E dentro la solita cote, che vi si spezzino i denti.
Ă?! Tre’ să fie un bolovan, ceva. Ia să vedem totuşi.
COTE
Sillabazione/Fonetica [cò-te, anche cóte]
Etimologia Lat. co¯te(m)
Definizione
s. f.
1 pietra abrasiva naturale, usata per affilare ferri da taglio
2 (fig. lett.) stimolo, pungolo: Il volere fu sempre la cote del potere (CESAROTTI).
1 pietra abrasiva naturale, usata per affilare ferri da taglio
2 (fig. lett.) stimolo, pungolo: Il volere fu sempre la cote del potere (CESAROTTI).
Piatră deci.
Mama, auzi, ai idee dacă piatra aia folosită pentru ascuţit se cheamă într-un fel anume?
Cută, zice mama, sursă de cuvinte improbabile. Nu, cute. Cute, da.
CÚTE, cute, s. f. Piatră de gresie pentru ascuțit uneltele tăioase (mai ales coasa); arcer. – Lat. cos, cotis.
http://dexonline.ro/definitie/cute
Am lăsat cute, mi-a plăcut teribil.
diacritica 
Nu mai ştiu în care basm românesc, pare-mi-se de P.Ispirescu (?), eroii pozitivi, călare fiind, scapă de urmăritorul zmeu aruncând în urmă-le o cute care imediat se transformă într-un zid înalt, salvator pe moment…
Prin alte parti cutea se numeste „cuticutură”, in altele – simplu „gresie” (tipul de „piatra” – roca metamorfica – din care erau cioplite cutele mai demult)…
Mie mi-a plăcut „cute” pentru că-i aproape identic cu „cote” din italiană.
La Ispirescu parcă văzusem ceva de „gresie” şi mă miram eu cum aveau oamenii ăia din basme gresie. Că aia era ceva modern. 🙂
Da, in basme (daca bine-mi mai amintesc eu dupa deceniile – vreo trei – de cand n-am mai citit basme) principalul erou pozitiv (Fat-Frumos, sau Praslea cel voinic, sau care-o fi) in timp ce se indeparteaza in zbor pe armasarul sau fermecat (invariabil hranit cu jar), arunca in urma ba tesala (si creste un codru), ba gresia (si creste un munte) pt a impiedica sa fie urmarit de catre balaur, sau de Ghionoaia, sau de Spanul, sau de care-o mai fi principalul erou negativ.
Iar aceasta moderna asa-zisa „gresie” este de fapt placa ceramica arsa in cuptor, pe cand gresia-gresie este o roca (moale la cioplit dar aspra la pipait si constituita din „graunte” foarte dure care fac sa fie un foarte reusit material abraziv) din care mai demult se ciopleau nu numai cutele (dintr-o gresie cu granulatie mai fina) ci si pietrele de moara (dintr-o gresie cu granulatia mai „dura”, mai mare), roca rezultata prin „sudarea” in timp (prin intermediul unor lianti de tip argilos) a grauntilor de nisip arhaic.
Evident că acuma ştiu ce-i gresia aia. Da’ pe la 8-9 ani nu ştiam decât de gresia din baie. Ca toţi copiii de azi, cred.
E „tocilă” (cred că cel mai popolar) sau „gresie”, pur şi simplu. Şi pun pariu că-i mai zice şi altufel… că era ostroment de bază odinioară.
Domnu’ J, puteam să jur că lu’ matale n-o să vă placă.
Nu-i tocilă, că tocila e maşinărie. Şi nici gresie nu-i, că nu merge în context. Ar putea fi piatră, da’ dacă era să fie piatră, avtorul i-ar fi zis el însuşi aşa, n-ar fi pus un cuvânt care în italiană e la fel de neuzual ca şi-n română. Plus că-mi place teribil că e practic acelaşi cuvânt: cote – cute.
(E vorba de o bucată de pâine rumenă, şi-năuntru la solita cote, să-şi rupă dinţii-ntr-însa. De fapt „ţeapă” ar fi traducerea corectă. 🙂 )
Uăă, da’ cinte-a zis că nu le place?!
Nţ, nu a fost de la început maşinărie cu gresie. La început a fost o nevinovată… piatră.
Şi da, cuvântul ie frumos, nimic de zis, poate pui şi notă! 🙂
Normal că cu notă, auzi la el!