Probabilităţi în stil dubitativ

Mi-a trecut zilele astea pe la ureche (pe la ochi, ok) că un judecător a judecat că sintagma „probabil că e adevărat” are stil dubitativ. Am rânjit cu toţi dinţii, mi-am adus aminte de Eta şi de teoria enunţării din anu’ III. Probabil că e adevărat că judecătorii sunt corupţi, nu? Sau e posibil să fie adevărat că judecătorii sunt corupţi?

Prin urmare, copii, unde-ncepe şi unde  se termină stilul dubitativ? Şi, pân’ la urmă, unde-ncepe şi unde se termină stilul cert? Dintre „Probabil că vom avea 38 de grade mâine” şi „Posibil să avem 38 de grade mâine”, care-i ăla dubitativ şi care-i ăla care tinde spre cert?

Gramatica Academiei zice ce ne-a zis şi Eta în anu’ III, şi anume:

> Indicativul arată că procesul comunicat este considerat real (vol. I, p.362) – a avut loc, are loc sau sigur va avea loc. „Probabil că informaţia e adevărată” zice că eu cred sau tind să cred că informaţia e adevărată, dar, din diverse motive, nu vreau să-mi asum afirmaţia cu pricina (nu vreau să zic verde-n faţă „e adevărat”). Printre altele, tehnică facilă de manipulare: dacă n-am coaie să zic „şi-o pune cu şefu’, de-aia a promovat-o”, o să zic „probabil că şi-o pune cu şefu’, de-aia…” (da’ ce, am zis io că…?! am zis că probabil că…). Indicativul e cert sau considerat cert.

> Conjunctivul se opune indicativului ca termen al opoziţiei posibil – real (vol. I, p. 387). Unde realul, cum văzurăm, ţine de indicativ. Conjunctivul e posibil, un real wannabe (Posibil să ia bacu’ la toamnă.). Sau incert (Nu-mi aduc aminte să fi trecut X pe aici.). Sau dubitativ  (Să fug sau să stau? Sau să mă-mpiedic?).  Sau wishful (Baftă! – Să fie! / Să fii acasă la unşpe! – Vezi să nu!). Manipulare şi aici, berechet, numa’ că mai finuţă: Probabil că dl ministru Pătrăţel a furat. / E posibil ca dl ministru Pătrăţel să fi furat. Până zice vreun judecător Dl Pătrăţel a furat / nu a furat, politicu’ şi presa manipulează cu stiluri dubitative posibile, ba chiar probabile.

Pe scurt:
Nu cred că a fost acolo. /vs/ Nu cred să fi fost acolo.
Pare că nu se mai termină. /vs/ Pare să nu se mai termine.

Sau, ca să revenim la oile probabil dubitative, dar posibil certe:

Probabil că e adevărat. / vs/ *Probabil să fie adevărat. (Mie asta îmi pare contra naturii limbei, care zice mai degrabă „posibil să”, da’ mai ştii…)

6 gânduri despre „Probabilităţi în stil dubitativ

  1. n’am intzeles nimic!

    tocmai o aud p’una vorbind de „regretabilu’ ei sotz”…

  2. Mi se pare interesant de discutat si pe tema falsei echivalente dintre „posibil” si „probabil” (falsa echivalenta care participa si la confuzia domnului judecator). „Probabil” implica o doza mare de certitudine, (peste 50%, sa spunem), dupa cum sugerezi si tu. „Posibil” nu implica nimic altceva decit posibilitatea. Fara sa se spuna nimic despre probabilitatea (un numar intre 0 si 100%) cu care lucrul respectiv sa se adevereasca.

    Un test bun este cel al antonimelor. Improbabil nu este neaparat si imposibil.

Comentariile nu închise.