Şi anume două, şi anume cu fundul. În cele două. Luntri. Cu un i. O luntre – două luntri. Luntrii la G-D. Şi în eu luntrii, de la a luntri, ca în eu făcui, de la a face, eu fusei, de la a fi, eu citii, de la a citi, eu venii, de la a veni, eu murii, de la a muri. Perfect simplu adică.
(Sabina Fati, România Liberă)
(De la Béranger. Thanks!)
diacritica 
Hmm… „A fi cu fundu-n două luntrii”, „a băga beţe-n roate”… Nu cred că poţi să dai cu DEX-ul după ele, îs vorbe din popor.
E vorba de pluralul de la „luntre”. E „luntri”, nu „luntrii”. „Cu fundu-n două luntri”.
E vorba de pluralul de la „roată”. E „roţi”, nu „roate”. 😛
Cred că-nţelegi unde bat. Unele vorbe rămân cum au fost, indiferent dacă restul limbii se schimbă în jurul lor.
Şi pentru că tot vorbim, când, şi mai ales de ce, a fost modificat pluralul? În DEX ’98 apare „luntre, ~e”, adică invariabil. Şi Google găseşte cele mai multe rezultate tot pentru „două luntre”.
Seb, nu-i vorba dacă pluralul e „luntre” (cum era înainte) sau „luntri” (cum e acum). Pur şi simplu, pluralul ăla care se-aude în „cu fundu-n două luntri” (şi care-a făcut ca DOOM-ul să schimbe pl „luntre” în „luntri”) se scrie cu un singur i.
„Luntrii” e un fel de „noştrii”. Nu contează că-l scrie juma’ de popor, tot greşit e şi greşit o să rămâie încă multe sute de ani de-acu-ncolo.