9 februarie

Uneori mi-e dor.
De păhăruţul ăla roşu de plastic din care-ţi beai cafeaua.
De paşii tăi seara pe scări. De tusea ta.
De mirosul tău de ţigări.
De ochii tăi în oglinda retrovizoare.
De mâna care-a dat să mă apuce pe după umeri, într-o seară la televizor, şi m-am scuturat, că eram prea mare pentru tandreţuri d’astea.
De ziua aia în care ne-am apucat noi doi să facem scovergi, că aveai tu chef de ceva dulce şi mama n-a percutat, c-am muncit toată ziua, dacă aveţi chef de dulciuri, n-aveţi decât să vi le faceţi singuri.
De felul cum curăţai tu peştele-n chiuvetă şi mama se criza că se umplea bucătăria de solzi.
De pămătuful tău de ras.
De mirosul de ziare încinse când îţi călcai pantalonii.
De momentul ăla când puneam noi doi usturoi în grădină şi te înnebuneam de cap cu de ce-uri al căror răspuns cred că-l ştiam deja. Da’ de ce să-l pun cu rădăcina-n jos? Da’ dacă-l pun cu vârfu-n jos ce se-ntâmplă? Creşte, creşte şi răsare pe partea ailaltă, în China? Da’ de unde ştie usturoiul pe ce parte trebuie să crească, chiar dacă-l pun cu fundu-n sus?
De Paştele ăla din ’97. De normalitatea lui. De paharul ăla de vin băut cu tine şi cu mama. Paharele alea portocalii, cu margarete, le mai ştii? De drumul ăla pân’ la gară cu maşina. Cine naiba să-şi închipuie că era ultimul? Cum naiba să-ţi închipui la 23 de ani că o dată poate să fie ultima dată?!

Alteori mă enervez.
De exemplu, pentru că picioarele alea lungi şi drepte, numa’ bune de băgat într-un mini, le-a moştenit Cristi, nu eu, deşi toată copilăria mi-aţi băgat în cap că semăn cu tine.
Şi pentru că nu m-ai învăţat să meşteresc chestii electrice şi habar n-am să repar o amărâtă de priză şi când se strică ceva tre’ să mă rog cu ceru’ şi cu pământu’ de Cristi să vină să repare.
Şi pentru că nu m-ai învăţat să conduc şi a trebuit să-l suport pe frustratul ăla de 1m55 care zicea că fac fiţe când trag parasolarul. Plouase şi soarele se reflecta în asfaltul ud, mie-mi bătea în ochi, da’ lui nu, normal, că ochii lui erau cu ţî cm mai jos decât ai mei.
Şi mă mai enervez îngrozitor când îmi dă viaţa câte-o palmă şi mă-ncâlceşte de nu-mi mai dau de capăt, ca acuma, şi-mi vine să m-aşez în drum şi să nu mă mai mişc din loc pân’ ce nu m-o descâlci altcineva. Şi atunci mă supăr şi te bodogăn, că nu puteai să mai aştepţi măcar 10-15 ani, acolo, să mă mai copilăresc şi eu un pic. Că pe alţii, chiar şi la 40 de ani plus copiii aferenţi, tot părinţii îi descurcă.

Da’ de cele mai multe ori zâmbesc. Acum, de exemplu.

Azi e ziua lu’ tata. De 13 ani încoace are tot 56 de ani.

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: