„Ne cutremurăm când auzim planurile lor […] de a se căsători cu cineva în care oricine în afară de cei orbiţi de dragoste, ar vedea un EMINENT PERICOL.”
E plină cartea de dume de-astea, da’ cu asta mi-a pus capac.
(Judith Viorst, „Control imperfect”, editura Trei, 2009, p.185; traducere de Ioana Sava; redactor: Miruna Ţecheră, corectură: Sînziana Doman, Eugenia Ţarălungă)
diacritica 
Şi virgula între subiect şi predicat e eminentă.
Îmi place că_cartea are şi coreftor.
Ca_cum s-ar zice, e de vină coreftorul, nu? Indiferent de caz: că lipseşte (că-i criză), că nu lipseşte (că se vrea editură cu obraz subţire), tot el e vinovatul.
Altminteri, traducătorul şi redactorul e iminenţi. 🙂
Am căutat-o pe net pe domnişoara redactoriţă, îmi pare c-ar fi psiholoagă. Aşa că are o scuză: numa’ profii de română tre’ să ştie cum e cu virgulele, aşa cum numa’ profii de mate tre’ să ştie cum e cu adunarea.
patru doamne şi toate patru … poate că dacă era doar o singură persoană se descurca mai bine.
În mod normal nici n-ar trebui să fie nevoie de corector. Mi se pare foarte jenant pentru un traducător să nu ştie limba română. E mai rău decât aia cu „viaţa într-o coajă de nucă”.
Pe de altă parte, eu fac acum o facultate de limbi străine, specializarea traduceri, şi nu există în programă absolut nicio oră de gramatică/lingvistică română. Deci ne bazăm pe vagile amintiri dintr-a opta şi pe studiul individual (care este sau nu…)
Pe vremea mea măcar exista examen de limba română la admiterea de limbi străine.
Or’cum, greșelile pe care le văd prin traduceri țin în general de niște cunoștințe elementare de limbă română. E ca și cum studenții de la facultatea de fizică s-ar plânge că nu există în programă ore de aritmetică sau ceva de genu’…
Da-s de acord: cum mai vorbeam și cu FM pe aici, ar trebui să existe oră de ortografie până la sfârșitul liceului, cel puțin. După mine, și mai încolo. Că destul văd sânt și vă rog să pune-ți pe FTP în mailuri scrise de licențiați.
diacritico, daca ore de ortografie nu exista, ar fi bine ca toti profesorii sa stie ortografie, sa le explice si elevilor ce si cum – si sa taxeze sistematic greselile de ortografie (spre exemplu, noua ne scadea 1 (un) punct, la orice lucrare, pentru fiecare virgula intre subiect si predicat :D). Multe pornesc de la „las’ ca merge si asa” si de la ignoranta unor dascali. 😦 Hai, nu-mi zice ca nu-s multi ignoranti, mai ales din „noul val”!…
Ce, am zis io că nu-s?! Îs. Erau şi înainte.
Să mai facă şi traduceri ăi de-azvârle piatra. E uşor să zici că nu-i nevoie de corector sau de redactor, mai ales dacă îţi imaginezi că într-un fişier literele se aşază cum ai vrea tu, nu cum s-au nimerit sub deşte. Poţi spune despre un traducător că nu ştie româneşte doar atunci când scrie sistematic greşit. Şi greşelile sunt felurite…
De-afară toată lumea e vitează 🙂
Şi dinăuntru toată lumea găseşte scuze! 🙂
Normal… cum altfel?! 🙂 Oricum, n-am zis că nu e nimeni de vină sau mai ştiu io ce. Se fac greşeli. Fă două, trei cărţi fără urmă de greşeală, şi pe urmă apucă-te de arătat cu degetul. Dacă-ţi mai pasă. 🙂 Dar îţi spun că o mică virgulă, un spaţiu, ceva… tot îţi scapă.
Bine, când vorbim de o trupă de patru oameni e chiar jenant să rămână greşeli cu ghiotura!
Aici faci ca ziariştii. 😀
Las’ că aici mă refeream la eminentul ăla (cu majuscule în text), care-i pur şi simplu traducere greşită. Şi mai sunt exemple cu ghiotura – nu neapărat greşeli, da’ structuri pe care un vorbitor nativ de română nu le-ar produce niciodată în context normal. Simţi traducerea, poţi să zici şi din ce limbă vine, chiar dacă nu ştii.
Nţ. Îţi spun doar că n-ai cum să-ţi dai seama altfel cât de greu e. Şi… nu, ziariştii n-au nicio scuză. Un articol poate fi recitit în 5 minute. În 10 minute îl citesc două persoane, aşa că nu există scuze pentru greşeli.
Na, în cazul de care te-ai luat e vorba, evident, de o maree de greşeli şi malformaţii. Pentru aşa ceva nu există scuze. Cum nu există nici pentru forme greşite de plural, dublarea sistematică a i-ului sau e-ului acolo unde nu trebuie, virgule între subiect şi predicat în propoziţii de juma’ de rând şamd. Astea denotă ignoranţă.
Martin, mă enervezi. Ce, am zis eu că-i uşor? Nu-i. Da’ asta nu-nseamnă că eu, consumatorul produsului, n-am dreptu’ să arăt cu degetu’ greşeala. De fapt, şi dac-aş crede că-i uşor, tot aş avea dreptul să. 🙂
E o ţară liberă, normal că ai dreptul! 🙂 Poţi chiar să te enervezi! 🙂
Hm… da, cred că oricine are dreptul să arate, iar atitudinea corectă e să taci şi să îndrepţi (dacă se poate, că dacă ai o tarla de prostii mai bine razi tot şi-o iei de la cap). Dar nu are nimeni dreptul să zică măscări şi să sugereze că, dac-ar fi făcut el lucrarea, treburile ar fi stat minunat. De fapt, are şi dreptul ăsta, da’ nu-i frumos. 🙂
Iar mă enervez. Ce, am zis io asta? Sau tu acuma te războieşti cu alţii? 😀
păi nu vorbeam de tine, păcatele mele 🙂 ce eşti aşa nevricoasă?:)
Nervi de primăvară, cre’ că.
Se dă şi acum examen la română. Dar e destul de simpluţ şi se axează mai mult pe vocabular (sinonime, antonime) şi pe sintaxă (împărţit fraze în propoziţii), nu pe ortografie. Plus că nota se compensează cu cea de la examenul de limbă străină, deci poţi intra şi cu 5 la română.
Martin, greşeli sigur că mai apar. Ţin minte şi acum cum, la 10 ani, am râs de d’Artagnan, care i-a spus la un moment dat iubitei „Batista care mi-ai dat-o”, până să-mi dau seama că nu el era agramat. Dar nu înţeleg cum pot eu, ca cititor, „să tac şi să îndrept”. Nelucrând la editura cu pricina, nu pot decât să mă plâng şi să sper că va lua cineva aminte.
Se mai dă examen?! I mean, de orişice fel? 🙂 Nu se intră cu media de la clasa a patra? 🙂
Nu la cititor se referea martin, ci la cei din editură – traducătoru’, redactoru’, corectoru’, care-o mai fi.
@Martin: Pe criteriile tale, eu am dreptul să cârcotesc, şi o s-o şi fac – aş fi făcut-o oricum. Sunt traducator de ani de zile, am nu două-trei, ci câteva zeci de cărţi la activ, şi nu zic că ar fi vreuna fără de prihană – dar nici nu mi-e ruşine cu vreuna din ele. Şi asta pentru că, înainte de a lăsa traducerea din mână, o citesc de două, preferabil trei ori, şi (dacă are timp) o mai citeşte şi bărbatul meu, şi abia apoi o vede redactorul. Care redactor ştie că, dacă vreodată îmi găseşte aşa o dumă în vreo traducere, mă rad în cap, îmi torn cenuşă şi apoi mă sinucid ritual. Pentru că aia e ziua când îmi iau adio de la limba în care am crescut.
Da, sunt de acord că se poate întâmpla, atunci când dactilografiezi blind, să încaleci literele. Nu-ţi taie nimeni jugulara pentru asta. Dar pentru atacuri de geniu de tipul „asta nu face sens”, „ai tot suportul meu”, etc, pentru prea mulţi sau prea puţini „i”, pentru dezacorduri, anacoluturi şi alte asemenea ar trebui să i de retragă oricui permisul de utilizare a limbii române. Ce fac don’şoarele astea din exemplele de p’aci (a mai fost una, acum câteva luni, care tradusese din Jane Austen!) e imbecilitate cu premeditare!
În aceeaşi vână, aş vrea să am câte un leu pentru fiecare dată când am auzit „Sigur că pot să traduc, ştiu la perfecţie limba X!”. Trecând peste cretinismul expresiei „la perfecţie”, aş vrea să ştiu: de ce nu se laudă nimeni cu cât de bine cunoaşte limba-ţintă a traducerii? Şi iac-aşa, suntem o ţară de eminenţe traductologice…
Aia cu Jane Austin e aici. E uluitoare. Şi e uluitor că cineva a pus pe piaţă cartea aia.
Pe mine treaba cu „la perfecţie” mă blochează de fiece dată. Şi mai ales când o vedeam prin anunţurile de joburi (acu’ mai puţin, da’ într-o vreme era la modă). Să ştii engleza la perfecţie. Băi, frate, io nici româna n-o ştiu la perfecţie, darămite cele limbi străine!
Cu paragrafele 2 şi 3 sunt absolut de acord.
Martin: Da’ înţeleg că ai ceva rezerve la par. 1?…
diacritica: Jane AustEn
Aşea, aşea, că bine zici. 🙂