicum despre „gramatica nu se învaţă aşa, şcolăreşte, cu tabele!” şi nici despre „cum reacţionează vorbitorul nativ la aceste tabele”.
Eşti, Anamorfule, exemplul clar şi clasic de român lipsit de competenţa de lectură în limba mumă. Care, adică, citeşte cuvinte, dar nu pătrunde sensul frazei, necum al textului, nici chiar atunci când îi este desenat.
Eşti, Anamorfule, exemplul care confirmă o dată în plus rezultatele românilor la testele PISA, în special partea despre competenţa în limba-mumă. Şi anume codaşi – locul 47 din 57 de ţări în care s-a aplicat testul.
Acestea fiind zise, lista de spamări mai deştepţi chiar decât ei înşişi şi oricum prea deştepţi pentru blogul ăsta tocma’ ce s-a mai lungit niţel. Creşte vertiginos, de altminteri. Sunt incredibil de mulţi oamenii care ţin neapărat să dovedească cu fiece ocazie că sunt mult prea deştepţi pentru blogul ăsta.
Cum îi ziceam acum câteva zile lui Apolodor (care-mi scrisese să mă-ntrebe dacă am păţit ceva, de-am devenit aşa de agresivă) când văd atâta deşteptăciune debordând p-aci, îmi vine să-l dau naibii de blog şi să-l şterg de tot, să nu mai rămână nimic de el. Căci în mod sigur lorinii, anamorfii, horiii, corinele şi alţii asemenea lor o să facă neîntârziat altul mai mare şi mai frumos, că nu degeaba ţin să dovedească la fiece pas cât de bine se pricep la.
Iar eu o să m-apuc de blog de: a) poezici romanţioase; b) aventuri sexoase („bagăţi-o în mine”, am citit asta pe-un blog de duduie şi n-o s-o uit cât oi trăi! 😀 ); c) murături. Mă mai gândesc la care dintre astea 3 variante o să m-opresc.
Sugestie: murăturile! Au avantajul că sunt utile tuturor. Chiar şi super-extra-trăznet de dăştepţi!
Diacritica,
la murături sunt convins că te pricepi !
Şi poate şi la sex, puţin, dacă tot ai adus vorba, ca o cucoană emancipată foc ce eşti…
Da’ puţin, nu prea mult !
Altfel s-ar simţi…
Cum ne-a-nvăţat pe noi la geometrie într-a şasea: q.e.d.
Anamorf se demonstrează pe sine şi-şi dă măsura inteligenţei, făcând ca toate argumentele sale expuse mai sus să fie încă şi mai credibile.
(Sau despre cum să-ţi dai cu stângu-n dreptu’ propriei argumentaţii.)
What? Somebody mentioned sex?
Aa .. şi ca să fiu puţin pe subiect, voiam să zic două chestii:
uno, că ce cremenal probabil îi arată unui străin limba română scrisă fără diacritice; abia ce face diferenţa între ăia şi aia când e grafia diferită, darmite să mai stea să bibilească la context
doi, că probabil d-aia a dat România nişte genii lumii ăsteia; după ce te chinui să-nveţi româneşte poţi zidi Piramidele din nou :))
Eu, ca de-obicei.
Ce-are sula cu prefectura, scumpul mieu?!
I mean, ce-ţi veni?! De unde scosăşi „fără diacritice”-le astea?
Face diferenţa, face, nu subestima tu străinul. Amicul Edmond, cu care-am făcut demonstrativele săptămâna trecută, se descurcă printre reflexive, genitive, dative şi acuzative mai bine decât mulţi români, deşi-i anglofon şi-n limba lui n-are de-astea.
Străinul face diferenţa între „ăia” şi „aia”, „ăsta” şi „asta”, şi când le aude, şi când le citeşte. În general le şi pronunţă corect, că-n română î-ul pune mai multe probleme de pronunţare, nu ă-ul.
Iar la „context” (deşi acolo e vorba de co-text, restul frazei/sintagmei) n-ai încotro şi trebuie să fii atent, că citeşti în gazetă şi vezi că ici scrie „aceşti domni”, iar dincolo scrie „domnii aceştia” şi p-ormă vii ş-o-ntrebi pe diacritica „da’ de ce e diferit? şi de ce se termină în -a, că doar e masculin plural! a-ul de la sfârşit nu era pentru feminin singular?!”. Şi te blochezi şi te-ntrebi, pentru prima oară-n treişşase de ani de vorbit româneşte, „da’ chiar aşa, frate, de ce se termină astea în -a?!”.
În fine, amicul Edmond a privit lung paginile despre demonstrative, a făcut şi nişte exerciţii după care a concluzionat:
„Acum încep să-nţeleg de ce e engleza limbă universală!”
Pe naiba. La cât de prost scriu româneşte românii, n-ar fi în stare să reconstruiască nici măcar cetatea Histria.