Mi-am găsit pantofi, zice mama. Îs aşa de moi, zici că-s de năbuc.
Năbuc?! Ce-i ăla?
Nu ştii ce-i năbucu’? râde mama.
N-am auzit în viaţa mea.
E piele-ntoarsă. Se purta în tinereţea mea. Pantofi de-ăia moi de poţi să-i strângi în mână.
Asta aseară, când stăteam fără curent, după ce vreme de o oră şi fix (da’ fix!) cincizeci de minute sunasem aproape încontinuu după un taxi şi pân’ la urmă m-am întors acasă ca de-obicei, jumate pe jos, jumate cu autobuzul, că se oprise ploaia. Şi acasă nu era curent. Adică liftul avea, becul din faţa uşii mele avea, io n-aveam.
Azi-dimineaţă, la cafea, mă gândesc să scriu despre cuvântul ăla. Na… nă… nad… cum naiba era?! Sun mama la 7:30 – impacientată că cine o sună la ora aia.
Năbuc car’ va să zică.
Imitație de piele de antilopă, de obicei de culoare albă, cu aspect mat, catifelat, obținută din piele de bovine. [Var.: nubúc s. n.] – Din germ. Nubuk.
http://dexonline.ro/definitie/n%C4%83buc
(Asta ca să-nţelegem, o dată în plus, cum fac rău românei limbile străine şi barbare.)
diacritica 