Pe sub mână

Citeam prin Dilemateca un interviu cu Daniel Vighi şi mă-ntrebam cum o fi, frate, să predai anii ’80. Anii ăia pe care i-am trăit şi eu, adică?! Adică aşa am ajuns?! Am ajuns să fi trăit istoria de se face la şcoală, mă-nţelegi… (Bine, eram mai mititică, da’ orişicât.)
Zice domnu’ Vighi acolo că o poezie (dintr-ălea opteziciste era vorba) se naşte dintr-o poveste din anii ’80, dintr-o pereche de blugi. Ei, mă-ntreb, cum să-i faci p-ăştia înfăşaţi în salopetă de blugi să priceapă ce va să zică o pereche de blugi?!
Cum să-i faci să priceapă ce va să zică pe sub mână? Aia cu „mă uitam la tablă ca la maşini străine”, mai treacă-meargă. Da’ pe sub mână?! Că maşini extrem de foarte de fiţe mai găseşti. Da’ pe sub mână s-o mai fi găsind ceva pe undeva?…
Şi-apoi asta – când ei umblă cu memoria-n băţ.

Am îmbătrânit, e clar.

8 gânduri despre „Pe sub mână

  1. Nu e vorba că a îmbătrînit. El era aşa înainte de neîmbătrimirea naşterii sale.
    Cerculeţ

    p.s. Bazaconii Vighii, omg cum spune Shakesperianu Caragelianu.

  2. A, da, casetele cu bandă – când se rupea banda, desfăceam frumos şuruburile, lipeam cu scoci şi ascultam mai departe, nu se arunca nimic!

  3. Hm, sa-nteleg ca nu ai permis trackbackuri; altfel postarea mea de azi ar fi trebuit sa fie p-aici pe la comentarii. Nu-i bai oricum.

Comentariile nu închise.