L’art du rouman

M-antrebat amicu’ Strelnikoff dacă vreau să mă bag să povestesc despre cea mai tare carte românească ever. M-am codit, că ştiu că scriu prost „la comandă”, numa’ platitudini ţepene. P-ormă Strelnikov cică vezi că tre’ să fie proză. Ha. Bine că mi-ai zis, că mie prima carte care mi-a venit în minte a fost Gramatica Academiei.

Car’ va să zică: cel mai tare roman românesc ever – 11+1 opţiuni. Posibilă listă de lecturi de vacanță.

***

Radu Tudoran – Fiul Risipitor

[capricornk13]

A fost foarte dificila rugamintea lui zum de a alege romanul romanesc preferat ever – sunt convinsa ca toata lumea ar fi preferat sa aiba variante multiple:) M-am gandit sa ies din blocaj scriind nu neaparat despre „cel mai”, ci despre unul aproape complet ignorat, din cate stiu eu: „Fiul risipitor” al lui Radu Tudoran. Poate ca singurul motiv din care m-a impresionat atat de tare cartea este ca eram tanara si romantioasa cand am citit-o prima oara, insa am revenit asupra ei constant de-a lungul timpului. E o poveste de dragoste clasica, in care Ea se indragosteste pentru totdeauna de El, il urmeaza si-l asteapta febril toata viata, e parasita si continua sa astepte, traieste numai prin iubirea asta care o trezeste in adolescenta, o formeaza, ii ofera unica motivatie de a trai si, evident, in final i-o ia. Ceea ce m-a facut sa iubesc eu romanul este, pe de o parte, intuitia cu care este descris Fiul risipitor, faptul ca Tudoran a inteles ca exista oameni intr-o continua cautare de sine, etern nemultumiti, pentru care iubirea celuilalt nu poate insemna implinire perfecta si, pe de alta parte, empatia si delicatetea cu care sondeaza sentimentele celei ce iubeste.

***

Gellu Naum – Zenobia

[Oceania]

Auzi de la X sau de la Y despre cea mai tare carte romaneasca. Faci rost de ea cu nerabdare, o citesti, dar pe tine nu te impresioneaza. De ce? Pentru ca nu exista „cea mai buna carte ever” fie ea romaneasca sau straina.

O carte place unora si nu place altora, e ca in cazul unui tablou. Calificativul de „cel mai bun roman” depinde de fiecare cititor in parte si de scala sa de valori. Caci, daca nu se pune problema asa, nu mai e vorba despre literatura, ci despre un truc comercial.

Pentru mine exista doar carti speciale pentru fiecare epoca din viata mea. Nu de mult, numeam special romanul „Ambasadorul” scris de Ioan Mihai Cochinescu. Dar am vorbit deja despre el si nu vreau sa ma repet. Asa ca aleg azi altceva.

„Zenobia” lui Gellu Naum imi pare un roman exceptional. Din cauza rimei tainicei. Din cauza magiei cuvintelor si-a parcursului initiatic. Din cauza paginilor de proza metamorfozate in pohem. Pentru ca imi place proza poetica care are coerenta unui vis. Proza care manuieste coduri apropiind cititorul de scriitor, si-n acelasi timp, apropiindu-i pe amandoi de o interioritate in care ajung sa-si atinga degetele – in ciuda distantei fizice. „Zenobia” imi pare speciala pentru ca, inainte de-a deschide cartea, aveam mari asteptari de la ea. Iar atunci cand am terminat-o, asteptarile nu mi-au fost inselate.

Acest roman este una dintre cele mai bune carti romanesti. Argumentul meu este: pentru ca imi place! Si daca as reusi performanta de-a va explica de ce imi place, inseamna ca nu imi place indeajuns de mult…

***

Mircea Eliade – Romanul adolescentului miop

[Klara]

Anunt Publicitar

Esti adolescent si totusi te simti batrin?
Ai trait putin si totusi ai impresia ca ai vazut tot?
Ai iubit numai o data, de doua, de citeva ori, dar ai convingerea ca nu vei mai putea iubi niciodata?
Iti doresti sa traiesti viata cit mai intens posibil si totusi te simti deja obosit, dezamagit, pacalit de existenta?
Spectacolul maturitatii ti se pare o piesa ieftina pusa in scena cu actori patetici, lipsiti de talent si entuziasm?
Te simti persecutat de un sistem educational obtuz, dictatorial si abrutizant?
Ai impresia ca nimeni si nimic nu e capabil sa iti ofere un raspuns pertinent la intrebarea: de ce m-am nascut?

Ai dreptate si esti perfect indreptatit sa simti toate acestea. Toti cei care spun ca nu ar fi asa, crezindu-se si aratindu-se superiori tie, de la inaltimea diferentei de ani traiti in plus fata de tine, sint ignoranti si ignorabili.

Dovada ca e asa si ca ceea ce traiesti tu este unul din adevarurile eterne si neperisabile ale adolescentilor din toate timpurile e aici: “Romanul adolescentului miop”, de Mircea Eliade.

Citeste-l.

***

Mircea Cartarescu – Nostalgia

[Mihaela Ursa]

My all times favourite din proza românească nu există. Pentru că nu am preferinţe atât de constante. Ba e Caragiale (oricare din doi), ba Urmuz, ba Istrati, ba Blecher, ba minunata de HPB, ba contemporani, ba clasici.

Un exerciţiu de amor, înţeleg că asta se aşteaptă de la mine, iar nu o selecţie critică. Or, dintre cărţile pe care le recitesc la un an-doi, răsare azi, mai strălucitoare decât celelalte, Nostalgia lui Mircea Cărtărescu. Pentru că o iubesc de când, în ultimul meu an de liceu, am citit-o, albăstrui-verzuie, pe o hârtie păroasă, ca Visul. Pentru că de atunci am recitit-o în ediţia completă din 1993 până s-a ferferniţit şi tipei dandyiote de pe copertă i-a crescut un neg de cafea chiar sub nas.

Ea nu-mi vorbeşte numai despre literatură şi despre Totul-care-nu-încape-niciodată-în-creaţie, deşi creaţia e moartă dacă nu visează la El, ci şi despre nişte fetiţe care refac propriul lor Decameron şi mult mai mult decât atât, cam cum făceam în copilărie în jocurile mele cele mai reuşit voluptuoase, de o voluptate non-erotică, ci pur şi simplu transgresivă, despre arhitectul muzical şi caracatiţos pe care l-am invidiat multă vreme, despre ouăle Orbitorului (pentru că tot Orbitorul aici cuibăreşte), pe care-mi place să le pipăi cu duioşie. Ea-mi vorbeşte şi despre mine şi colegii mei de clasă, care am crescut 18 ani într-o lume, ca să fim azvârliţi într-alta cam pe când citeam prima ediţie a acestei cărţi.

***

Mateiu Caragiale – Craii de Curtea Veche

[Poematike]

Cea mai bună bucată de proză românească

În cazul meu, răspunsul se livrează by default : ”Craii de Curtea Veche”. De ce? Pentru că este, de ex., inimitabilă. De câţi scriitori aţi mai auzit că scriu ”în stilul lui Mateiu Caragiale”? Exact. De niciunul. Sau pentru că este, de ex., intraductibilă. Cine s-ar încumeta, fără să cadă în rizibil, să transpună moleşeala levantină, depravarea bucureşteană, melancolia balcanică? Sunt lucruri pentru care nu există echivalenţă în alte limbi (occidentale, cel puţin). Stilul e inclasificabil. Ba emfatic ad nauseam, ba comic spre turpitudine. Sau dialoguri sardonice sau reverii mesmerizante. Combinaţia paracelsică dintre obscenitate şi aristocraţie este secretul valorii mateine. N-am văzut niciodată în ”Crai” decadenţă sau prolixitate, preţiozitate ori gravitate naivă. Aş putea să spun că-I ceva între paseism şi oniric, un hibrid marcat de subtilitate, ceva ca o bijuterie stranie pe un piept în putrefacţie, dar aş consuma degeaba cuvinte. Eram în serioase şi stufoase discuţii cu mine dacă să mărturisesc despre ”Crai” sau despre cealaltă parte de proză care mă bântuie. [La mine, locul întâi e întotdeauna un yinyang d’ăsta..]. Cealaltă faţă a monstrului fiind ”Nopţi la Serampore” a lui Eliade. Poate altădată.

***

Octavian Paler – Viaţa pe un peron

[Dreamingjewel]

Sunt cărţi peste care ai norocul să nimereşti exact la momentul potrivit, iar „Viaţa pe un peron” a lui Octavian Paler este, pentru mine, o asemenea carte. M-am regăsit în eroul principal, “jumătate sfânt, jumătate şobolan“. Un om atât de sedus de puritatea idealurilor sale încât nu reuşeşte să termine niciun lucru pe care îl începe – fiindcă realitatea nu se dovedeşte niciodată la înălţimea iluziilor sale – şi a cărui capacitate de a despica firul în multipli de şaisprezece îl face incapabil să acţioneze într-un sens sau altul. M-am regăsit în nesfârşitele lui frici: frica de a nu acţiona greşit, frica de a nu fi aşteptat prea mult, frica de a nu se dovedi laş în faţa fricii.

Farmecul cărţii este că, la fel ca viaţa, subminează fiecare concluzie pe care o trage. Nu ai răspunsuri şi certitudini, dacă porneşti la luptă trebuie să o faci fără ele. Toate revelaţiile pot fi paşi spre înţelepţire sau pretexte pentru resemnare.

E o carte foarte personală, izvorâtă din frământări reale. Citind-o, simţi că nu iei contact cu o poveste, ci direct cu sufletul unui om, expus în toată vulnerabilitatea sa. Să descopăr, în momentul în care, ca adult, sunt acut conştientă de propriile mele limitări şi defecte, că şi ceilalţi oameni sunt imperfecţi şi măcinaţi de îndoieli, că ezită, că se tem să nu eşueze, mi se pare cumva încurajator: asta înseamnă că nu sunt slabă sau ratată, ci sunt doar un om ca mulţi alţii. Şi, dacă ei, confruntându-se cu propriile lor îndoieli, au totuşi curajul de a încerca şi, unii, norocul de a reuşi, atunci acest lucru este posibil şi pentru mine.

***

Petru Dumitriu – Cronica de familie

[Bughi]

Am ales “Cronica de familie” de Petru Dumitriu.Trei volume insumand peste 1500 de pagini; marirea si decaderea unei familii boieresti, urmarita pe mai multe generatii, pe parcursul unui secol, de pe vremea lui Cuza pana in “obsedantul deceniu” ’50, perioada scrierii romanului, eroii ultimului volum fiind nepotii si stranepotii celor din primul. Zeci si zeci de personaje: ambitiosi urcand treptele prin manevre politice si financiare, ambitioase urcand treptele prin intrigi de alcov, dandies irosindu-si inzestrarile intr-o viata pe cat de placuta pe atat de sterila, femei care se sting in casnicii nefericite, pierzandu-si orice bucurie si ratiune de a trai, femei care se bucura nestingherite de viata cu prietenul familiei, peste capul sotului prea slab sau ignorant sau nepasator, femei usoare de toate rangurile, de la prostituate de rand la intretinute din lumea teatrelor si pana la doamne din inalta societate care se vand mult mai scump si mai discret… O lume eleganta, mondena, hedonista, nepasatoare uneori pana la cinism… care se sfarseste brusc prin ’47-’48.Urmeaza mizeria, lupta zilnica pentru supravietuire, iar ca singura salvare, fuga peste granita, uneori reusita, alteori nu, uneori chiar fatala… Unul dintre cele mai bune romane romanesti, cu soarta ingrata, datorata duplicitatii politice a autorului.

***

Razvan Radulescu – Teodosie cel Mic

[Zum]

o calatorie in timp, in vremea liceului – sa aleg un roman de-al Hortensiei? imi placea mult, insa de-atunci n-am mai recitit-o asa ca nu stiu cat de mult as gusta-o acum. nici Craii de Curtea-Veche nu cred ca e Cartea.

sau mai departe – Toate panzele sus!, romanul romanesc al copilariei. am crescut totusi, asa ca

inapoi in ziua de azi, uitand de toate cartile importante necitite: sa aleg una dintre cartile despre mine? Exuvii (Simona Popescu) e prima care-mi vine-n minte. Orbitor. toate ar putea fi Aleasa, insa nici una nu e cea mai cea.

poate unul dintre romanele ‘tinerilor prozatori’… da!

nu faceti ochii mari (sau faceti-i) – romanul meu romanesc preferat e Teodosie cel Mic. Teodosie… care de fiecare data ma lasa fara cuvinte fiindca nu stiu ce poti sa zici despre o carte (aproape) enervant de perfecta. e greu, acolo totul face tzac-tzac-tzac, fiecare virgula isi are locul ei, fiecare cuvant e ales cum trebuie, pus unde trebuie, oricat ai cauta stridente sau alunecari nu gasesti. si apoi umorul. si rochiile Otiliei, fantoma. si povestile. si joaca. si stilul ala aproape clasic (ce descrieri!) in spatele caruia vezi scriitorul razand ghidus. si acvariul de lupta. si gata.

***

Camil Petrescu – Ultima noapte

[Strelnikov]

un prof in liceu [fan Pirgu din Craii..] lua la misto precoitala „lectie de filozofie” din capitolul 3: „ma baeti, sta Gheorghidiu cu Blonda’n pat si pune Nietzsche’n ea in loc sa”. capitolul 3 e complet artificial, so to speak, si la fel e toata cartea, autenticitatea & existentialismu lu peste. pe vremea aia eram toti foarte preocupati de Sex, foarte speriati si teoria profului parea solida, la rigoare orice film porno serios confirma: in pat cu Blonda e posibil un singur lucru, daca nu esti batran si gay.
ceva mai tarziu am aflat [merci, J-P Sartre] ca poti discuta Nietzsche chiar in timp ce – nu doar inainte si dupa. profii grasi de romana & actorii porno germani [desi remarcabili in zonele lor de expertiza] nu’s intotdeauna foarte tari pe existentialism.
cartea are destule probleme, tehnic vorbind, ramane totusi cea mai agresiva si vie pe care’o stiu in literatura ro. esti din bucuresti, esti misogin, afemeiat, anarhist, mad about books & ultraviolence, borasti cand te uiti in stanga si’n dreapta prin parcuri malluri parlament cluburi si gazete? u my Brother, hypocrite lecteur, i think u’ll enjoy the novel.

***

Camil Petrescu – Patul lui Procust

[Dragos]

pentru mine romanul românesc par excellence, şi nu pentru că e despre o românie urbană şi modernă, despre amoruri şi politichii. ci pentru că e vorba despre un personaj literar despre care pot spune că m-am îndrăgostit realmente, doamna t. şi pentru că mai e vorba despre o midinetă dolofană ce seduce paginile cu onduleurile ei.
un roman neîndeajuns discutat şi tradus, care, după ştiinţa mea, nu are nici o ediţie critică de 77 de ani. un roman faţă de care publicul românesc s-a dovedit, cred eu, ingrat.
şi nu în ultimul rând, pentru că e scris de camil petrescu, cel care-i spunea lui mihail sebastian: „dragul meu, în românia sunt acum doar doi mai scriitori: dumneata şi cu mine”; după care, când îl întâlnea pe eliade, îi spunea: dragul meu, în românia sunt acum doar doi mai scriitori: dumneata şi cu mine.” and so on.
[imagini din filmul omonim al lui sergiu prodan şi al vioricăi mesina, 2001]

***

Ion Creanga – Amintiri din copilarie

[Adina B]

— Ia, poftim de încalecă pe Balan, jupâneasă! zise părintele, de tot posomorât, să facem pocinog sfântului Nicolai cel din cui. Şi cu toată stăruinţa lui Moş Fotea şi a lui bădiţa Vasile, Smărăndiţa a mâncat papara, şi pe urmă şedea cu mâinile la ochi şi plângea ca o mireasă, de sărea cămăşa de pe dânsa. Noi, când am văzut asta, am rămas înlemniţi. Iar părintele, ba azi, ba mâine, aducând pitaci şi colaci din biserică, a împărţit la fiecare, de ne-a îmblânzit, şi treaba mergea strună; băieţii schimbau tabla în toate zilele, şi sâmbăta procitanie. Nu-i vorbă, că noi tot ne făceam felul, aşa, câteodată; căci, din băţul în care era aşezată fila cu cruce-ajută şi buchile scrise de bădiţa Vasile pentru fiecare, am ajuns la trătaji, de la trătaji la ceaslov, ş-apoi, dă, Doamne, bine! în lipsa părintelui şi a dascălului intram în ţinterim, ţineam ceaslovul deschis, şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele, şi, când clămpăneam ceaslovul, câte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată; potop era pe capul muştelor!

***

Gramatica Academiei

[Diacritica]

Gramatica Academiei e aşa, cam ca o femeie.

E multă, zdravănă şi rotundă la cotoare.

Şi e două (Cuvântul şi Enunţul), ca orice femeie adevărată: curvă în pat (că ce-i enunţul, de nu o curvă pe care-o răstălmăceşti după cum îţi pică bine?) şi doamnă în public (că ce-i cuvântul, de nu doamnă căreia nu-i e permis s-apară-n public altfel decât corect aranjată?).
Gramatica Academiei e precum o femeie pe care o-ntrebi de-i laie sau bălaie, iar ea-ţi răspunde-n cei doi peri ai cozii de peşte: e fie aşa, fie invers. Apoi, din senin, din iarbă verde (de obicei taman când îţi vine chefu’ s-o-ntorci pe degete), ridică sprânceana şi-ţi spune verde-n faţă NU. Niciodată noştri cu doi i.

Iar în caz de discuţiune intelectuală la o cafea, te-abureşte de te-ameţeşte, te plimbă printre infixe, afixe, sufixe şi prefixe, până-ţi zdruncină încrederea în putinţele-ţi diverse şi-ncepi să-ţi zici că nu-i de nasul tău. Şi că dna Ştefania Popescu e mult mai abordabilă – poţi chiar s-o iei cu tine-n pat.

Când nu te scoate din minţi, Gramatica Academiei e chiar cool. Genul de femeie cu care poţi să ieşi fără teamă în lume.

61 de gânduri despre „L’art du rouman

  1. Uitandu-ma la titluri si gandindu-ma cine le-a scos in ultimult timp, imi dau seama ca tarabele cu literaura la bax si-au facut treaba. Chiar ma intrebam zilele trecute cand o sa vina cuiva ideea sa scoata Biblia + ziar la numai 15 lei. La Gramatica Academiei nu ma bag, mie imi plac chestiile pe care le pricepi si dup-o bere. 🙂

  2. Uitandu-ma la titluri si gandindu-ma cine le-a scos in ultimult timp, imi dau seama ca tarabele cu literaura la bax si-au facut treaba.

    Nu-nţeleg.

  3. Vreo sapte din titlurile de mai sus au fost repuse in circulatie de Adevarul si Jurnalul. Sunt convins ca cei de mai sus nu le-au citit acum pentru prima data de la coltul strazii, dar observ ca s-a creat un trend si toate titlurile astea au revenit in actualitate. Fara nicio legatura cu subiectul, nu cred ca e ceva in neregula sa citesti de la coltul strazii, dar cred ca e ceva in neregula sa scoti o carte in care sa nu marchezi (aproape) nici un accent pe multele cuvinte frantuzesti (Cronica de familie). Da asta e offtopic.

  4. dar observ ca s-a creat un trend si toate titlurile astea au revenit in actualitate.

    În cazu’ de faţă, întrebarea era „care-i cartea românească care ţi-a plăcut cel mai mult ever?”. Multe dintre răspunsuri sunt şi printre preferinţele mele, şi asta n-are-a face cu trendu’, cum îs convinsă că nici răspunsurile de mai sus n-au a face cu trendu’. Na, îs cărţi româneşti, mi-au plăcut, nu pot decât să mă bucur că sunt unii care le descoperă, chiar şi a şaptea zi după scripturi, în pachetu’ lu adevăru’ sau al lu’ jurnalu.

    În ce mă priveşte, printre preferinţele ever cred că-n top e Cişmigiu&Comp, o citeam prin gimnaziu, mă fascina. Şi-acuma când mă duc prin Cişmigiu, pe lângă Lazăr, mă gândesc la cartea aia. P-ormă ar fi Cireşarii, Amintiri din copilărie, Romanul adolescentului miop. Cam aşa.

  5. mai, chestia cu literatura asta noua „la bax” cum ii ziceti voi – cre c’ar merita discutata pe larg odata.. weird fenomen, la’nceput eram foarte dispretuitor vis a vis de cartoaiele pt gospodine, Clasici in imitatie cheap de piele, da dupa ce’am intalnit cativa soferi de taxi cu volume d’astea deschise langa ei pe scaunu din dreapta.. am stat un pic pe ganduri

  6. Dacă 10% dintre ăia de cumpără cărţile cu pricina le şi citesc, sau citesc câteva dintre ele, tot e ceva. Din punctul meu de vedere, e ok. Mai ales că altminteri cărţile-s destul de scumpe, iar omu’ intră rar în librării, că nu-s în mol.

  7. Helas, lucrurile nu stau deloc aşa. Îngrijirea este în general foarte proastă, iar pentru cele 90% dintre volume care zac în ţiplă prin biblioteci rătăcite printre bibeloaie plătesc foarte scump… editurile! Dacă omu’ vrea să citească, poate lua cărţi din librărie. Nu cred în faze cu „sunt scumpe” şamd.

  8. Ba da. Cartea e un produs, se comportă ca toate produsele. Şi mai ales precum produsele de lux la care renunţi uşor când n-ai bani.
    Librăria e precum o cafenea în care nu intri pentru că o ştii scumpă, aşa că te duci la McDonald’s pentru o cafea. Sigur, „îngrijirea” e mai proastă, dar ai băut o cafea, şi anume fix cafeaua pe care ţi-o permiţi.

    În plus, cărţii nu-i scade rangu’ dacă scoboară în stradă, ca să atingă acel segment de piaţă care n-a fost vreodată atins de edituri.

    Dacă omu’ vrea să citească, poate lua cărţi din librărie.

    Nu. Sunt segmente de piaţă diferite. Omu’ care-şi cumpără „Cei trei muschetari” la pachet cu Adevărul n-a pus piciorul în librărie de pe vremea când îşi cumpăra caiete. Şi nici n-o să-l pună, decât tot ca să cumpere caiete – lu’ fi-su. Omu’ ăla nu vrea să citească, omu’ ăla s-ar putea să citească dacă-i bagi cartea sub nas. Aşa cum eu acum nu „vreau” să mănânc o prăjitură, deci nu mă duc să-mi cumpăr, da’ dacă vii acu’ la birou şi-mi zici „iaca eugenii la juma’ de preţ”, s-ar putea ca, văzându-le, să-mi vină pofta.

    (Desigur, în discuţia de mai sus librăria e aia din accepţiunea românească, cu papetărie, jucării şi etc. Care mă scotea din sărite când lucram în librăria numa’ de cărţi şi mă-ntreba şlapistu’ de ce n-avem jucărici de plajă pentru copii, că doar sunteţi librărie! Şi încă lânga plaja Modern!)

  9. A lot of wishful thinking 🙂 Mai deşchide şi mata oichii! 🙂 În princip e aproximativ corect ce spui, dar ca teorie strategică a propagandei pentru piaţă şi efecte benefice. Din ce se vede pe drum (şi bănuiesc că şi pe la TV) valoarea lu’ „s-ar putea să citească” e pitică-nulicică. Singurul care are de câştigat e editorul cu cârca. Mă rog, democraţia şi piaţa liberă de la noi îs ca la nimerica…

  10. Nu înţeleg.
    Îţi contestam argumentul cu „Dacă omu’ vrea să citească, poate lua cărţi din librărie.” prin argumentu’ „omu’ nu e omu’ în general, sunt multe segmente de piaţă în care intră omi diferiţi” şi nu poţi judeca toată piaţa după categoria pe care o cunoşti tu – şi anume omu’ care vrea să citească.

    Singurul care are de câştigat e editorul cu cârca.

    După mine, nu-i singurul, dar în mod sigur are de câştigat – că de-aia face cărţile alea, ca să câştige, că-i privat. Şi ăştia au prostul obicei de-a funcţiona pentru profit. Fix ca Humanitasu’ de fiţe intelectuale. (Alt nivel, desigur. Eu câştig dacă citesc ceva de la Humanitas, Maricica câştigă dacă citeşte Jules Verne de la Adevărul. Iarăşi, chestie de segment şi public-ţintă. Omi diferiţi, cărţi diferite, marketing diferit.)

    Din ce se vede pe drum (şi bănuiesc că şi pe la TV) valoarea lu’ “s-ar putea să citească” e pitică-nulicică.

    Noh, că-i fi vreun ingenuu care crede că ce ceteşti azi se şi vede mâine.
    Dacă Maricica îşi cumpără azi nişte pantofi, mâine treaba asta se va vedea, pentru că probabil îi va purta la serviciu.
    Dacă Maricica îşi cumpără azi o carte împreună cu JN, iar mâine o citeşte, asta n-o să se vază-n ochii Maricicii poimâine. Şi nici peste un an – decât numa’ doar dacă Maricica îşi cumpără toate cărţile lu’ JN şi le citeşte conştiincios în avtobuz.
    Iarăşi, dacă Maricica îşi cumpără azi nişte cărţi, da’ nu le citeşte, nimica nu se va vedea în ochii Maricicii mâine. Dar poate că copilu’ Maricicii, care o să dea cu ochii de un raft cu 10 cărţi, o să-nceapă să citească dintr-a doua şi o să prindă gust. Iar cărţile Maricicii o să se vadă, poate, în ochii copilului ei. Poate. Cândva. Dar asta nu-nseamnă că treaba aia cu cărţile la pachet e inutilă şi că „singuru’ care câştigă e editorul”.

  11. Există cărţi în librării pentru toţi omii. Eu cred că „dăm cărţi la tot cartieru'” (şi va rezulta cultură) este un motiv ieftin pentru a justifica tonele de maculatură pe care le aruncă pe piaţă oricine dispune de niscai parale. Şi am multe contraargumente la ce spui tu (unele chiar ilustrate), dar n-am acuşica timp să le ţip în blog. 🙂
    În rest, că copilu’ Maricicii o să dea cu ochii-n raft… e poezie de propagandă bre, ce Doamne-iartă-mă!?

  12. În rest, că copilu’ Maricicii o să dea cu ochii-n raft… e poezie de propagandă bre, ce Doamne-iartă-mă!?

    Nu. Aş fi băgat mâna-n foc c-o să te iei de chestia asta, da’ n-am avut vreme să-ţ’ detaliez mai devreme.
    Ştiu de la mama, învăţătoare, destule exemple de copii (de-ai Maricicăi, da’ de pe vremea când cărţile se vindeau numa-n librării, chiar dacă ieftin) disperaţi să citească, numa’ că acasă n-aveau ce. N-aveau cărţi. Niic una. Unii au norocul să dea peste câte-o învăţătoare ca mama, care le mai împrumura cărţi şi-i învăţa ce-i aia bibliotecă. Alţii, cei mai mulţi, nu. Că dacă eşti copilu’ lu’ Maricica, femeia de serviciu, nu-şi bate nimeni capu’ cu tine. Iar asta o ştiu din experienţa mea directă la şcoală. Din observaţiunea nemijlocită a felului în care e tratat copilu’ lu’ Maricica şi a felului în care e tratat copilu’ lu’ Gigica intelectuala, grijulie cu educaţiunea odorului.
    Aşa că nu, nu mă lua cu poezia de propagandă, e realitate pe care o cunosc.
    Dacă din 100 de case în care sunt acuma – în ţiplă – cărţile lu’ Adevăru, în una singură o să fie un singur copil care aşa o să descopere cărţile, pentru mine e suficient.
    (În plus, în destule orăşele şi sate nu-s librării – numa’, cel mult papetării. Iar singurele cărţi care-ajung pe-acolo îs taman astea, aşa hulite cum îs.)

    Eu cred că “dăm cărţi la tot cartieru’” (şi va rezulta cultură)

    Aia cu „va rezulta cultură” ai pus-o de la tine, că io n-am zis asta.
    Io-ţi zic că din cărţile alea nu rezultă cultură cu cî mare şi nici măcar cultură cu cî mic, zic numa’ că e o şansă ca un copil să se bucure cândva de julesvernu’ scos de Adevăru’.

    Şi vezi că cazi în extrema ailaltă. De la „va rezulta cultură” la „nu va rezulta decât profit”. La fel de inutil de extremist.

  13. Dacă pricep io bine, tu zici ceva de genul: „Dacă se apucă de citit un prichindel la fiecare sută de cărţi scoase, a meritat efortul.” Asta, bineînţeles, e o speranţă. Şi e frumos să ai o speranţă. Eu unul nu cred că se va întâmpla aşa ceva, deşi îmi doresc să mă înşel.
    În rest, n-are rost să mai comentez. Dacă e rentabil ca pentru o astfel de „instilare culturală” să publici maculatură cu camionul (scoţând de pe piaţă titluri, edituri etc.), înseamnă că… suntem civilizaţi. 🙂

  14. Io nu fac apologia lu’ Adevăru’ sau a lu’ JN. Da’ crez că adevăru-i undeva la mijloc între „e inutil, e maculatură, aduce doar profit” şi „ăia la Adevărul fac cultură cu cărţile alea”.

    Inutil nu-i, asta-i sigur.
    Maculatură nu-i, că-n general îs cărţi clasice.
    Maculatură îs, de exemplu, dicţionarele scoase cu toptanu’ de „editura” Niculescu. Sunt proaste şi-s făcute numa’ pentru profit, da’, na, editură de renume. Şi, mă rog, diverse alte „edituri”. D’alea de le găseşti în „librărie”, nu la pachet cu ziaru’.

    Am lucrat mult în librărie (*). Ştiu prea bine că la 100 de Maricici care cumpără cărţile lu’ Adevăru’ şi le pun frumos în raft există cel puţin 100 de Gigici intelectuale cu pretenţii care cumpără Humanitas şi le pun bine-n raft. Caz în care tot maculatură se cheamă că e, că tot nu le ceteşte nimeni – pare rău pentru Humanitas.

    Nu-mi spune de publicul de carte din Ro. Îl cunosc bine, fix de-acolo de la tejgheaua unde vine să te-ntrebe „aveţi cartea de care a zis Iosif Sava aseară?”. – Care? fac pe proasta. – Aia. – Care? Cum o cheamă? – Nu mai ştiu. – Da’ autoru’? – Nu mai ştiu. Da’ ştiu că era în picăţele, cu poza autorului pe spate.
    Ştiam de ce carte-i vorba, da-mi făcea o plăcere deosebită să-l las pe împărat în curu’ gol.

    Humanitasu’ sau Poliromu’ sunt fix la fel de maculatură atunci când sunt cumpărate pen’ că e moda şi pen’ că dă bine.

    Din punctul meu de vedere, nu e nici o diferenţă între Maricica care cumpără că-i eftin şi Gigica care cumpără c-a zis Iosif Sava. De fapt, Maricica are scuza că nu ştie şi, punct pentru ea, n-are fiţe intelectuale.
    Şi o s-o prefer întotdeauna pe Maricica cea tufă intelectualilor semi care cumpără (sau, ok, cumpărau, că nu mai ştiu care-s vânzările acu) cu teancu’, într-un ritm în care n-apucau în veci să citească.
    Pentru că de multe ori Maricica e mai onestă.

    (*)Un soi de Cărtureşti avant la lettre, constănţean.

  15. Când spuneam „maculatură”, mă refeream la calitatea textului nu la gradul de întrebuinţare a cărţii (tirajului) sau la calitate. Cam la ce spui tu despre gogoşicile apărute la Niculescu şi aiurea. Nu că literaturile de la Polirom n-ar avea aşa rebuturi.
    Cum spuneam, e bine că speri şi, în princip, ai făcut observaţii corecte, şi cu Maricici, şi cu Gigici, şi cu alte cele. Mi se pare însă că nu reuşeşti să „vezi” tabloul general. În fine, e discuţie lungă, şi nu ştiu dacă e cazul să fie împrăştiată pe-aci. Pe urmă, dacă mă gândesc bine – şi mai ales la ce au cumpărat Gigicile ‘telectuale în ultimul timp (lucru care influenţează foarte mult soarta unor titluri, în sensul că nu mai apar, pe motiv de „nu cumpără Gigicile”) –, s-ar putea să nu mai văd nicio diferenţă între ţiplele Adevărului sau mai ştiu io cui şi ştaifurile poliromiceşti. Şi mi-ar părea al naibii de rău.

  16. Pentru mine o carte buna nu e cea intraductibila, ba din contra. O surpriza placuta am avut citind Fiul risipitor in germana, minunat!
    E greu de ales, ar trebui diferentiat intre cartile adolescentei si cele „de mai târziu”, ca sa nu spun maturitate 😀
    La medeleni mi-a placut pâna la obsesie, am considerat-o „Cartea”. Apoi, „Victoria neinaripata”. Ah, ce vremi, ce vremi…

  17. Mi se pare însă că nu reuşeşti să “vezi” tabloul general.

    În schimb tu-l vezi când susţii că-s absolut inutile. 😆
    Ştiu ce vrei să zici şi nu-s neapărat în dezacord cu.
    Numa’ că, spre-un exemplu, acu’ un ceas, în 123, mi-a venit să râd. Tanti gospodina, cu ochelarii pe nas, cetea ceva de la Adevărul. 😆 Mie mi se par două lucruri bune în chestia asta:
    1. tanti citea (şi nu era genu’ despre care ai fi zis că a. citeşte şi b. citeşte în autobuz)
    2. tanti nu (mai) citea Sandra Brown (că am văzut şi de-alea, credeam că le-a apus epoca).
    În ce mă priveşte, aş putea pune pariu că tanti aia, dacă nu-i venea cartea la pachet cu ziarul, n-ar fi citit.

    În anii ’90, Humanitasu’ şi-a făcut banii dintr-o modă a unui anume segment al pieţei.
    În 2010, Adevăru’ îşi face banii din altă modă, a altui segment.

    Tu zici că, uite, de-aia mor editurile, că vine Adevăru’ şi dă cărţi la popor.
    Nu-i adevărat, după mine.
    Humanitasu’, Poliromu’ & comp au alt public-ţintă. Nu-s pe aceeaşi nişă de piaţă cu Adevăru’ şi, oricât de tare le-ar conveni să dea vina pe cărţile la pachet, de fapt problema e în curtea proprie.

    Vânzările Humanitasului, de ex, au scăzut pentru că:
    – toţi doritorii şi-au cumpărat deja autorii la modă-n 90 – Eliade, Cioran & comp. Editura nu mai are produse care să se vândă garantat, şi-ncă în ţî tiraje.
    – nu mai există un Iosif Sava (nu glumesc, dacă pomenea el de o carte, imediat creşteau vânzările). Acu’ tocşou’ e Măruţă.
    – nu mai sunt „intelectuali la modă”, ba dimpotrivă. Nici Liiceanu, nici Pleşu, nici Patapievici nu mai „vând”.
    – s-au modificat caracteristicile publicului pentru care consideră ei (Humanitasu’, adică) că „produc”. Acu’ 15 ani, targetu’ lor începea de pe la puştiu’ de 15-16 ani. Acum pragul s-a ridicat – bate spre 25 de ani, după mine. Cei sub sunt crescuţi mai mult pe net, n-au obiceiul lecturii. Iar cei care-n 90 aveau 40 de ani şi cumpărau Humanitas, acum sunt la pensie şi prea-şi mai permit.

    Cum ziceam, problema editurilor, după mine, nu de la cartea la pachet vine, că aia are alt public. Ci de la produs şi de la restrângerea segmentului de piaţă.

  18. Păi da bre, la nivel general sunt ca o picătură într-un pahar cu vată. Acuma, dacă tu vezi partea bună (că e vata udă), nu cred că poţi susţine că ai mai multă dreptate decât mine, doar pentru că io mă uit la partea proastă (că nu e apă în pahar). Şi, în felul ăsta, ne putem duela până la apusu’ ţivilizaţiei, că tot va rămâne fiecare cu dreptatea-n braţe şi cu poznarele găurite.
    Ca să vezi numa’:
    Dacă tu compari Humanitasu’ cu Adevăru’… s-avem pardon. E ca şi cum ai compara un Canon cu aparatu’ foto de la un telefon de un dolar.
    Dacă tanti era cititoare de Sandra Brown, faptul că dă cu nasu’ printr-un roman românesc e un accident. Pe termen lung, Săndruca (sau altă surată) va câştiga.
    Problema cărţilor-gadget nu e doar la romane româneşti fără drepturi de autor. Sunt multe cărţi care apar cu reviste de toate colorile, şi şparlesc taman din bublicu’ de Gigice de care aminteai mai sus. Şi nu cred că lucrurile stau aşa simpluţ, cu bublic-ţintă şi alte marketisme.
    Şi, tot încercând să-ţi „ţin piept”, îmi dau seama că vorbim degeaba. Pe termen cât se poate de scurt va câştiga Libertatea. 🙂

  19. Sunt total de acord cu tine în ceea ce priveşte problemele editurilor. Şi nu cred că literatura de la colţul străzii este maculatură by default. Ce cred eu este că orice carte devine maculatură în momentul în care-o cumperi ca s-o faci umplutură de rafturi, sau ca să te dai mare, sau pentru că se face reclamă, sau pentru că o cumpără vecinul şi colegul. În acest sens, am considerat în adolescenţă cioranii Humanitasului drept o imensă maculatură (căci aşa se purta, să-ţi iei un Cioran, n-avea importanţă care, şi să-ţi plictiseşti colegii cu planuri de suicid). După care au mai venit şi alte valuri de maculatură de la Edituri, gen Coehlo şi chic lit and stuff.
    Şi ca să revin la conţinutul articolului, cu păreri de rău pentru deturnarea discuţiei, amintesc şi eu Cireşarii şi Patul lui Procust şi Luntrea lui Caron.

  20. Cartea este aceeasi, indiferent de unde o cumperi(chiosc, librarie sau Targ).Personal, nu cumpar carti nici de la Adevarul, nici de la Jurnalul….Evident, pentru ca le am in alte editii, ca doar nu m-am nascut ieri.Dar nu pot sa nu recunosc ca a fost o mutare de marketing foarte inspirata.Pentru colectionari, pentru snobi, e o chestiune de psihologie, apare ” frica” de a nu pierde vreun volum.Apoi, parca intervine o mica ” obligatie”, ca daca ai cumparat-o ar cam trebui s-o rasfoiesti , cel putin.Oamenii fara instructie se gandesc s-o cumpere pentru copii, in speranta ca acestia nu le vor repeta greselile.
    Nu stiu daca si acasa, dar in metrou se citeste mai mult . Este o evidenta.Carte nu prisoseste niciodata.E un dar pe care Cineva ni-l face zilnic.
    Preferatele mele, la egalitate de puncte, ca sa zic asa,sunt ” Craiii de Curtea-Veche” si ” Ion”.

  21. Trebuie sa ai multe lecturi in spate ca sa poti deosebi literatura de m
    aculatura.Aveti dreptate, si Polirom are maculatura. Sunt carti la moda, scriitori la moda (Coelho, Jonathan Coe, M.Murakami- eu in consider mai valoros pe celalalt Murahami, Ryu).Fericiti cei ce discern.

  22. Acuma, dacă tu vezi partea bună (că e vata udă), nu cred că poţi susţine că ai mai multă dreptate decât mine, doar pentru că io mă uit la partea proastă (că nu e apă în pahar).

    Mă ‘nervezi. Io-ţi zic punctul meu de vedere; nu zic că io am dreptate şi tu nu. De fapt, ce tot încerc să zic aici de 5 ceasuri încoace e că adevărul e la mijloc: cărţile la pachet nu-s cultură cu cî mare, dar nici maculatură nu-s neapărat. Şi decât nişte oameni care nu citesc deloc, mai bine oameni care citesc literatură la pachet.

    Dacă tu compari Humanitasu’ cu Adevăru’… s-avem pardon.

    Păi nu tu te plângeai că „editurile” pierd pen’ că Adevăru vinde cărţi la pachet? 😀
    Adică cum ar fi, că Adevăru’ a luat din cota de piaţă a Humanitasului. Va să zică că-s interschimbabile, dacă consumatorul poate trece de la una la ailaltă. Ca şi cu Canonu’: dacă consumatorul consideră că aparatu’ foto de la telefonu’ de un dolar poate înlocui Canonu’, atunci Canonu’ are o problemă.
    Toţi producătorii din gama mediu-înalt pierd când apar produsele ieftine. Dacă însă produsul ieftin ajunge să-ţi pună în pericol bizinisu’, va să zică că ai o problemă tu, cu produsul tău, indiferent care-ar fi el.

    şparlesc taman din bublicu’ de Gigice de care aminteai mai sus. Şi nu cred că lucrurile stau aşa simpluţ, cu bublic-ţintă şi alte marketisme.

    Ba fix aşa stau.
    Numai că atunci când Gigicile şic cumpărau Humanitas pentru că asta era şic, Humanitasu’ şi tăte cele edituri cu e mare, care fac cultură cu cî mare, n-aveau o problemă cu asta. Gigica decarta banu’ (gros!! ştiu io din vânzări) la Humanitas, Humanitasu’ zicea săr’mâna şi nu-şi bătea capu’ dacă Gigica chiar citea cărţile alea de le cumpăra de la el sau le ţinea de frumuseţe în bibliotecă.
    Când Humanitasu’ nu mai e şic pentru Gigica, care acu’ preferă să cumpere de la Adevăru’, Humanitasu’ are o problemă cu Gigica – că Gigica de fapt e tufă, că nu se pricepe la cărţi, că ţine cărţile în ţiplă, că telefon de un dolar etc. Şi că din cauza asta îi scade lui, Humanitasului, biznisu’.

    Dar dacă de mâine Gigicile toate s-ar pune din nou pe cumpărat Humanitas, Humanitasu’ ar fi fericit, n-ar mai avea o problemă cu Gigica, care ar deveni iarăşi cititoarea fidelă de-acu’ 10 ani.

    I mean, când biznisul tău depinde atât de mult de cititorii (cumpărătorii, de fapt) snobi şi degrabă mutători după mode, ai o problemă. Mare. Mai ales dacă produci cărţi, iară nu fashion.

    Pentru că succesul din anii 90 al Humanitasului pe snobi s-a bazat. Gigici avant la lettre.
    Iar problema Humanitasului nu e că scoate Adevărul cărţi, ci că Gigicile lui, ale Humanitasului, s-au mutat cu bani cu tot la Adevărul.

  23. Si, o ultima remarca, imi cer scuze : am mult respect pentru oamenii in varsta care vin la Targul de carte cu caruciorul de piata, pe care aproape il umplu, desi stiu ca nu mai au mult timp pentru citit. E minunat !

  24. Harvey, thanks.

    Şi ca să revin la conţinutul articolului, cu păreri de rău pentru deturnarea discuţiei, amintesc şi eu Cireşarii şi Patul lui Procust şi Luntrea lui Caron.

    Aşa… Cine mai dă? 🙂 S-auzim preferinţe.

  25. Foff… 🙂 Canonu’ n-are nicio problemă… ideea e că bizonul începe să creadă că alea făcute cu telefonu’ îs POZE! Or, nu prea e cazul.

    Heh… bine, bine – aşa stau lucrurile, cum zici mata. Dar în biroul de marketing, dacă priveşti cartea ca pe un produs de piaţă. Caz în care nici n-ar mai trebui să scriem cărţi care n-au „public-ţintă”, nu?! 🙂 Am ajuns să facem cărţi după chipu’ cetitoriului, nu invers. Vai de păcatele noastre.

    În fine, cred că Cezar Petrescu, în Miss România şi La Paradis general merita şi el un locu’ 10. G.M. Zamfirescu are şi el condei şi ureche de-un 10. Botta, cu Trântorii, ar ateriza lejer pe 10. Mihail Sebastian… hm… hai să zicem că ar fi tot de 10. Ca şi Călinescu (măcar cu Istoria literaturii) sau Rebreanu (mai mult pentru proza scurtă). Lu’ Camil i-aş da locurile 10 şi 10 bis. Mai sunt vreo 2 post-belici, intră şi Cărtărescu, poate şi vreun ieşean contimporan (dacă mai scrie ceva)… ce să zic. E nasol să faci toape. 🙂

  26. ideea e că bizonul începe să creadă că alea făcute cu telefonu’ îs POZE! Or, nu prea e cazul.

    Dacă bizonu’ nu vede diferenţa, i-o explici. Îl educi. În caz că ţi-l vrei drept client şi-i vrei banii – aşa, bizon, cum e el.
    Dacă te crezi prea tare tu, Canon, ca să te apleci la nivelul bizonului, atunci îţi asumi riscu’ să-l pierzi de client, dimpreună cu banii lui. Şi atunci taci chitic şi te duci către gama de lux, spre bizoni care oricum nu pricep diferenţa, da-şi permit să dea banii pe brand.

    Dar în biroul de marketing, dacă priveşti cartea ca pe un produs de piaţă.

    Nu, desigur. Cartea e ceva diafan, înălţător, produsă pentru ea însăşi şi pentru avtoru’ ei şi pentru popularizare moka în toate cele patru zări.
    Nu ca să fie pusă pe piaţă, spre cumpărare.
    Caz în care mă-ntreb de ce toţi autorii ţin la banii din drepturile de autor. Că doară cartea nu-i produs de piaţă, şi dacă nu-i de piaţă, de ce şi de unde bani? Că doară avtoru’ pentru glorie eternă produce, şi ca să-şi popularizeze cartea moca, nu ca s-o vânză şi să scoaţă bani pe dânsa. Că nu-i produs de piaţă. Cartea, I mean.
    Şi mă-ntreb, dacă cartea nu-i produs, de ce se plâng editurile că nu mai vând? Aşa, pur şi simplu, că scade nivelu’ cultural al ţărişoarei şi al bizonului? Sau pen’ că le scad vânzările? Şi anume alea de pe – culmea! – piaţă! Şi că le scade profitu’?

    Am ajuns să facem cărţi după chipu’ cetitoriului, nu invers.

    Vezi mai sus. Dacă vrei cetitor după chipul cărţii, ţi-l educi. Nu stai pe margine să te plângi că ţi-a furat Adevărul cota de piaţă.

    Humanitasu’ & comp trebuie să se decidă: o vor pe Gigica şi pe banii ei, aşa bizoancă cum e, au ba.
    Şi dac-o vor, tre’ să se adapteze. Făcând, de exemplu, publicitate pe teve să-i amintească Gigicii că el, Humanitasu’, există şi produce cultură cu cî mare (numa’ că Humanitasu’ crede că poate trăi din gloria de-acu’ 10 ani; ei bine, nu). Sau creând o gamă mai soft, care să aibă vânzări mari şi care să producă o marjă din care Humanitasu’ să-şi poată susţine core biznisu’ producător de cultură cu cî mare.

    Şi-n caz că Humanitasu’ n-o vrea pe Gigica cu banii ei, că-i bizoancă şi nu pricepe, atunci să nu se mai plângă că-i ia Adevăru’ cota de piaţă.

    (Unde Humanitasu’ = orice editură cu e mare care produce cultură cu cî mare, iar Adevăru’ = orice ziar care dă cărţi la pachet.)

    E nasol să faci toape.

    Nu de toape era vorba. De cartea care ţi-a plăcut ţie cel mai tare şi mai tare.

  27. (Cu această ocaziune mi-am amintit că mi-am trimis acu’ vreo 2 luni cv-ul la Asociaţia Editorilor, AER, pentru jobu’ de project manager pentru Infocarte, şi nici măcar nu m-au sunat. Proşti. Ui’ ce mă pricep! 😀 )

  28. Eşti irecuperabil marketeră optimistă. Educă-l tu pe bizonu’ să cetească Musil sau Platonov, au măcar o Berberovă sau Yourcenară, în dauna lu’ Coelho. Şi-ţ’ dau Premiu’ Nobel!

    Ai o problemă cu editurile, cultura şi iniţialele majuscule! 🙂 Evident, cine susţine că face aşa ceva (şi ştim noi pe cineva) mâncă ce nu trebe.

    Cel mai tare şi mai tare mi-au plăcut vreo 200 de romane, dintre care 125 îs scrise de ruşi. 🙂

  29. Eşti irecuperabil marketeră optimistă.

    Nu-s, dragă.
    Da’ dacă stai pe margine şi-ţi plângi în pumni că ţi-a furat-o Adevăru’ pe Gigica, îţi asumi soarta.

    Iar varianta cu educatu’ nu era singura. Ţ-am mai dat alăturea şi varianta cu gama mai soft (că, noh, dacă tu vrei să-l treci pe bizon de la Coelho direct la Musil, e ca şi cum m-ai pune pe mine-acu’ să alerg 5 km dintr-o suflare. Sigur nu câştigi premiu’ Nobel.). Soft, adică fie literatură clasică, fie literatură contemporană mai accesibilă (cum era aia de-o scotea Cotidianu’ cu Editura Univers), chestii d’ăsta. Din care să vinzi mai mult, ca să-l susţii pe Musil.
    Desigur, Humanitasu’ s-ar putea asocia cu vreun ziar în chestia asta, în care el, Humanitasu’ să pună chestiile intangibile, iar ziaru’ hârtia şi tuşu’ – da’ na, ziarele fac cultură cu cî mic, Humanitasului îi scade rangu’.

    Şi, oricum, problema fundamentală e dacă Humanitasu’ o vrea sau nu o vrea pe Gigica dimpreună cu banii ei. Şi până una-alta, nu-mi pare să ştie. De fapt, ştie sigur doar c-ar vrea banii lu’ Gigica. Din cauza asta şi marketingu-i zăpăcit.
    Între timp, Adevăru’ o vrea pe Gigica aşa cum e, bizoancă, şi o şi primeşte – cu banii ei cu tot. Fără multe fiţe.

    Ai o problemă cu editurile

    Dimpotrivă. Mi-ar fi plăcut să lucrez în. Chiar am încercat să (nu doar tentativa de mai sus). Nu m-au vrut. Cred că m-au mirosit că nu fac parte din cultura cu cî mare. 😀

    Cel mai tare şi mai tare mi-au plăcut vreo 200 de romane, dintre care 125 îs scrise de ruşi. 🙂

    Pune listă. 😀

  30. Pentru mine tot optimistă rămâi. 🙂 Aşa-s io, am capu’ tare. Eu unul nu mă plâng (economic) de ce fac ziarele, din simplul motiv că nu mă afectează. În plus, consider că oricum situaţia era mozolită nasol. Mă deranjează aspectele mai „culturale” (cu „c” pitic, antropologic).

    Hehe… să fii mata sănătoasă. Gem editurile (şi vorbesc de alea „mari”) de… hai să nu jicnesc coledzi… 🙂 Să zicem „năuci”, „semiprezenţi”, „obosiţi”, „întârziaţi”. Dacă nu te-au primitără, e mai degrabă din vreun motiv de’al pomenit mai acu’ o săptămână. Oameni şi ei… Dacă mai încerci, ai grijă unde încerci, că s-ar putea să intri şi să-ţi pară rău. 🙂
    (Sau poate ai aplicat la piar?! Acolo sunt condiţii standard: sub 30 de ani, 16 clase şi 77 la IQ. Nu te califici neam! :))

    Lista cu ruşii sau cu restul?! 🙂 Ar trebui să mai deschizi o categorie. 🙂

  31. Hai să mă bag şi io o ţâră-n seamă.
    După capu’ meu, cea mai bună scriere românească e „O scrisoare pierdută”. Urmată la foarte mică distanţă de „Schiţele” aceluiaşi Caragiale. Doar că nu prea intră la categoria „roman”.
    Aşa că ies cu „Breviarul” lui M. H. Simionescu. La o privire mai atentă, parcă nici ăsta nu e chiar roman…
    Mai încerc o dată: „Obligado” de C. Ţoiu. Şi nici „Galeria cu viţă sălbatică” (tot de Ţoiu) nu-mi vine s-o neglijez…

  32. Aici e buba, cu „educatiunea”, toata lumea vrea s-o administreze tuturor!
    Sa nu dai, ca iti zic si eu de o carte ce mi-a placut: Noaptea de Sanziene. 🙂

  33. (Sau poate ai aplicat la piar?! Acolo sunt condiţii standard: sub 30 de ani, 16 clase şi 77 la IQ. Nu te califici neam! 🙂 )

    Tre’ să fii supţire subţire şi blondă. Nu mă calific, da’ mi-am propus să. 🙂

  34. Cel mai bine e cînd eşti subiectiv şi nu trebuie să te justifici prea tare. Mie-mi place Cartea Nunţii, a lu’ Călinescu. Nu ştiu de ce; e uşurică, se citeşte uşor, are ceva haz, are tot ce-au şi celelalte cărţi ale lui Călinescu – dar aşa, în doze mai mici, vrea să fie şi niţel mai de tarabă – e un soi de experiment reuşit. Are pasaje refolosite de Călinescu din cronicile sportive pe care le scria, are şi un pic de valoare istorică pentru atmosfera bucureşteană interbelică…

    Craii de Curtea-Veche, la fel, îmi place; şi pentru e o carte bucureşteană.

    M-am întrebat odată care-ar fi cea mai frumoasă carte cu Bucureştiul, sau despre Bucureşti – şi sînt puţine cărţi. Cişmigiu et Co. e una dintre ele.

  35. Trebuie să fii suficient de bătrân ca să spui că acum 30 de ani ai fost dat pe spate de Cireşarii (cu titlurile originale, nu alea ajustate!), şi că i-ai recitit de enşpe ori.

  36. Asta în cazul optimist. De preferinţă cei pe la 50 de ani, care au prins mai mult din «vremurile mai bune ale comunismului» (să zicem, 1966-1975), şi pot avea nostalgii pe măsura textelor din Cireşarii.

  37. Subscriu la lista ta si as adauga:
    Radu Tudoran – trilogia Iesirea la mare, Victoria neinaripata, Retragerea fara torte. De fapt, daca ma gandesc bine as adauga Radu Tudoran, integral 🙂
    Ionel Teodoreanu – Lorelei, La Medeleni
    Ileana Vulpescu – Arta conversatiei
    Cezar Petrescu – Calea Victoriei
    Liviu Rebreanu – Adam si Eva (ma rog, nu e chiar roman, dar mie mi-a placut).

  38. @Beranger: te contrazic cu Ciresarii. Fiica-mea are 11 ani si a citit toate volumele din Ciresarii (am insistat eu la inceput), dupa care mi-a plans juma’ de zi ca s-a terminat. La fel a patit cu Winnetou si cu Cei trei muschetari. Si nu e nush ce minune la mijloc, cam cu toti colegii ei de clasa s-a-ntamplat la fel. Iar ideea ca Ciresarii e cu/ despre/ pentru comunisti e un pic inepta, no offense… Iarta-ma, nu ma refer neaparat la tine, am auzit ideea vehiculata destul de larg, de preferinta in necunostinta de cauza.
    @ Diacritica: mortala prezentarea preferatei tale!

  39. @Diacritica:aaaa, si Cismigiu & Co e si dintre preferatele fiica-mi. Eu am citit-o abia dupa ce-am vazut ce bine s-a distrat cu ea…

  40. @mihaelaursa: Dă-mi voie să te contrazic cu interpretarea ta. Acţiunea cireşarilor se petrece în prima jumătate a anilor 60, şi asta se vede. Şi atunci, şi în anii 70, viaţa era altfel. Chiar se făceau excursii la peşteri şi la mama dracului, chiar era curat şi sălbatic în natură, chiar erau camioane Bucegi ai căror şoferi înjurau de grijanii şi pămătufuri, chiar era o sfiiciune în domeniul relaţiilor între sexe la adolescenţă, chiar se spunea TTF (telegrafie fără fir) căci nu erau telefoane mobile, ba chiar foarte puţine şi din cele fixe, şi tot aşa. Erau vremuri mai liniştite, şi asta nu doar în România, şi fără legătură cu comunismul. Ca şi cu nostalgia unora după Pif-uri, este legată de spiritul unor vremuri. Chiar dacă unii dintre copiii de astăzi reuşesc să-şi imagineze ceva din aerul acelor vremuri, mă îndoiesc foarte că ei simt ce am simţit noi. Hipertehnologizarea se simte, şi probabil că opere precum Cireşarii par desuete şi uşor ciudate. Poate că fiica ta, fiind încă foarte tânără, şi-a folosit imaginaţia pe care o utilizează la citirea unui basm sau a unei poveşti, nu pe aceea utilă atunci când citeşti un roman cu întâmplări «ca în viaţă» (recte, posibile şi plauzibile). Asta e altceva dacă ăsta e cazul. Una e să citeşti un roman cu Maigret a cărui acţiune e la 1955 toamna, şi alta e să citeşti un polar actual.

  41. @mihaelaursa: Nu ştiu cum e s-o citeşti când ai copii, ştiu cum e s-o citeşti când eşti copil. Cred că eram prin gimnaziu când am descoperit-o şi tind să cred că-i cartea pe care am recitit-o cel mai des.

  42. Pai, daca se vede datarea (contextual, stilistic, referential) nu inseamna ca nu-ti place decat daca ai peste 50 de ani. In felul asta radem jumatate (sau macar 42,75 la suta din literatura…

  43. Problema României este că bibliotecile publice sunt în desuetudine. În loc să dau în 6 ani 60 de milioane pe cărţi aş fi putut — într-o lume normală — să le citesc la o bibliotecă publică, şi să nu le cumpăr decât cele la care ţin foarte mult, sau la cele străine pe care oricum le comand pe net. Dar aşa…

    Când ieream «supt comunişti» mergeam la biblioteca publică de cartier (dărâmată, era la Bariera Vergului, şi mai era una, nu-mi vine acum strada), la cea municipală (Nikos Beloiannis se chema atunci strada), la BCS (unde am citit Marx şi Engels, că nu-i citea nimeni), şi la Biblioteca Franceză (că aşa se chema atunci) de pe Dacia 77. Ah, iar bătutul librăriilor şi aventurile găsirii unei cărţi apărute sau care urma să apară… altă poveste. Vremuri, nene. Vremuri. Când dracu mai stăteam la coadă la brânză şi tacâmuri?!

  44. Pe mine mă UCIDE moda asta cretină cu romane fantastice cu tentă gotic-medievală şi fantastic-vrăjitorească, de la Stăpânul Inelelor la Harry Potter şi la multe alte serii de care nu ştiu şi nici nu vreau să aflu!

    Mi-am amintit de oftica asta găsind o reclamă la o altă imbecilitate, Otrăvurile din Caux:
    http://www.litera.ro/literatura-133/literatura-fantastica-col_134/nestemata-scobita-940

    Pă dă altă parte, îşi mai aduce careva aminte din fragedă pruncie care era rusul (sau ce mama lui era) care avea o cărticică frumoasă c-o poveste în care se înghesuiau într-o mănuşă, pe rând, o vrabie, un şoarece, o vulpe, etc. etc., că venise toamna, iarna, sau potopul?

  45. Io-mi aduc aminte de o altă carte a copilăriei mele, care ne-a fascinat pe mine şi pe frate-meu, ceva cu Emil şi nu mai ştiu ce. Nemţească?…

    Şi mai era una de un nene bulgar care povesteşte despre el şi fetiţa lui, vacanţe, chestii. Cre’ mai e pe la mama pe-acasă, tre’ să răscolesc. Că când o fo’ să să mute mama de la 4 camere la Tulcea la 2 camere la Constanţa, am primit ordin, io şi cu frate-meu, să facem selecţie în biblioteci. Şi după juma de zi ne-am prezentat fiecare cu câte-un tenculeţ de donat la biblioteca şcolii lu’ mama. Pe principiu’ „păi p-asta nu pot s-o dau, am iubit-o, cum s-o dau?…”. 😀 Şi toate fuseseră foarte iubite la vremea lor. 🙂
    Şi tind să cred că astea de care zic aici n-au fost date, tre’ să le găsesc p-acasă. Şi să le recitesc. 🙂

    Plus cartea de suflet a copilăriei mele, pe care-aş pune-o în fruntea oricărui top care nu se limtează la autori români: Poveştile pădurii, sau cam aşa ceva. Rusească, tipărită în URSS, cu acuarele. Pe anotimpuri. Am primit-o cadou (de la mama, evident, că mama ne făcea cadou cărţi încă dinainte să-nvăţăm să citim) prin clasa a II-a sau a III-a.

  46. Mda, eu mi-amintesc de o carte cehească, nu mai ştiu detalii, cu nişte copii. Locuiau la bloc. Pare-mi-se că apărea ideea de interfon, ceea ce mă mirase. O groază de cărţi… au dispărut, nu le-am recuperat post-mortem şi post-vânzare apartament 😦

  47. Văd că „Cireşarii” a stârnit oarece dispute.
    Din câte mi-amintesc, cred că pentru mine a fost cea mai importanta carte între 11 şi 14 ani. Dar asta nu mă face să o consider acum cea mai bună.
    Nu înţeleg cum pot unii să o considere „comunistă”, fiindcă pe mine m-a frapat (în mod plăcut – încă de la vârsta aia aveam oroare de înregimentare) tocmai absenţa pionierilor şi a uteciştilor.

  48. Mi-am dat seama ca ideea ciresarilor comunisti si pionieri e indusa de film. Asa se poate verifica destul de bine cine a citit cartile si cine a vazut – ca elevii americani semianalfabeti – doar filmul, hehehe.

  49. Nu e indusă de nici un film. Eu n-am văzut filmul. Dar când am citit cartea eram pionier. Am trăit în «comunism». Ce e aşa de greu de înţeles?

    E adevărat, în carte nu se vorbea nici de sarcinile de plan, nici de prietenia între popoare, dar totuşi poartă idealismul unei epoci – un idealism construit de Chiriţă pentru cei tineri. Părerea mea.

  50. uf, ce-am pierdut se pare – desi am trait sub comunism (& ink in anii 60), eu n-am citit ‘ciresarii’… sa-nteleg k e prea tirziu, acum? 😉

Comentariile nu închise.