D’ale şcoalei, cu mama

Dus lu’ mama nişte articole din D’ale şcoalei. Inclusiv De ce mi se rupe de progresul odraslei dumitale. Voiam să i le dau înainte de plecare, că ştiam c-o să se emoţioneze din cauză de ultimul, că treb’şoarele de-acolo nu i le-am zis niciodată pe litere. Până la urmă i le-am dat – articolele – sâmbătă. După juma’ de oră vine după mine în bucătărie, unde mă ocupam cu butonatul pe calculator. Îşi face de lucru prin oale şi, cu spatele la mine, zice „Mi-a trecut. Ăăăăă am terminat de citit.”. Mi-a venit să râd. N-am cerut detalii despre ce i-a trecut, că ştiam. 🙂

În rest, da, veşnica distincţie despre educaţie vs instruire.
Mama (38 de ani de învăţătorat în spate, 66 cu totu’): „Eram în autobuz şi se urcă nişte copii de-a treia, a patra, aşa… Gălăgie, vorbeau, se-mbrânceau. O tanti se ia de ei: aşa vă-nvaţă pe voi la şcoală?! Mi-a sărit ţandăra [mama lu’ diacritica fiind blândeţea întruchipată, spre deosebire de fie-sa]. Ascultă, cucoană, copilu’ dumitale stă la şcoală doar 4 ore pe zi. Restul de 20 de ore e în grija dumitale, iar regulile elementare de comportament se învaţă pân’ la 6 ani. – Ăăăăă, da, da’ noi n-avem timp, suntem ocupaţi, la serviciu… – Acu’ ce-ai vrea, să vin io să-ţi cresc copilu’?!”

Mama lu’ diacritica fiind genu’ care-şi ducea copiii [elevii, I mean, că pe copii i-a dus în mult mai multe locuri, dimpreună cu tata lu’ diacritica] la muzeul Deltei, la muzeul de istorie, la teatru, teatru de păpuşi, după caz şi după ocaziile oferite de metropola Tulcea. Şi-i învăţa să-şi cumpere bilet şi să arunce hârtiile la coş şi să stea frumos în bancă şi făcea împreună cu ei revista „Licurici”, pentru care se ducea să se milogească de bani la diverse firme, inclusiv la Aker (şantierul naval), ceea ce îi era ruşine, da’ nu ştiu, mamă, ce curaj aveam!

Anunțuri

Etichete:

42 răspunsuri to “D’ale şcoalei, cu mama”

  1. Fleur Says:

    Ce rău îmi pare că nu m-am nimerit în autobuzul ăla! Ţi-aş fi dat o mână de ajutor… 🙂

  2. kesepian Says:

    Mă unge la suflet replica ”Acu’ ce-ai vrea, să vin io să-ţi cresc copilu’?”.
    M-am săturat de întrebarea ”Pe voi așa vă învață la școală?” până peste cap. Abia aștept ocazia când voi auzi acea întrebare ca să răspund și eu tot cu o întrebare: ”Dar tu, cucoană, CE îl înveți pe copilul tău acasă?” Dintr-o oră de 50 minute (în care trebuie să fie verificate temele, date lămuriri acolo unde nu s-a înțeles din temă, ascultat din lecția trecută, predat lecția nouă, exersat la tablă din lecția nouă PLUS minutele când trebuie să se oprească doamna învățătoare pentru a le face observații și a le atrage atenția în repetate rânduri) tot doamna învățătoare trebuie să rupă minute ca să le educe copilul și să-l învețe lucruri pe care părinții trebuiau să-l învețe în cei 6-7 ani cât a stat acasă?

    Din păcate sunt mulți părinți (dacă li se poate spune așa) care lasă în cârca dascălilor toată educația copilului. Așa cum sunt părinții sunt și copiii. Excepțiile sunt rare.

  3. Silvana T. Says:

    Tot respectul și admirația pentru mămica diacritica. Și pentru fetița ei cea dreaptă la vorbă.

  4. 13angi Says:

    De ce toata lumea are impresia ca scoala este raspunzatoare de intreaga educatie a unui individ?
    Asa si e,cui ii lipsesc cei 7 ani de acasa,in 4 ore de scoala nu multe se mai pot recupera.

  5. CARMEN Says:

    Draga mea,
    Am primit acum vreo 3 saptamani (taman la inceputul semestrului, dupa un concediu de 5 luni si c-o disperare insutita) DE CE MI SE RUPE. Mi-s dascalita nascuta, iar nu facuta, dar, de ceva vreme, colcai in ceea ce frumos prezentai acolo. Te-am „promovat” cum am stiut mai bine , colegul de franceza le-a dat celor de-a XII-a sa…te traduca in prima ora, asta pana cand directorul a „furat” foile din cancelarie. Eh, poate sta linistit, a ramas pe mailuri. Ca sa nu mai vorbim de sufletele noastre…Colega de maghiara mi s-a destainuit si-am zambit. Facusem …ce facuse si ea. L-am citit de vreo 4 ori la rand, am ras si mi-am reglat tensiunea(mereu mica) si-am avut sentimentul ala pe care nu l-am mai avut de multa vreme in fata unui text: ca-i scris de mine si ca nu l-as fi putut scrie mai bine.

  6. diacritica Says:

    Mulţumesc, că mai mult pot zice, c-am cam rămas fără vorbe.
    Iar asta cu tradusu’ m-a lăsat cu gura căscată. Dacă mă gândesc bine, eu nu cred că l-aş putea traduce. 🙂

    Incredibil ce succes a avut textul ăla.

  7. CARMEN Says:

    Am uitat sa precizez ca li s-a dat sa traduca ultimele paragrafe.
    Explicatia succesului? Dupa capul meu (de-acum), l-as prezenta la Consiliul de analiza…sau la intalnirea aia a dereptorilor care se cheama pompos „Starea invatamantului”. Pai…asta-i starea!
    In contul…multumirilor, imi dai o sugestie? Ce sa fac dupa ce-oi ajunge sa recunosc ca e momentul sa ma las de invatamant?(in afara de a ma lasa, desigur!)

  8. Camelia Says:

    @CARMEN
    Dacă apuci să te murdăreşti un timp de praf de cretă pe mâini (a se citi: dacă vei căpăta o sensibilitate la praful de cretă, la propriu, la mâini), atunci nu mai ai nicio şansă. Ieşi la pensie profesoară.
    @DIACRITICA
    Textul de azi m-a emoţionat. Am şi eu o mamă blândă, învăţătoare şi care m-a învăţat să vorbesc corect româneşte. Şi pentru textul acesta îţi mulţumesc.

  9. stela h Says:

    toată cinstea şi tot respectul pentru „mama şi fiica Diacritica”.
    pe tema dată, ei bine, eu am o altă replică pe care deseori sunt nevoită să o adresez elevilor de liceu cu care mă intersectez pe lungul drum spre locul de muncă, în autobuz: ” ce frumos se oglindesc părinţii tăi prin tine!”
    să ştiţi că nu dă greş niciodată!
    „cei şapte ani de acasă” pot fi foarte bine o sumă de 1(2) ani în familie în care se pun bazele educaţiei, + 2(3) ani de creşă + 2(3) ani de grădiniţă ?+ 10(12) de şcoală în care educaţia de acasă se împleteşte cu instrucţia.
    educaţie fără instrucţie nu se poate şi nici instrucţie fără educaţie nu are vreun sens.

    este perfect adevărat că unii părinţi ar fi super-mulţumiţi dacă profii le-ar lua progeniturile acasă şi ei le-ar vizita doar uneori, ca la zoo. oricum, unele animale sunt mai uşor de dresat doar cu vorba bună şi cu mângâierea decăt sunt de educat unii „elevi”.

  10. CARMEN Says:

    Camelia,
    Apreciez mult exprimarea ta metaforica, mi-s dascalita de vreo 13 ani(Ptiu!), dar, ca sa ma exprim la fel de metaforic, la noi a inceput sa se scrie…cu marker.

  11. diacritica Says:

    @Carmen
    Sugestii? Habar n-am, la drept vorbind. E foarte greu să te laşi (nu că ţi s-ar rupe sufletul neapărat, dar experienţa de profesor atârnă ca o piatră de moară în CV), e foarte greu să rămâi. Eu m-am făcut profesoară pentru că asta am vrut, asta am ştiut dintotdeauna c-o să mă fac. Sunt din categoria aia de oameni norocoşi care ajung să facă meseria la care „visau” în copilărie (pe la 7-8 ani voiam să mă fac bibliotecară, că îmi plăcea camera aia plină de cărţi – am ajuns librăreasă, într-o cameră plină de cărţi; dup-aia am vrut să mă fac pe rând învăţătoare şi profesoară de diverse). Cu toate astea, nu ştiu cum aş fi trecut peste lehamite, dacă rămâneam. Probabil că n-aş fi trecut. Probabil că aş fi ajuns unul dintre profii criticaţi pe aici.
    Nu ştiu ce trebuie să faci ca să-ţi păstrezi motivaţia. Să fii mama, cred.
    Tot în we ăsta îmi povestea că a coborât într-o pauză, cancelaria goală, numa’ o tanti (metodista? ceva de genu’) – voiam să intru la o oră, da’ n-a coborât nimeni. – Păi veniţi la mine. – Ei, lăsaţi, doamna mama lu’ diacritica, nu, aţi trecut prin ce-aţi trecut [tata murise de curând, după 7 luni de suferinţă], mai bine nu. Pân’ la urmă merge la oră, îi place – Nu credeam că se mai ţin ore dintr-astea… – Păi, doamna Cutărică, io-s singură, soţu’ mi-a murit, copiii-s departe, tot preaplinul mi-l revărs la clasă.

  12. Camelia Says:

    @CARMEN
    Ei, colega, la mine sunt vreo 13 ani din vremuri când nu se inventase markerul. Dar să luăm partea bună: înseamnă că tu mai ai o şansă.

  13. CARMEN Says:

    Raspunsul asta chiar ma provoaca!
    Pana sa nu-i am pe ai mei(doi), m-am trezit ca-mi spun dragii care-mi cumparau carti de ziua mea ca-s asa cum sunt pentru ca n-am copii(apropo de …amintiri din copilarie, sa fim serioase, ne doream sa fim Tovarase, nu invatatoare, profesoare.) Acum, desi sunt aceeasi, ei sunt, din pacate, altii. Ce reprezenta atunci atuul meu, a devenit azi …marele meu defect. Mi s-a reprosat (la o sedinta cu parintii-cu participarea elevilor) ca elevii astia „au deja o mama si nu-i treaba dumitale ce fac in timpul liber!”. Numai ca, asa cum i-am explicat eu indignatului parinte, calma cum nu credeam ca pot fi(desi am plans pe urma cat a-ncaput), daca Doamne feri pateste ceva copilul, nimeni nu va spune ca a patit ceva copilul lui Icsulescu, ci elevul Liceului…, despre care diriginta declara ca…Si-mi pasa de ei si dincolo de pretentiosul sentiment de responsabilitate pe care-l impune statutul, dar, ca sa parem culte citandu-l pe Arghezi: „Doamne, până când?”

  14. CARMEN Says:

    …cu o virgula in minus(inainte de a deveni), daca tot suntem „in curte la diacritica”.

  15. Anda Says:

    Stimate Doamne, aferim că există Oameni ca domniile dumneavoastră!
    N-am copii, deci nu pot proiecta speranțele mele, da´ pot, în schimb, să recunosc că ”ascultându-vă” mă pătrunde spiritul și aș fi în stare, chiar mâine, să fac o … reconversie profesională, numai să am satisfacția de a fi predat măcar o oră!
    Cred că, ceea ce povestiți, nu se poate face decât cu foarte multă pasiune si asta este deosebit de reconfortant! 😀

  16. diacritica Says:

    sa fim serioase, ne doream sa fim Tovarase, nu invatatoare, profesoare.

    Nţ.
    Io învăţătoare voiam. Pe urmă profă de mate – într-a cincea. P-ormă profă de chimie – dintr-a şasea până-ntr-a unşpea. Într-a dooşpcea m-am hotărât să mă fac totuşi profă de limbi străine. Fiind la liceu de fizică-chimie. 🙂
    Ce-i drept, la un moment dat mi-am dorit să mă fac directoare de şcoală. printr-a doua, a treia, cred. N-am ajuns să. Da’ zic că nu-i timpu’ pierdut. 🙂

  17. CARMEN Says:

    Ba cred ca-i pierdut! Nush de ce, dar am sentimentul, ba chiar certitudinea ca nu esti „inregimentata” politic.

  18. diacritica Says:

    Nu, dar pot să mă. 🙂

  19. CARMEN Says:

    Îmi vin în minte două expresii(vizavi de răspunsul tău), ambele aparținând actualului registru colocvial: ” Zi zău!” și ” Asta să i-o spui lu`mutu(a NU se citi cu majusculă)!”

  20. cl Says:

    Spun de la bun început că diacritica a avut dreptate s-o apostrofeze pe madama indignată din autobuz. E treaba părinţilor să-şi crească bine copiii, chiar mă irită cînd, la început de an şcolar, trebuie să semnez o hîrtie – un fel de contract între părinţi şi şcoală, prin care şcoala îşi asumă vag şi nişte obligaţii de bună creştere a odraslelor.
    Apropos de odrasle, e un cuvînt îngrozitor 🙂 – îmi pare un simptom al radicalizării de poziţionare în triunghiul profesori-copii-părinţi. Mă întreb cîţi dintre profesorii care se radicalizează astfel sînt şi părinţi. Mama diacriticei e doar fire blajină, sau are o înţelegere superioară, dată de dubla ipostază?
    Totuşi, fiecare dintre noi am putea găsi resursele de înţelegere, o cale de mijloc aşadar. Nu sîntem toţi profesori-părinţi, dar sîntem părinţi care au fost elevi sau profesori care au fost cîndva copii. Şi, dacă e să vorbesc din experienţa personală, în toţi anii de şcoală n-am întîlnit decît doi profesori care să fi contat cu adevărat în ceea ce s-a întîmplat cu mine pînă azi. Unul era alcoolic :), venea băut la ore, dar era un profesor de istorie foarte bun. Şi un om bun. Celălalt prof a fost o doamnă, mi-a predat româna şi alte chestii mai complicate, ca la liceul de filologie. Oricum, au fost doi mari şi laţi. Restul: interşanjabili, anoşti, insignifianţi, meschini, chiar dăunători. Şi am urmat cele mai bine cotate 🙂 şcoli din oraşul meu – generală şi liceu. Totuşi, doar doi.
    Ei bine, cred că şi un profesor ar trebui să se mulţumească cu atît. Experienţa diacriticei e extremă – n-a găsit nici unul în anii de profesorat. Dar exemplele extreme nu funcţionează într-o argumentaţie, cu atît mai puţin într-una pedagogică. Nu-mi prea vine să cred că n-ar fi găsit pînă la urmă şi copii faini, cu părinţi onorabili :). La fel, profesorii care au lăsat comentarii mai sus.
    Am şi eu momentele mele de cruntă indignare văzînd cum li se predă (română, mate, civică, franceză, logică, etc.) fetelor mele. Dar ştiu că amîndouă au cîte un profesor excelent, cea mică are anul acesta chiar doi. Nu neapărat oameni pe care să-i îndrăgească, să-i ţină minte multă vreme după, dar oameni care-şi fac treaba. Şi care, sînt convins, îşi fac treaba pentru că au găsit cîte un elev-doi 🙂 pentru care merită.

  21. diacritica Says:

    Spun de la bun început că diacritica a avut dreptate s-o apostrofeze pe madama indignată din autobuz.

    Istoria aia e a mamei mele.

  22. diacritica Says:

    Ei bine, cred că şi un profesor ar trebui să se mulţumească cu atît. Experienţa diacriticei e extremă – n-a găsit nici unul în anii de profesorat. Dar exemplele extreme nu funcţionează într-o argumentaţie, cu atît mai puţin într-una pedagogică. Nu-mi prea vine să cred că n-ar fi găsit pînă la urmă şi copii faini, cu părinţi onorabili 🙂 .

    Presupun că n-am fost suficient de limpede în articolul cu odrasla, de l-ai înţeles atât de pe lângă.
    Şi be: aia nu era argumentaţie, aia era istorie personală şi deci subiectivă. De citit ca atare. De unde veni treaba cu argumentaţia, nu ştiu. Probabil tot din cauză că n-am zis suficient de bine ce aveam de zis.

  23. cl Says:

    Scuze, chiar am fost neatent, ai dreptate, ce-o fi cu mine.
    Dar, ok, istorie personală, totuşi funcţionînd ca argument pentru o anumită atitudine. Poate că nu în cazul tău, însă pe mine mă cam asurzeşte corul dascălilor care-şi autentifică îndeplinirea datoriei doar prin certificate obţinute în interiorul breslei. Repet, nu e cazul tău, poate n-am înţeles eu bine, dar lectura postărilor tale am făcut-o bruiat de corul ăsta al laudei de sine – sau lamentaţiei – sindicalizate.
    Un cor care nu mai lasă să se audă vocile celor lucizi, inteligenţi şi binevoitori – aşa cum eşti tu -, ale celor capabili să vadă hibele, să discute despre ele şi să le rezolve în parte, măcar de dragul cîtorva elevi.

  24. CARMEN Says:

    Observ ca devine un laitmotiv numarul acesta minim de elevi(1-2-3)pentru care noi, sindicalisti sau nu, ar trebui sa ne facem datoria asa cum trebuie, ignorand marea masa de…ignoranti. Intreb eu, extrapoland, ce satisfactie are strungarul caruia ii ies 1-2-3 piese asa cum isi doreste sau …ar fi normal? Sau legumicultorul..sau, ca sa vedeti ca iau in considerare(sau ..consideratie, cum zic unii) si liberul arbitru, antrenorul(ok, veti zice, trebuie si nitel talent, nu numai bunavointa) sau seful de sectie etc etc. Ca sa n u mai vorbim de faptul ca piesele, plantele,sportivii nu se straduiesc sa-ti dea sentimentul inutilitatii muncii tale, başca parintii care stiu bine ca un ban plasat la timp si cui trebuie ii asigura -lasati-ma sa-i spun asa- odraslei nota maxima la bac sau la…alte „examene ale vietii”. Scuzat sa-mi fie tonul, dar teoria asta cu „daca unul e atent, eu sunt multumit” pur si simplu nu ma mai multumeste. Dascalul are menirea de a lumina masele, trebuie-asa zic cartile astea de dupa Peştaloţiu- sa-si gandeasca demersul didactic tinand cont de particularitatile elevilor, sa lucreze diferentiat etc etc. Sau poate sunt eu prea invechita-n legi…

  25. diacritica Says:

    @cl

    istorie personală, totuşi funcţionînd ca argument pentru o anumită atitudine

    Nu e argument pentru nimic. Nu cu scopul ăla am scris. E pur şi simplu povestea mea. O parte din ea. Am scris-o c-am simţit nevoia s-o scriu – că e o parte importantă din mine – , pentru că sunt chestii pe care simt că încep să le uit şi nu vreau, pentru că la vremea când trăiam chestiile alea n-aş fi avut curajul să-mi asum public sărăcia, pentru că sunt chestii care trebuie spuse, pentru că nimeni în afară de cei care le trăiesc nu le ştie (şi probabil mulţi au impresia că-s chestii romanţate; nu-s). Mai am de zis şi altele şi-o să le zic tot aici, tot ca să nu uit. Şi-mi pare rău că nu le-am scris la vremea respectivă, la 27-28 de ani aveam capu’ plin de idei despre cum ar trebui să fie unele chestii prin învăţământul românesc. Nu c-ar fi fost bune, da’ le aveam, iar acu’ le-am rătăcit.

    Povestea mea, ea însăşi, nu argumentează nimic. Sau poate că argumentează, cel mult şi post factum, decizia mea de a pleca din învăţământ. Chestii personale, adică.
    Că povestea mea e folosită drept argument de alţii pentru altele, asta e altceva şi nu mai ţine de mine.

    Am criticat pe aici destule chestii d’ale şcoalei: de la tâmpenia subiectelor de examene la manipularea informaţiei de către liderii de sindicat. Am păreri diferite de cele ale profesorilor în multe chestiuni esenţiale. Dacă mă întâlnesc cu foste colege, mă abţin să exprim păreri, pentru că sunt în contradictoriu şi majoritatea nu pot sau nu vor sau nu încearcă să înţeleagă şi celălalt punct de vedere. (Fac parte dintre cei puţini, foarte puţini, care au suficientă experienţă de ambele părţi ale baricadei.)

    În orice caz, pe mine, una, m-a asurzit şi mă asurzeşte în continuare corul ne-dascălilor care ştiu ei bine cum e treaba cu şcoala şi profesorii, că profesorii nu muncesc, că vor salarii mari de-aiurea, că şcoala nu le educă copiii, că-n general profii sunt naşpa. Tot românu’ se pricepe la şcoală (că doar a trecut pe-acolo), aşa cum tot românu’ se pricepe la politică şi la fotbal (că le vede la teve) şi la medicină (c-a trecut măcar o dată printr-un spital).

    N-am susţinut vreodată că, vai, ce tagmă deosebită îs profesorii, toţi la grămadă. Cunosc destui care se află-n treabă, însă cunosc mulţi – mulţi! – care-s superprofi şi cărora atitudinile anti generalizate le fac rău, mult rău. Şi, indirect, prin recul, atitudinile astea anti fac rău copiilor – prin simplul fapt că tot mai mulţi profi (actuali sau potenţiali) or să-şi bage picioarele. Cum ziceam:

    Profii sunt naşpa, lapidaţi-i. La teve, la gazetă, la colţul străzii sau pe bloguri. În felul ăsta, în mod sigur, profii cei naşpa o să plece. În felul ăsta, în mod sigur, în sistem o să rămână numai profii cei buni, demni de copiii voştri.

  26. diacritica Says:

    Că mi-am adus aminte:

    Într-a 12-a, când i-am zis că vreau să mă fac profă, profa mea de franceză mi-a zis „Eu n-aş mai sfătui pe nimeni să se facă profesor”. Era în 1992.
    Prin 2002, altă profă de franceză (io), îi zicea altei eleve „Nu te sfătuiesc să te faci profesoară”. În anul ăla am părăsit şi eu sistemul.

    Mai relevant de-atât nu ştiu ce-ar putea fi.

  27. fina Says:

    Auzi nasa, da sa stii ca mie tare imi placea sa povestesc cum Pantagruel se stergea la kur cu boboci de rata – si sa mai si adaug ca pe mine asa m-a invatat la scoala, la lectia despre Rabelais.

  28. diacritica Says:

    Fină, câtă vreme nu te-a-nvăţat să faci ca Pantagruel, e bine. 🙂

  29. cl Says:

    Nu cred ca poti respinge atit de categoric (scuze, scriu de pe un mac cu chicite la diacritice) saltul spre generalizare pe care-l provoaca niste istorii personale. Istorii care nu marturisesc totusi doar despre mizeria vietii, sperante, umilinta si revolta, chestii de traire intima, ci ridica probleme comune de principiu: responsabilitatea parintilor si datoria profesorilor, jemenfisismul elevilor, etc. Ba, mai mult, astfel de probleme se afla de ceva vreme pe piata si, ca orice idei aflate pe piata, devin pe cit de la indemina pe atit de bruiate.
    Asadar, veneam dinspre piata catre textul tau. Pe care, recunosc inca o data, l-am citit neatent. Totusi, cu bunavointa, incercind sa nuantez, sa inteleg. Fara sa pretind ca-ti cunosc toate luarile de pozitie, desigur nuantate si argumentate, fie chiar sub masca unor istorii personale. Cred ca e riscant din partea ta sa pretinzi unui interlocutor sa-ti cunoasca toate opiniile inainte de a-si exprima propria opinie. Cum ziceam, venim dinspre piata, unde e un zumzet si-un clinchet 🙂

  30. diacritica Says:

    Nu cred ca poti respinge atit de categoric saltul spre generalizare pe care-l provoaca niste istorii personale.

    Saltul ăla îl faci tu, cititorul. Ce tot încerc eu să explic aici (da’ o să mă opresc, că-i evident fie că nu reuşesc, fie că bruiaju’ e prea mare ca mesajul să poată trece) e că povestea e personală şi atât. Am scris textul despre putirinţele şcolii, am văzut o reacţie cu „ce te faci când profesorului nu-i pasă de progresul copilului” şi am povestit de ce nu-mi mai pasă mie. Atât. (Iar chestia asta o zic clar încă de la început.)
    Că povestea e folosită drept argument în dispute de pe piaţă – cum ziceam, e altceva. Nu resping, nu aprob, nu nimic, că nu mă priveşte. Io am produs un text, c-aşa mi-a venit. Ce face cititorul cu textul meu, ce înţelege din el, cum înţelege să-l folosească – e treaba lui.
    Şi am băgat de seamă c-a fost înţeles în multe feluri – fiecare după cum i-a picat bine cititorului. E chestie oarecum clasică – pricepem ce vrem / ce avem nevoie să pricepem ca să ne întărim nişte convingeri / poziţii preexistente. Opera aperta, vorba lu’ domnu’ Umberto Eco. Odată ce-ai produs textul, nu-i mai stăpâneşti sensul, căci sensul e dat de cititor. Fix asta s-a-ntâmplat şi cu textul meu. Drept e că uneori mă enervează lecturile complet pe lângă, da’ n-ai ce-i face.

    Cred ca e riscant din partea ta sa pretinzi unui interlocutor sa-ti cunoasca toate opiniile inainte de a-si exprima propria opinie

    Sau poate că-i riscant să exprimi opinii despre un text aflându-te mai mult sub influenţa discuţiilor din „piaţă” decât sub influenţa textului, pe care admiţi că l-ai citit neatent. 🙂

  31. cl Says:

    @carmen
    Observ ca devine un laitmotiv numarul acesta minim de elevi(1-2-3)pentru care noi, sindicalisti sau nu, ar trebui sa ne facem datoria asa cum trebuie

    Cred ca ar trebui sa va faceti datoria cum trebuie si in absenta completa si eterna 🙂 a elevilor atenti si preocupati. Eu, cind ziceam de acei 2-3, vorbeam de un soi de incurajare, poate pentru unii doar consolare, oricum simbolica, de ordin moral. Contractul profesorilor nu este insa unul simbolic, ci impune obligatii legale, nu morale. (Imi pare rau daca suna agresiv ce spun, nu vreau decit sa fie tehnic si explicit)
    Sigur, in indeplinirea unui contract pot interveni factori care ne depasesc pentru moment – de pilda forta aproape 🙂 majora a salariilor mici. Daca insa intelegem acesti factori si acceptam ca dus la indeplinire, in mare parte si cu multe neajunsuri, contractul, cum sanctionam totala lui neindeplinire. S-a intimplat asa ceva in Ro? Oferiti-mi doar 2-3 exemple 🙂

  32. diacritica Says:

    (Atâtea valuri ce-a stârnit articolul ăla… Şi când mă gândesc că – dac-ar fi să pseudopsihanalizez – l-am scris, probabil, ca să defulez indirect nişte enervări cumplite provocate cu două zile mai ‘nainte de un domn! 😆
    La drept vorbind, uneori îmi pare rău că l-am scris, tocmai pentru că e interpretat aiurea şi folosit în dispute în care eu, una, n-aveam de gând să intru.)

  33. CARMEN Says:

    Onorat(cred ca e vorba de forma de masculin, nu de cea de feminin a apelativului) CL(si folosesc majusculele ca semn al inaltei pretuiri),
    As polemiza cu dumneavoastra, dar, cum nu sunteti din sistem, mi-e cam foame si am ceva tare important de scris pana diseara, nu pot decat sa va incurajez spunandu-va ca nu v-au mai ramas de atacat decat vreo 1-2-3 „comentatori” ai acestui topic.
    Va urez, asadar, multa putere de munca!

  34. cl Says:

    @diacritica
    Hai, ca n-am citit chiar asa neatent si nu de acolo provine disputa 🙂 , atita cita e. Am zis doar ca tu si nu mama ta, dar de fapt ea. Aici e miezul? Sau in faptul ca istoria personala are sau nu valoare de argument? Pentru ca ma tragi si de urechi, aaaasaa, la modul general 🙂

    „În orice caz, pe mine, una, m-a asurzit şi mă asurzeşte în continuare corul ne-dascălilor care ştiu ei bine cum e treaba cu şcoala şi profesorii, că profesorii nu muncesc, că vor salarii mari de-aiurea, că şcoala nu le educă copiii, că-n general profii sunt naşpa. Tot românu’ se pricepe la şcoală (că doar a trecut pe-acolo), aşa cum tot românu’ se pricepe la politică şi la fotbal (că le vede la teve) şi la medicină (c-a trecut măcar o dată printr-un spital). ”

    Deci tot pentru chestii de pe piata, cintate in cor 🙂 . Dar, ok, ma opresc aici, nu tin sa am dreptate, pentru ca sigur nu am pina la capat. Iar din capatul in care ma aflu acum prefer sa fiu binevenit aici si cu alte ocazii, chiar daca la fel de sensibile.
    Iti sint recunoscator si ma simt flatat pentru raspunsurile elaborate pe care mi le-ai oferit.

  35. cl Says:

    @carmen
    Acum nu mai polemizam pentru ca se simte un fel de lehamite ( si iritare?) in aer. Imi dau seama ca sint in cea mai mare masura vinovat.
    Deci nu faptul ca nu fac parte din sistem ma descalifica (cred ca nici dumneavoastra n-ati vrut sa spuneti asta). Stam poate altadata si polemizam, fiindca sigur gratioasa gazda ne va mai oferi prilejul.
    Pofta buna si spor la scris cele de folos 🙂

  36. Zina Says:

    Doamna Diacritica, s-au scris prea multe vorbe pe aici, am ameţit ! Eu vă spun doar atât: mi-e dragă mama dvs., o simt ca pe o soră sau o mamă de suflet !

  37. Fleur Says:

    Primo: scuze că n-am observat ghilimelele. Da’ puteam să jur că alea-s vorbuliţele Diacriticii… 🙂
    Secundo: am o vagă bănuială despre ce „i-ar fi trecut” mamei lu’ Diacritica. Durerea că fetiţa ei a renunţat la visul de-o viaţă, la ce ştia ea cel mai bine să facă…

  38. diacritica Says:

    Fleur, am modificat eu dup-aia, c-am băgat de seamă că nu rezulta suficient de clar.
    Cât despre mama, cred că s-a emoţionat mai tare la imaginea ciorbei ăleia de cartofi…

  39. geefo Says:

    Diacritico, din relatarea ta eu inteleg urmatoarele:
    o femeie a incercat sa-i rusineze pe niste copii obraznici aducindu-le aminte de niste standarde scolare, mama ta a sarit sa o contrazica, spunand ca de fapt acele standarde scolare pot nici sa nu existe fiindca standardele de acasa au prioritate. Daca am inteles bine si actiunea s-a petrecut in vazul\auzul copiilor nu (mai) trebuie sa te mire situatia ce exista in sistemul de educatie.
    „De ce nu-mi pasa de odrasla ta” i-ar trebui un sfarsit mai apropiat realitatii, in care sa fie reflectate urmatoarele:
    -nu-ti pasa de odrasla mea fiindca nu exista criterii de apreciere a muncii pe care o faci si nici consecinte,
    -nu-ti pasa de odrasla mea fiindca parerea mea de parinte nu conteaza,
    -nu-ti pasa de odrasla mea fiindca ai o parere prea buna despre tine,
    -nu-ti pasa de odrasla mea fiindca esti adept al organizatiei nationale „Las’ ca merge si asa!”.

  40. diacritica Says:

    Mama e la pensie de 9 ani.
    Eu am ieşit din sistem tot de 9 ani.
    Poţi dormi liniştit: nici eu, nici ea nu mai punem în pericol vreo odraslă.

  41. VictorCh Says:

    „O tanti se ia de ei: aşa vă-nvaţă pe voi la şcoală?!”
    Instructia ar trebui sa fie dobandita in cadrul scolii, iar educatia acasa. Prin exceptie, pt cate-un copil-doi per promotie, „scoala” (cadrele didactice binevoitoare) poate (pot) incerca sa suplineasca inexistenta educatiei de acasa (mai ales in cazul parintilor insuficient educati/instruiti ei insisi, astfel incat nu-si pot educa EI copilul) – dar rezultatele sunt incerte si in general partiale. In rest, mediul didactic (scolar) pot completa si „slefui” educatia primita acasa.

    „Ăăăăă, da, da’ noi n-avem timp, suntem ocupaţi, la serviciu…”
    1. CATE ore (pe zi, pe saptamana) este respectivul parinte ocupat la serviciu, si CATE ore este cu copilul, fie acasa, fie in alta parte?
    2. Daca in scurtul timp petrecut impreuna in scoala cadrul didactic face educatia copiilor (UN cadru didactic pt X copii), CINE face instructia, si CAND? (Subsemnatul a fost coleg de clasa la scoala elementara cu alti 23 de elevi, ajungand ca la liceu sa aiba inca 45 colegi; o socoteala elementara indica o disponibilitate posibila (maxima) a cadrului didactic de cam doua minute per elev – in cadrul orei didactice de 50 min – la scoala elementara, si de cam un minut per elev la liceu. Acest timp include „prezenta”, „ascultatul”, „predarea” si „fixarea” lectiei, dar si captarea atentiei, „observatiile” legate de (in)disciplina, etc.)

    @ stela h:
    „…o altă replică […]: ” ce frumos se oglindesc părinţii tăi prin tine!”
    să ştiţi că nu dă greş niciodată!”
    Replica este excelenta – pt cei cu bun-simt. Daca insa „nu dă greş niciodată!”” inseamna ca ori ai o bafta teribila, ori esti un pedagog innascut, impunator (si nu la statura ma refer), ori „ambele-amandoua”.
    „educaţie fără instrucţie nu se poate şi nici instrucţie fără educaţie nu are vreun sens.”
    In conceptia mea, e mai bun un needucat instruit decat unul neinstruit (sunt sanse ca mediul instruit in care urmeaza sa evolueze sa-l educe macar partial), iar de tarani neinstruiti dar cu o buna educatie e plina tara (sau cel putin era, pe vremea cand mai voiajam eu).
    Eu consider ca ideile pe care le-ai exprimat sunt corecte, dar afirmatiile absolutiste in general „pacatuiesc” prin omiterea exceptiilor (mai putine sau mai multe, uneori chiar in numar semnificativ).

    @ CARMEN:
    „…elevii astia “au deja o mama si nu-i treaba dumitale ce fac in timpul liber!”.”
    Replica adecvata: „in timpul liber petrecut UNDE?” In mod normal, profesorii nu (mai) sunt raspunzatori pt ceea ce fac elevii infara scolii, dar in interiorul incintei scolii (si chiar in vecinatatea ei imediata) BINEINTELES ca sunt raspunzatori (chiar si legal, nu numai moral) – chiar daca nu direct de comportamentul elevilor, dar macar de URMARILE acestuia asupra copiilor in cauza sau asupra altor copii. Parintele care daduse respectiva replica trebuia intrebat CE ar fi spus daca odrasla i-ar fi ajuns acasa (sau la spital) plina de sange, batuta fiind de alti copii (asupra comportamentului carora sa nu fi intervenit cadrele didactice, fiindca acei copii „au mame”).
    „…daca Doamne feri pateste ceva copilul, nimeni nu va spune ca a patit ceva copilul lui Icsulescu, ci elevul Liceului…”
    Asta – daca respectivul copil/elev pateste ceva IN sau LANGA scoala, ca doar n-o sa fie trasi profesorii la raspundere daca „saracutul” pateste ceva noaptea intr-un tripou, sau intr-un bordel, sau intr-un bar/club, sau in cadrul „gastii” din care face parte.
    Iar dirigintele, daca este intrebat de presa, poate „sa dea (sau nu) raportul” referitor la situatia scolara a elevului in cauza si la atitudinea sa in cadrul scolii, fara sa faca nici un fel de aprecieri asupra comportamentului/atitudinii acestuia „in particular”. Sau poate trimite presa la familie, sau la „organele abilitate”.

    „…numarul acesta minim de elevi(1-2-3)pentru care noi, sindicalisti sau nu, ar trebui sa ne facem datoria asa cum trebuie…”
    CE legatura consideri dumneata ca ar fi intre constiinciozitatea profesionala si numarul de elevi care… indiferent ce? Nu crezi ca ar trebui sa fii constiincioasa profesional doar pt ca aceasta este profesia pe care ai ales s-o practici? „Iti faci datoria asa cum trebuie” pur-si-simplu pt ca trebuie si pt ca PT ASTA iei salariu (asa mic cum este el).
    CU TOTUL ALTFEL sta treaba daca te referi la „tragerea de inima” cu care iti indeplinesti indatoririle profesionale: DA, pt asta este nevoie SI de „ascultatori” (NU doar de „auditori”). Si DA, daca NU AI mai multi apti SI DORITORI sa invete – chiar daca ai cautat cu grija si cu rabdare, si ai incercat sa-i stimulezi – chiar si numai 1-2-3 ar trebui sa fie suficienti pt a te motiva.
    „…ce satisfactie are strungarul caruia ii ies 1-2-3 piese asa cum isi doreste sau …ar fi normal?”
    1. Strungarul isi face treaba in mod corespunzator pt ca este strungar, nu pt satisfactia obtinuta pe aceasta cale. (Pt a obtine satisfactii platesti, nu esti platit!)
    2. Cunosc strungari de elita, mandri si satisfacuti de faptul ca – din materie prima „de cacao” – au reusit sa scoata O piesa buna, cu atat mai mult daca „scot” mai multe! (Intotdeauna concluzia depinde de premise – de toate, nu doar de unele.)

    @ cl:
    „…simptom al radicalizării de poziţionare în triunghiul profesori-copii-părinţi.”
    „Radicalizarea” in cauza s-a produs din partea „aliantei” parinti-copii in detrimentul profesorilor (care n-au de ales decat sa raspunda radicalizandu-se si ei la rqandul lor – dar NU EI AU INCEPUT). Mie mi se pare extrem de ciudat faptul ca parintii „tin partea” copiilor „impotriva” profesorilor, in loc sa se „alieze” cu acestia din urma intru educarea/instruirea progeniturilor (daca „odrasle” „iti suna rau” – desi ACESTA e termenul care descrie corect situatia), chiar si impotriva dorintei acestora.
    „Totuşi, fiecare dintre noi am putea găsi resursele de înţelegere, o cale de mijloc aşadar.”
    Asta ar fi rezolvarea ideala – dar teoretica; la aplicarea in practica insa se cam incurca treaba: din pacate foarte multi parinti nu aceasta cale tind sa o urmeze. (Ceea ce insa nu inseamna ca n-ar exista si parinti cumsecade, precum si cadre didactice rau-voitoare – insa acestea din urma n-ar constitui marea majoritate daca n-ar fi impinse la acest gen de artitudine de exasperarea cauzata de faptul ca bunele lor intentii (ale multora dintre ei) se lovesc nu numai de recompensarea materiala necorespunzatoare, ci si atat de obtuzitatea parintilor si de lipsa de interes dovedita de elevi, cat si de insuficienta mijloacelor care le mai sunt accesibile pt desfasurarea procesului didactic: nici materiale didactice, nici programa si/sau organizare scolara clara si stabila, nici respect macar din parteaautoritatilor, nici mijloace si metode de „convingere” (cu si/sau fara ghilimele) a elevilor, respectiv SI a parintilor acestora…
    „…în toţi anii de şcoală n-am întîlnit decît doi profesori care să fi contat cu adevărat în ceea ce s-a întîmplat cu mine pînă azi.”
    Doi sunt cei care au avut impact ASUPRA DUMITALE; TARE nu-mi vine a crede sa nu fi fost mai multi cei „de calitate”, dar probabil ca multi dintre acestia „nu erau pe lungimea de unda a dumitale”, nu te-au impresionat – ceea ce nu inseamna ca n-au putut avea o influenta asupra altor elevi. (Intre CE ani ai urmat scoala? Si in CE TIP de localitate (orasel, oras mai mare, municipiu – asta a propos de „cele mai bine cotate 🙂 şcoli din oraşul meu”)?)
    „Nu-mi prea vine să cred că n-ar fi găsit pînă la urmă şi copii faini, cu părinţi onorabili 🙂 .”
    CATEGORIC ar fi gasit! Da’ crezi dumneata ca ar fi cazul sa fie remarcabil, mentionabil faptul ca reusesti (ca nu este imposibil) sa gasesti CATIVA (putini) conformi modelului caruia ar trebui sa se conformeze toti (sau macar marea majoritate)? Crezi ca ar fi insarcinarea profesorului „sa faca sapaturi” pt a-i descoperi? „Pe vremea mea” se ducea parintele la scoala sa caute MACAR dirigintele, daca nu si alti profesori, pt a fi „luat in evidenta” ca se intereseaza de soarta copilului sau (si NU ma refer la obligatoriile „sedinte cu parintii”). (Si sa afle informatii despre profesori – din partea colegilor de profesorat, si eventual din a elevilor care fusesera instruiti de acestia – ca sa vada LA CARE profesor sa insiste sa-i ajunga copilul si DE CARE sa-si fereasca „odorul”. Asta incepea spre sfarsitul unui ciclu scolar in vederea alegerii clasei pt ciclul scolar urmator, si apoi la fel se proceda – periodic – pe tot parcursul ciclului de scolarizare.)
    „…corul dascălilor care-şi autentifică îndeplinirea datoriei doar prin certificate obţinute în interiorul breslei.”
    In acceptiunea dumitale, cam CARE ar trebui sa fie autoritatea care „sa autentifice indeplinirea datoriei” profesorilor? Sau – altfel pusa problema, si fara sa stiu in CE domeniu activezi, este neimportant – activitatea DUMITALE profesionala CINE o „autentifica”: cineva din bransa, SAU vine cineva din-afara (si „pe dinafara” cu privire la posibilitatile, necesitatile, exigentele, etc profesiei dumitale)? Sau SI AICI ne lovim de sindromul „eu stiu mai bine decat tine CE anume ar trebui sa faci tu”?

    „Istorii care […] ridica probleme comune de principiu…”
    Ni le ridica noua, in mintea noastra, ocazionate fiind de lectura. CE vina are pt asta autorul, incat sa fie NEVOIT, OBLIGAT sa si dezvolte aceste extensii ale noastre, pe care NU EL (in cazul nostru – ea) le-a initiat?

    Referitor la „@ carmen”: „Contractul profesorilor nu este insa unul simbolic, ci impune obligatii legale, nu morale.”
    Las-o mai moale cu obligatiile „legale, nu morale”, pana nu te intreaba vreun profesor CUM anume respecta STATUL partea sa din contractul cu profesorii: da, urmarile le suporta copiii, dar contractul profesorilor nu este nici cu elevii, nici cu parintii, ci cu statul; iar mentionatul stat a emis (alcatuit, promulgat, publicat, etc) o lege (a salarizarii cadrelor didactice), lege care – din cate stiu eu – n-a fost abrogata, deci este in vigoare, DAR PE CARE STATUL N-O APLICA! DUMNEATA – CE crezi: neindeplinirea clauzelor si conditiilor contractuale de catre una dintre parti nu justifica neindeplinirea acestora SI de catre cealalta parte?
    „…contractul, cum sanctionam totala lui neindeplinire. S-a intimplat asa ceva in Ro? Oferiti-mi doar 2-3 exemple 🙂 ”
    Nu, din cate stiu eu guvernantii (ca reprezentanti ai statului) n-au fost NICIODATA (in istoria recenta – din ultimele doua decenii – a Romaniei) pedepsiti pt neindeplinirea contractelor statului pe care il reprezinta.

    @ geefo:
    „…acele standarde scolare pot nici sa nu existe fiindca standardele de acasa au prioritate.”
    Daca intr-adevar asta ai inteles, mi-e mila de dumneata. Nu crezi ca standardele de instructie din scoli sunt un cu totul alt lucru decat standardele de educatie din familie, si „masoara” fiecare bine, dar numai in domeniul sau. Presupun ca nici dumneata nu te duci sa cumperi un metru de lapte, sau unul de zahar; consideri cumva ca asta inseamna o desconsiderare a metrului ca unitate de masura?
    „…nu (mai) trebuie sa te mire situatia ce exista in sistemul de educatie.”
    Poti sa fii linistit – nici n-o mira (chiar daca din ALTE cauze decat cele interpretate de dumneata).
    „nu-ti pasa de odrasla mea fiindca nu exista criterii de apreciere a muncii pe care o faci si nici consecinte”
    Consecinte nu se poate sa nu fie, si anume consecinte pe care le suporta (ulterior) copiii, cei care (probabil) vor regreta (atunci) ca nu le-a pasat sa invete (acum). Iar absenta criteriilor de apreciere… pai tocmai aceasta absenta este unul dintre lucrurile pe care SI EI, profesorii, le reproseaza sistemului. (Daca DUMNEATA n-ai avea criterii de apreciere a calitatii si cantitatii muncii prestate, te-ai mai stradui sa fii eficient?) DE CE sa munceasca un profesor cu ravna si punand suflet, ca sa fie apreciat „la gramada” cu toti neavenitii, nefiindu-i recunoscute meritele profesuionale? In ACESTE conditii, DUMNEATA – AI DEPUNE straduinta?
    „nu-ti pasa de odrasla mea fiindca parerea mea de parinte nu conteaza”
    Ba conteaza, ca de-aia s-au ofuscat intr-atata profesorii de atitudinea MAJORITATII parintilor!
    „nu-ti pasa de odrasla mea fiindca ai o parere prea buna despre tine”
    SI CE? Crezi dumneata ca este un pacat faptul IN SINE de a avea o parere buna despre propria persoana? Crezi cumva ca este mai meritorie o (falsa) modestie, atunci cand rezultatele dovedesc eficienta operatorului?
    „nu-ti pasa de odrasla mea fiindca esti adept al organizatiei nationale “Las’ ca merge si asa!” ”
    Nu, nene! Adepti ai acestei organizatii sunt parintii care se revolta la „pretentiile exagerate” ale dascalilor! (Ceea ce NU vrea sa insemne ca nu ar exista SI profesori adfepti ai acestui principiu, ci doar ca nu in mod automat TOTI dascalii din aceasta categorie provin – tot asa cum NU tot din aceasta categorie provin NICI toti parintii. ORICARE generalizare de acest gen este nociva!) Da’ a propos: crezi ca au pus cadrele diudactice monopol pe acest principiu? Nu cumva SI DUMNEATA esti adeptul aceluiasi principiu? (Si, dupa ce demonstrezi – nu AFIRMI, ci DEMONSTREZI! – ca aceasta idee este falsa, poate faci si efortul de a demonstra ca dascalii in general – sau anume diacritica – FAC (FACE) parte din aceasta categorie: a nepasatorilor „din principiu”. Senzatia mea (fara a o putea dovedi in vreun fel) este ca tocmai postarea unor ASEMENEA articole, care sunt subsumate unei ASEMENEA teme, este dovada ca de fapt II PASA! Ii pasa si de elevi, da’ si de profesori – o dualitate irefutabila. (Nu exista nici elevi fara profesori, nici profesori far’ de elevi.)

  42. geefo Says:

    @diacritica: eu dorm linistit si tu stii asta. Raspunsul tau a fost un non raspuns, nu ma refeream neaparat la persoana ta sau a mamei tale, iti multumesc totusi, pentru faptul ca mi-ai aratat ce mi-ai aratat.
    @victor ch, aka milosul:
    -Exact acest lucru se intelege din interventia descrisa de diacritica. Pe vremea cind eram eu elev, ghici ce, si comportametul in afara scolii era sanctionabil pe cand acum nu se mai intampla asa ceva nici macar cu comportamentul din incinta scolii. Te pomenesti ca tot parintii sint de vina si pentru aceasta ,nu?
    -Exact asta este punctul slab: nu exista si nici nu se doresc criterii de apreciere la ceea ce fac profesorii in scoala, de aceea este normal sa nu le pese de odraslele nimanui iar eu, parintele „odraslelor”, am optiuni limitate pentru a face fata acestei realitati.
    In toate slujbele in care am lucrat/lucrez am avut criterii de performanta pe care trebuia/trebuie se le indeplinesc si in functie de aceasta mi se trasa/traseaza drumul in cariera, din acest motiv imi vine greu sa accept argumentele diacriticii mai ales ca ea a ales sa paraseasca sistemul.
    -Dascalii, inainte sa aiba pretentii de la altcineva ar trebui sa aiba pretentii de la ei insisi. Ce demonstratie mai buna vrei, ca sint nepasatori, decit plimbatul in apropierea unei scoli, la ora cind se suna de iesire?
    P.S. Exista elevi fara profesori: autodidactii.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: