Nu-nţeleg

Nu-nţeleg cum poţi să fii atât de lipsit de zvâc la 23 de ani.
Nu-nţeleg cum poţi să ai 23 de ani şi de un an să te mulţumeşti să vii într-o cutiuţă de job, ca o găină stresată într-o brichetă.
Nu-nţeleg cum poţi să ai 23 de ani şi să nu te duci cu cv-ul în dinţi la toate multinaţionalele.
Nu-nţeleg cum la 23 de ani alegi jobuleţul călduţ, la 1.200 de lei pentru 8 ore, într-o firmă fără brand, în loc de un internshipul pe 150 de euro într-o firmă care apoi contează în cv, chit că asta-nseamnă să-ţi iei al doilea job, să descarci cu spinarea camionul de European Drinks (*), să faci tură de noapte la call-center, la McDonald’s, la o recepţie de hotel.
Nu-nţeleg cum la 23 de ani – în anu’ 2012, plin de burse şi facilităţi pentru under 26 găsibile dintr-un clic – poţi să stai bolovan într-un job călduţ, în loc să te duci să studiezi prin Europa, debarasând mese ca să nu mori de foame pe-acolo.
Nu-nţeleg.

De câţiva ani încoace mi-e tot mai clar că, într-un fel straniu, tata mi-a făcut un bine murind când eu aveam 23 de ani.
De pe la 23-24 de ani ştiu (ştiam şi înainte, dar cumva altfel, teoretic, superficial) că nu am plasă de siguranţă. Că dacă vreau casă, trebuie să mi-o cumpăr singură. Că dacă vreau maşină, trebuie să mi-o cumpăr singură. Că orice-aş putea vrea, trebuie să pot să-mi cumpăr singură. Că, dacă ai noroc, sunt oameni în jurul tău care te ajută, dar nu trebuie să contezi pe asta.
De la 23 de ani încoace am făcut ce-am vrut. Ce m-a dus capul. Fără scuza că, hehe, ce-aş mai fi răsturnat eu munţii, da’ nu m-au lăsat ai mei. Tata s-a dus, iar mama a aplicat filosofia „n-am cu ce să vă ajut, aşa că nu vreau să vă-mpiedic; nu vreau să-mi ziceţi la 40 de ani că din cauza mea n-aţi putut face aia şi ailaltă”. Toate chestiile pe care nu le-am făcut – dar aş fi vrut să – , nu le-am făcut pentru că n-am fost în stare eu personal. Pur şi simplu.

Mă uit la puştii de 23 de ani care-s zilele astea în jurul meu şi-mi zic, din nou, că tata şi-a ales foarte bine momentul morţii. M-a ţinut în facultate, ca să n-am a plânge că nu mi-a dat o meserie, dar apoi gata, fata tatii, eşti pe cont propriu, descurcă-te!
La 15 ani distanţă pot să zic că face bine chestia asta, chit că ustură al dracu’.

(*) Aia cu camionu’ de European Drinks e chestie din early 90’s la Constanţa. Poate şi prin alte părţi.

Anunțuri

16 Răspunsuri to “Nu-nţeleg”

  1. neagrigore (@neagrigore) Says:

    Joacă safe, ca Iliescu. Le e frică să iasă la atac, că-şi rup manichiura. Ce să zic, acum e invers. Am îmbătrînit şi acum zic că pe vremea mea aveam voinţă şi n-aveam şansă şi acum îi invers. Da lasă că ajung ei la 35 de ani ca mine, la Clinceni şi o să-i refuze lumea frumos, zicîndu-le că-s prea bătrîni şi stau departe de Capitală …

  2. diacritica Says:

    Nu-s toţi aşa. Doar ăia cu care am eu de-a face zilele astea, de mă uit la ei şi mă minunez şi mi-e ciudă că eu la 23 de ani n-aveam oportunităţile lor, iar acu-s blazată.

  3. Sylvia Says:

    Sunt multe cazuri/variante. Unora pur si simplu nu le pasa, altii merg la psiholog doar ca sa termine facultatea in toate mintile, altii nu stiu de posibilitatile astea, altii nu se cred in stare, altii nu stiu ce vor, daca vor ceva. Pe cand altii stiu sigur ca nu vor nimic, deci orice job nenorocit e bun si in orice caz nu prea conteaza. Ambitia si toate chestiile astea frumoase ce tin, chipurile, de tinerete? Cateodata cred ca pana la 23 ajungem deja, unii, sa ne simtim prea batrani pentru chestia asta pe care o invatam pana la varsta pomenita: viata egal mizerie. Stiu, cam pesimist, dar e si asta o realitate dincolo de „happy happy, joy joy-urile Tuturor Posibilitatilor De Pretutindeni.”

  4. diacritica Says:

    N-are treabă cu happy happy, ci cu zvâcul. Atât.

  5. Elena Says:

    Nici eu nu inteleg. Dar cred ca unii sunt nascuti asa. Asa cresc. Daca asta se numeste crestere. Asa traiesc ei „autentic”. De ce sa ne miram? Mai bine ai incerca un profil de functionar public sa vezi acolo cata lene.

  6. Blegoo Says:

    Eh…

  7. VictorCh Says:

    Depinde de starea de sanatate (fizica, mentala, psihica) a celui in cauza, de nivelul sau de informare, de…”capacitatea” sa (poate si-a atins deja „nivelul de incompetenta”, sau poate „e tras pe linie moarta” si asteapta deblocarea „posibilitatilor”), de marimea ratei lunare pe care o are de platit &/or de numarul copiilor (sau parintilor neputinciosi etc.) pe care „ii are in intretinere” etc.
    Sau poate considera ca ATATA ii este suficient pt trai – si NU IN ACEASTA DIRECTIE (a avansarii in cariera, a salariului) isi viseaza viitoarea dezvoltare proprie, sau poate are o „optica proprie” asupra perseverentei, sau asupra… fidelitatii profesionale…
    Sau poate ca serviciul ii reprezinta doar sursa momentana (mai mult sau mai putin temporara) de subzistenta iar „zvacul” si-l consuma (spre ex) pe tatami, sau practicand „in particular” „ceva” „de performanta”, sau „meditand” (in „stil” oriental), sau in vreun posibil laborator – sau atelier – propriu…
    Sau poate se auto-educa de pe „goagal”, sau la biblioteca…

  8. jo Says:

    Ohoooo si ce de suc beam de la European!Adus de baieii care descarcau noaptea.
    Si acum ii vad ce sus au ajuns.

  9. diacritica Says:

    Sau poate pur şi simplu n-are zvâc, pentru că îl întreţin părinţii, iar cei 1.200 lei îi ajung ca să meargă în club. Că banii de vacanţă la schi oricum tot părinţii i-i dau.
    Îi întreţin părinţii, care fac pe dracu-n patru să le ia maşină – măcar la mâna a doua, deşi nu-i cool – şi să le plătească măcar chiria, dacă nu o casă. Aşa că ei nu simt nevoia să-şi securizeze viitorul profesional. Pentru că părinţii le asigură o bază călduţă şi vâscoasă, care lor li se pare că e pe veci.

    Mă mai scutiţi cu scuzele astea?…
    N-au scuze, nu ăştia despre care vorbesc eu aici.
    Dacă la 23 de ani, altminteri călare pe FB şi twitter, nu eşti „informat” despre, să zicem, burse, se cheamă că eşti lipsit de zvâc.
    Şi nu, n-au părinţi şi copii în întreţinere, că dac-ar avea, ar face pe dracu-n patru să câştige cel puţin 2.500 de lei. Şi nici chirie nu plătesc – sau nu şi-o plătesc ei – , că dac-ar plăti, ar face pe dracu-n patru să câştige măcar 2.500 de lei.

    Sunt leneşi şi fără zvâc, dar altminteri se plâng că nu le dă statul şi că piaţa muncii e naşpa. Piaţa muncii o să fie întotdeauna naşpa pentru cei ca ei, dar ei sunt, appunto, prea lipsiţi de zvâc ca să priceapă chestia asta şi să schimbe ceva.

    Am de-a face cu nenumăraţi de-ăştia în ultima vreme, mi s-a acrit.

    Apatici, fără zvâc mental, prea leneşi cu capul ca să priceapă că „dezvoltarea personală” înseamnă în primul rând securizarea viitorului profesional, ca să ai din ce trăi – tu şi copiii şi părinţii bătrâni – în timp ce te rostogoleşti pe tatami sau alergi prin deşert (ca frate-meu) sau migăleşti în laboratorul de-acasă.

  10. Dot Sight Media Says:

    Poate pentru ca unii mor la 20 de ani si traiesc pana la 70?!…

  11. serban Says:

    N-are treabă cu vârsta. E după firea omului: unul e „iute, fără cumpăt”, altul aşezat şi resemnat. Fiecare îşi urmăreşte drumul, e nevoie şi de unii şi de alţii. Dacă toţi am fi cu zvâc, am ţine-o într-o revoluţie.

    Altfel, nu e musai să alegi calea multinaţionalelor. Eu îi admir mai mult pe cei care spun pas internshipului şi traiului într-un „cubical” şi se apucă de zugrăvit, de bişniţă cu flori sau agricultură.

    🙂

  12. diacritica Says:

    Păi nici nu zic că-i musai să alegi calea multinaţionalei. Zic numai că dacă tot optezi la 23 de ani pentru office job la cutiuţă, cum au făcut ăştia pe care-i văd eu zilnic şi de care vorbesc aici, atunci mai bine te duci la angajator cu brand. Şi mai bine stai doi ani la cutiuţă într-o multinaţională, ca apoi să te duci într-o firmă mai mică pe post şi salariu mai bun, din care să pui deoparte suficient ca la 30 de ani să poţi începe biznisul de zugrăveli şi comerţ cu flori.

    De fapt, cel mai bine e ca la 23-24 de ani să umbli prin lume, studiind şi lucrând temiriceuri – zugrăveli şi chestii – , ca să înveţi, să capeţi diplomă de la universităţi care contează, să capeţi experienţă de trai pe sponci etc.

    Nu-i înţeleg cum se pot închide în cutiuţă la 23 de ani, şi încă într-o cutiuţă al cărei nume nu le e de nici un folos mai încolo.

  13. dojo Says:

    La 23 de ani ai mei (aproape 24, well) a murit bunicul meu, care pentru mine a fost ca un tata. Era stalpul familiei, aducatorul celor mai multi bani (pensie teapana). Ne-am trezit in rahat, cu 100 de euro bani de inmormantare (nu am mai apucat sa dam spaga chirurgului, ca a dat coltul – al batran, nu doctorul).

    A fost momentul in care mi-am dat seama ca ori imi bag mintile in cap, ori is in rahat pana in gat. Asa ca mi-am luat al doilea job, am trecut apoi la unul care platea cat ele, m-am apucat serios de munca pe web design si in 2009, cand mi-am mai primit un sut in dos (ramanand somera de la jobul principal, cu o carca de datorii – leasing, costuri de SRL, chiar daca doar de ‘apartament’), am trecut cu totul pe fostul hobby (web design) si m-am scos din rahat din nou.

    Am tras ca o tampita cate 16 ore pe zi vreo 3 luni, pana am inceput sa misc ceva. Acum muncesc ceva mai putin (hai doar 10 ore pe zi), dar si pot calatori cat doresc, castig foarte bine, imi fac eu programul etc.

  14. Fleur Says:

    Le mal du siècle? 🙂

  15. Marco Polo Says:

    @Fleur de lys:
    „La nausée” du moment, y compris !

  16. jademan Says:

    Eu nu-nţeleg de ce Diacritica n-a rămas Dia Critica… 😀

Comentariile sunt închise.


%d blogeri au apreciat asta: