De-ale gurii

Gara Cluj, mai am vreo juma de oră de aşteptat pân’ să vină trenul meu, mă fâţâi, pân’ la urmă mă duc în sala de aşteptare, m-aşez p-un scaun, copilul de vizavi se scandalizează în căruciorul dumisale – pare-mi-se n-aveam voie să m-aşed acolo. Mumă-sa îl potoleşte, io-mi văd de-ale mele, scot o revistă şi un sendviş. Copilu’, cu ochii după sendvişu’ meu. Vrei şi tu? Ia d-aci. Îi dau lu’ mamă-să să-i dea, dacă voieşte (că după cum ştim, n-avem voie de la străini). Erau suficient de sărmani ca să voiască sendviş de la tanti, aşa că-i dă. Ei, să vezi chiuială pe copil. O bucurie ce nu s-a văzut, zici că venise moşu’. De vesel ce era, nici să mănânce sendvişul nu era-n stare. De fapt era cam prea mic ca să poa’ să mănânce un sendviş, să fi avut vreo 2 ani. Se-agită cu sendvişu’, mai să-l împrăştie, dă din mâini, chiuie spre mine. La un moment dat îl desface, se uită într-însul cu ochii mari şi chiuie de s-a auzit în toată sala: niiiiiiiiii, măă! Să mori de râs, jur. Cred că era prima oară când descoperea ce se poate ascunde între două felii de pâine. (Pân’ la urmă i l-a dat mamă-sa pe bucăţele.)

Etichete:

3 Răspunsuri to “De-ale gurii”

  1. Ovidiu Says:

    Fiicā-mea când era mai micā nu era interesatā de jucariile copiilor, da’ dacā vedea pe cineva mâncând imediat eram intrebat: ce mānâncā doamna/domnul/copilu’?

  2. Azeem Says:

    :))

  3. VictorCh Says:

    „Erau suficient de sărmani ca să voiască sendviş de la tanti…”
    …sau de pofticiosi… (ceea ce nu inseamna ca as banui ca nu stii sa faci distinctia, ci doar ca eu am patit oarecum similar cu o familie EVIDENT instarita, doar ca EXACT CE-AVEAM EU n-aveau ei – ATUNCI, si copilul (bineinteles) ce-am avut EU a vrut, nu ce-aveau ei (vreo opt-zece variante ii fusesera oferite copilului, care le-a respins pe toate cu ochii dupa langosul meu… Noroc de faptul ca nu cumparasem unul singur – ba inca fusesem destul de inspirat si le cumparasem „impachetate” separat unul de altul!)

    „Cred că era prima oară când descoperea ce se poate ascunde între două felii de pâine.”
    Poate ca atunci era prima oara cand descoperea CA se putea „ascunde” CEVA intre felii de paine…

    „Pân’ la urmă i l-a dat mamă-sa pe bucăţele.”
    MULTA minte tre’ sa fi avut acea mama ca sa NU-i fi dat de la-‘nceput odraslei „captura” ASA, sub forma de „soldatei” numa’ buni de bagat deodata in gura (MAI ALES in conditii insalubre cum e o gara si poate cu mainile copilului nespalate de cine-stie-cand).

Comentariile sunt închise.


%d blogeri au apreciat asta: