diacritica: misiune, viziune, valori

Diacritica a fost atît de încîntată de cele spuse de tine, încît te-a iertat, din politeţe, desigur, şi nu te-a amendat pentru greşelile de limbă pe care le-ai făcut în cuprinsul postării tale. M-am autosesizat, fiindcă nu văd rostul frecventării, în ceea ce te priveşte, a blogului Diacriticei, dacă nu ţi se spune şi ce greşeli faci fără să-ţi dai seama/fără să ştii, în afară de cele pe care bănuieşti că le faci şi pe care cauţi să le remediezi intrînd aici.

Până acum diacritica nu a socotit de cuviinţă să facă o schemă explicativă, căci i-a considerat dintotdeauna pe comentatorii săi suficient de inteligenţi încât să priceapă şi singuri. Iată însă că unii dintre ei sunt mai inteligenţi chiar decât ei înşişi şi au nevoie de explicaţii speciale.

Prin urmare, pentru aceia care încă nu au priceput:

Misiunea diacriticii este aceea de a oferi un instrument online pentru scrierea corectă în limba română, celor care îl consideră demn de luat în considerare.
Ceilalţi fie n-au nevoie, fie ştiu si singuri unde să-şi găsească instrumente mai deştepte de-atât. Aceştia – comentatorii mai deştepţi decât diacritica, ba, unii dintre ei, mai deştepţi chiar şi decât ei înşişi – nu intră în targetul diacriticii.

Misiunea diacriticii nu este aceea de a-i corecta pe alţii, atâta vreme cât aceştia nu sunt obligaţi, prin natura meseriei lor, să vorbească şi să scrie corect româneşte. Diacritica nici în viaţa ei reală nu le dă celor din jur cu parul ortografic în cap. Însă diacritica, dacă e întrebată, explică. Dacă ştie. Nu întotdeauna ştie.

Diacritica admite că întreprinderea de a te autosesiza şi a corecta neîntrebat tot ce prinzi în jurul tău poate avea motivaţii cât se poate de nobile (deşi la o primă vedere poate părea clasicul prost gust de a te amesteca în treburile altuia, chiar şi atunci când nu te afectează direct), dar recunoaşte că ea nu se ridică la înălţimea acestei misiuni. Printre altele pentru că nu are vreme să corecteze nici măcar cele 6.000 de comentarii de până acum, darămite pe cele care or mai urma. Dar mai ales pentru faptul că diacritica, după cum a mai menţionat anterior, nu e funcţionar public şi nu primeşte fonduri guvernamentale, deci nu are faţă de nimeni obligaţia (şi nici măcar responsabilitatea) de a-i învăţa pe alţii. Acesta fiind un proiect de voluntariat făcut aşa cum o duce capul pe diacritica, cât o duce capul pe ea.

Desigur, cei care socot că au misiunea nobilă de a se autosesiza şi a sta pe urmele blogărilor şi ale comentatorilor lor sunt demni de toată lauda. Diacritica e convinsă că aceştia nu se limitează la a chibiţa pe blogurile altora, autosesizându-se despre ce ar trebui să facă alţii, ci fac ei înşişi ceva util cu mintea şi cu mâinile lor autosesizate. Diacritica e convinsă că acest amplu şi nobil proiect de personal social responsibility prin autosesizare are şi o manifestare concretă pe undeva, pe un blog, un site, o carte, un ceva concret oferit oamenilor dornici să înveţe – numai că ea încă nu l-a descoperit. Diacritica îşi cere scuze şi promite să caute cu mai multă atenţie.

Cum ziceam, misiunea diacriticii e mult mai modestă – nu-şi propune decât să ofere un instrument ortografic online la care să se poată raporta cei care îl consideră demn de luat în considerare.

Viziunea diacriticii fiind aceea că oricine poate scrie corect, atâta vreme cât are instrumentele necesare şi dorinţa de a le consulta.

Căci printre valorile diacriticii se numără responsabilitatea.
Responsabilitatea – personală şi asumată – pentru felul în care scrii. Altfel zis, nu e nimeni responsabil să te înveţe (nici diacritica, nici alţii şi nici măcar profesorii la şcoală, căci nimeni nu te poate învăţa cu forţa), eşti responsabil tu personal să înveţi.

____________________________________

Vezi şi:
diacritica: despre
Capra mea, capra lor
Reproşuri. Recapitulare
Rostuiri
Clienţi şi consumatori de poame
interviurile diacriticii

Publicitate