Ceea ce mă jenează…

O-ntrebare pentru profii făcători de subiecte de clasa a VIII-a:

Cum spunem noi corect? Ceea ce mă jenează este greşelile sau Ceea ce mă jenează sunt greşelile? Dacă în Ceea ce mă jenează este dificultatea răsfoirii subiectul (subiectiva, mă rog) e „ceea ce mă jenează”, de ce n-ar fi subiect şi-n exemplul meu? Ceea ce ar duce la Ceea ce mă jenează este greşelile.

Habar n-am care-i răspunsul „corect” la subiectul cu pricina, ştiu că profii care l-au compus sunt suficient de tâmpiţi încât să pună într-un examen de capacitate o chestie discutabilă. Şi nu-nţeleg ce dracu’ evaluează chestia asta – în afară de stupizenia făcătorilor de subiecte.

Oricum, ceea ce mă jenează pe mine este virgulele.
Nu s-a schimbat nimic faţă de acu’ doi ani. În mod sigur nu făcătorii de subiecte – ăia din cauza cărora puiesc puitorii de virgule.

Citeşte, cu atenţie, textul dat.
Prezintă, în 30-50 de cuvinte, semnificaţia textului.
Scrie, pe foaia de examen, răspunsul.

Căcaturi de virgule nenecesare.
Şi căcatul maxim, mult dincolo de virgulele nenecesare:

Respectarea, în lucrare, a ordinii cerinţelor nu este obligatorie.

Da’ Nu este obligatoriu ca în lucrare să respectaţi ordinea cerinţelor, de exemplu, ce-avea?
Limba firească, în general, ce-are?!

Pe bune: nu-şi dă nimeni demisia? Nu pentru subiectele propriu-zise (n-am stat să le analizez, mi-a sărit în ochi doar chestia cu subiectiva, care mi-a adus aminte de pasiunea mea sunt maşinile / pasiunea mea este maşinile), ci pentru punctuaţie – copiii au pentru asta 2 puncte din cele 12 alocate redactării.

Anunțuri

Etichete:

13 răspunsuri to “Ceea ce mă jenează…”

  1. Alexandru Ioan Says:

    Cred că-i sunt, pentru că, din câte înţeleg eu, greşelile este subiectul. Ceea ce mă deranjează sunt greşelile, altfel spus, Greşelile sunt ceea ce (ori cele care) mă deranjează. Se menţine şi-n cazul propoziţiei Ceea ce mă deranjează este dificultatea răsforirii subiectului, unde subiectul este dificultatea răsfoirii.

  2. jademan Says:

    Nu mai am încredere în profesori. Încep să iasă la iveală profesori de leatu’ meu. Şi, mamă-mamă, ce le mai plăcea şcoala!!!… 😀

  3. diacritica Says:

    Cred că-i sunt, pentru că, din câte înţeleg eu, greşelile este subiectul. Ceea ce mă deranjează sunt greşelile, altfel spus, Greşelile sunt ceea ce (ori cele care) mă deranjează. Se menţine şi-n cazul propoziţiei Ceea ce mă deranjează este dificultatea răsforirii subiectului, unde subiectul este dificultatea răsfoirii.

    Problema e mai complicată de-atât – vezi pasiunea mea este/sunt maşinile. E discutabilă şi din cauza asta n-are ce căuta într-un subiect de examen de nivelul ăla.

  4. Ciprian Pardău Says:

    Daca am ajuns sa imi corectez anumiti profesori la anumite materii…

  5. NoIQ Says:

    De citit……

    şi de luat aminte! Că ce spune Diacritica e cam tehnic… e altă problemă. Dar să dai subiecte la care nu poţi răspunde TU dacă te ia cineva la bani mărunţi… e nasolskaia rău! Şi mi-e teamă că ăsta e cazul la mai multe materii….

  6. Valeriu Says:

    Remarc o scăpare din categoria „deţinuţi politici”: „suficienţi de tâmpiţi”. Fără nicio răutate.

  7. Bogdan Says:

    Contragerea a facut-o cineva?

  8. Bogdan Says:

    Cazul subiectului de examen nu este la fel cu cel dat de tine – pasiunea mea este/sunt masinile.

  9. Dora Says:

    Subiectul este substantivul „maşinile”.
    Corect:
    Pasiunea mea sunt maşinile. / Maşinile sunt pasiunea mea.
    Putem verifica substituind verbul „a fi” cu un sinonim tranzitiv: a constitui.
    Pasiunea mea o constituie maşinile.

  10. Alex Boiciuc Says:

    „suficienţi de tâmpiţi”?

    Nu e „suficient de tâmpiţi”?

  11. Jeack Says:

    virgulele alea nu sint chiar atit de nenecesare.

    separarea unui enunt in comunicare (propozitie, fraza, whatever) ii da importanta. e ca si cum ai sublinia respectiva idee ca foarte importanta. altfel ai zbura peste fara sa stai prea mult pe ginduri.

    virgulele sint inutile in vorbirea pe blog, care e mai saltareata, mai vioaie, mai putin poticnita asa, pentru ca asta e si ideea.

    intr-un text care se vrea oficial si important insa, trebuie respectate niste reguli.

    De exemplu alternativele ar fi fost:

    Citeşte textul dat cu atenţie. (indemnul de „cu atentie” risca sa fie sarit cu voiosie.)

    Prezintă semnificaţia textului în 30-50 de cuvinte. („aaa… cite ai zis? n-am fost atent!” foarte usor de sarit peste.)

    Scrie răspunsul pe foaia de examen. (logic! ca doar n-o sa-l scriu pe perete. dar daca ramine pe ciorna?)

    apropo de propozitie: ce e pina la urma? subiectiva sau predicativa? mie imi miroase a prima. in orice caz, rau aleasa.

  12. Lotus Says:

    Mei, subiectu-i foarte interesant (imho). Cum eu nu prea sunt în măsură să mă pronunţ, nefiind „umanist” de formaţie şi deseori uitându-mă în dex cu câţi de i se scrie un anumit cuvânt, o să mă pronunţ dintr-un punct de vedere să-i zic mai matematic.

    Să luăm exemplul „Pasiunea mea este/sunt maşinile”. Cu toţii ştim (fie şi la un nivel intuitiv) că egalitatea „a = b” se poate scrie (pe baza reflexivităţii operaţiei de egalitate) şi ca „b = a”, adică putem inversa termenii şi egalul rămâne neschimbat. Egalul ar fi la noi verbul. Problema e cu cei doi termeni, de o parte avem pasiunea care-i una singură iar de cealaltă parte maşinile care-s mai multe. „Pasiunea” se acordă cu „este”, „maşinile” cu „sunt”. Şi atunci ce-i de făcut?

    Poate cea mai bună soluţie ar fi utilizarea unui verb care are aceeaşi formă pentru plural şi singular. În cazul de faţă, am putea formula: „Pasiunea mea o constituie maşinile” respectiv „Maşinile constituie pasiunea mea”. Mai ales dacă sunt Lotus. Maşinile, că eu deja sunt.

    Dar sunt foarte curios să citesc nişte păreri avizate.

  13. diacritica Says:

    Pfuai, câtă lume are certitudini despre „Pasiunea mea sunt maşinile”!

    Iaca citat din GA 2005, vol. II, pp. 369-370, capitolul despre acordul dintre subiect şi predicat.

    Rolul acordului în distingerea subiectului de numele predicativ

    Subiectul este echivalent cu numele predicativ, fapt demonstrat şi de marea mobilitate a topicii […]:
    Fetele erau pasiunea lui cea mai mare.;
    Pasiunea lui cea mai mare erau fetele.;
    Furia şi curajul nu-i acelaşi lucru.;
    Furia şi curajul sunt totuşi două lucruri extrem de diferite.

    Asocierea celor doi factori – echivalenţa semantică în context şi libertatea de topică – provoacă dificultăţi în identificarea subiectului şi în acordul corect al verbului: Iată vine nunta-ntreagă / Vornicel e-un greierel. (M. Eminescu, Călin – file din poveste). Alături de intonaţie, articolul poate funcţiona ca marcă de dezambiguizare a subiectului (Profesorul e doctorand. Doctorandul e profesor.)
    […]
    Criteriul acordului în distingerea celor două poziţii sintactice realizate prin nominale (*) în nominativ devine ineficient în situaţiile în care cele două nume sunt reprezentate prin cuvinte aparţinând aceloraşi părţi de vorbire şi cu aceleaşi caracteristici gramaticale (Ţara este poporul., Puterea este presa.). Diferenţa dintre cele două unităţi se poate face numai prin topică (de obicei subiectul are o poziţie preverbală, iar numele predicativ una postverbală) sau prin intonaţie, prin accentuarea emfatică a termenului considerat subiect. […]

    _________

    (*) Nominale, adică substantivul şi părţile de vorbire care îl pot înlocui.

    (De fapt, cum la subiecte de genul ăsta se-adună de obicei mulţi comentatori mai deştepţi decât ei înşişi (ceea ce vedem cu ochiul liber şi-n cazu’ de faţă), închidem aciişa comentariile, că n-am chef să stau să explic încă o dată de ce lucrurile nu-s aşa de simple cu „pasiunea mea sunt maşinile” (pen’ că, de exemplu, după cum zice GA, cf topicii, „pasiunea” ar fi subiectul; tot pe asta se bazează şi când spun că „ceea ce mă jenează” e subiectivă, atâta doar că asta duce la „ceea ce mă jenează este greşelile”).

Comentariile sunt închise.


%d blogeri au apreciat asta: