Înşală, cu a, de la radicalul înşal- şi terminaţia –ă.
Verbul a înşela suferă o alternanţă fonetică în radical în timpul conjugării: înşel- > înşal- (ca la cânt– > cânţ–, de exemplu).
Aşază, cu a, de la radicalul aşaz- şi terminaţia -ă.
A aşeza suferă şi el alternanţă fonetică în radical: aşez– > aşaz-.
Dar:
Greşeală, de la radicalul greş- şi terminaţia -eală.
Aranjează, de la radicalul aranj- şi terminaţia -ează.
La fel: deranjează, angajează, trişează, furişează.
Regula fiind că după j şi ş în interiorul radicalului scriem a, nu ea. Dacă radicalul se termină în j sau ş, putem adăuga terminaţii cu -ea-.
Detalii despre -A- şi -EA-, aici.
Despre unele alternanţe fonetice, aici.
diacritica 
Radicalul nu se ia din forma de infinitiv? Adica „insel” de la a insela, nu „insal”, resp. „asez” de la a aseza, nu „asaz”?
După cum am zis, verbele respective suferă alternanţe fonetice în radical.
Radicalul lui „a cânta” e cânt-; cu toate astea, zicem „tu cânţi”, nu „tu cânti”. Acelaşi lucru şi la „a înşela” şi „a aşeza”.
La fel: a coase. Radical coas-, dar zic „eu cos” (nu „eu coas”), „tu coşi” (nu „tu coasi”).
Despre unele alternanţe fonetice, aici.
Clar: N-as fi stiut, si as fi utilizat forma gresita (insEala, asEaza). Halal „stapanire a gramaticii”…
Și totuși sună ca dracu’ : „Maria îl înșală pe Ion. Ion așază o palmă pe Maria.”
Nu că oi fi vreun bucureștean afectat să vorbească de parcă ar primi Nobelul pentru elocință, da-mi pare mai eufonic : „El așează / înșeală când, ce, cum are chef.” Greșit sau nu.