O carte

A fost de curând la mine acasă.
Ce de cărţi ai, îmi zice la-ntoarcere. Eu aici n-am decât o carte, de la ZF.
Aici e de juma’ de an.

Mi-am dat brusc seama că n-am avut niciodată doar o carte cu mine, indiferent unde şi cât am locuit. Chit că au fost şi perioade – uneori lungi – în care n-am putut citi.

Anunțuri

Etichete:

3 răspunsuri to “O carte”

  1. divagaţii Says:

    Am avut un coleg. Își cumpărase bibliotecă (era înainte de ’90 și apăruse moda asta de mobilare a sufrageriei: bibliotecă-canapea-fotolii) După de s-a lăudat o țâră cu investiția sa a adăugat: ”Și mi-am cumpărat și un geamantan de cărți – să pun și eu ceva în ea”

  2. Marco Polo Says:

    Cred că sunt(em) mulţi care se regăsesc în spusele Dnei Diacritica.Am văzut oameni nevoiaşi cu dor de carte şi oameni bogaţi cu dispreţ faţă de. Cine vrea cu-adevărat să citească are o gamă largă de posibilităţi : de la cartea de la biblioteca comunală şi până la ultimul răcnet apărut : e-book-urile. Dar în minte putem purta sau… „avea la purtător” chiar rafturi întregi şi uneori ne mirăm că încă rezistăm (şi ispitei literelor !) şi nu cădem sub greutatea lor….

  3. belgianca Says:

    Mda, am cunoscut si eu o familie in care mama sustinea sus si tare ca ai ei copii nu au nevoie de carti. Tineau in casa Biblia, dar nici pe aia nu o citise nimeni…

Comentariile sunt închise.


%d blogeri au apreciat asta: