Meseria de profesor

Zilele astea am avut brusc o revelaţie, după cum urmează:

Din ’90 încoace, toate reformele wannabe ale sistemului de învăţământ s-au referit ba la manualele alternative (la momentul ăla, pentru mine avantajul a fost că la unele clase am putut folosi manuale franţuzeşti; manualele făcute în ţară erau însă un dezastru, nu cu mult mai bune decât  cele de dinainte), ba la programă, ba la structura anului, examene, clasă pregătitoare, şcolarizare obligatorie şi ţî alte căcaturi. N-am auzit niciodată (n-oi fi fost atentă?!) despre vreo reformă a formării profesionale a profesorilor [2019: ba da, Funeriu zicea de masteratul didactic; da’ nu știu dacă chiar există, că obligatoriu pentru titularizare n-am văzut să fie]. Că, altminteri, dacă nu iese bine, ei sunt de vină, în bloc, da’ s-a gândit cineva vreodată că profii de fapt nu au nici un pic de formare în meserie, atunci când intră în sistem?

Scriam asta pe FB:

Voi ştiţi că meseria de profesor e singura meserie „calificată” în care intri fără să te fi învăţat cineva cu-adevărat cum s-o faci?
Medicii au ani buni de rezidenţiat; profesorul tânăr intră în sistem şi-i lăsat de izbelişte, să se lupte singur cu programa, cu manualele, cu clasa. După vreun an jumate vine inspecţia de definitivat (evaluare, adică; nu formare) şi gata, eşti profesor plin.
Să mori tu?

Apoi, într-un comentariu:

În liceele pedagogice, da, se făcea multă practică pedagogică. De-aia în articolul ălălalt al meu fac referire la asta. Nu mai ştiu care-i situaţia în prezent.
Printre studenţi sunt foarte puţini cei care au făcut liceul pedagogic – în generaţia mea cred că erau 1-2% (anii 1992-1997, acum or fi şi mai puţini).
În facultate există curs de pedagogie (cel mai nepedagogic pe care l-am trăit eu vreodată – în aulă, de la catedră, cu 200 de studenţi, profa aia nici nu se urnea să scrie pe tablă numele pedagogilor de care ne vorbea; dacă era vreun francez, ştiam să-l scriu; dacă era englez sau mai ştiu eu ce, nu mai eram aşa sigură că am scris corect), există curs de didactica/metodica materiei (tot curs teoretic). Eu am făcut şi practică pedagogică. Nimic din toate astea nu mi-a fost cu adevărat de ajutor. M-am trezit în sept 1997 în faţa unei clase a II-a cu care nu ştiam ce să fac – aveam capul plin de lingvistici avansate, nimic despre ce faci cu 30 de copii de 8 ani, care acum aud prima oară de limba franceză şi de ţara Franţa.
Acum există aşa-zisul „modul psihopedagogic”, care include cam aceeaşi pedagogie teoretică (evoluţia ideilor despre pedagogie, efectul de halou blabla), metodică teoretică; nu ştiu dacă şi câte ore de asistenţă şi de predat include. Eu am avut câte 3 săptămâni de practică pedagogică în anii III şi IV, am asistat şi am predat. Am învăţat câte un truc de la profesorii pe care i-am asistat (de fapt doar de la dl Brâncoveanu îmi amintesc ceva), însă nu practica aia m-a făcut profă şi sigur nu m-a ajutat cu nimic când a trebuit să-l gestionez pe Iliuţă de-a VI-a, obişnuit să scrie înjurături în lucrare, pe Victor de-a VII-a, care se uita la reviste porno sub bancă, în timpul orei, pe băiatul de-a III-a cu probleme majore de comportament pentru că tac-su, poliţist, îl bătea de-i suna apa-n cap. Şi toate astea – în primul meu an de învăţământ, la 23 de ani. Le-am gestionat instinctiv. Însă asta înseamnă să te înveţe cineva să fii prof – să te înveţe cât de cât cum să gestionezi ŞI chestiile astea. Teoria pedagogică şi metodica teoretică nu te fac profesor.

Păi băi, de unde „rezultate”, dacă oamenii din sistem nu sunt formaţi în meserie? I mean, la propriu: nu au pregătire de profesor. Învaţă pedagogie teoretică, învaţă metodica materiei (moartea pasiunii – inclusiv la franceză, pe vremea mea; culmea, pentru că altminteri cursuri de didactică făcute de francezi îs căcălău şi erau şi pe vremea aia), învaţă să facă un plan de lecţie, dar cum să fie profesor zi de zi, asta nu învaţă.

Managementul clasei, al comportamentului, al grupurilor dificile, al grupurilor zgomotoase, al copilului cu probleme (cu ADHD, de exemplu, că-s tot mai mulţi diagnosticaţi; n-aveţi idee cât complică ora un singur copil cu ADHD, chiar şi moderat). Ce faci când Iliuţă îţi scrie înjurături în lucrare? (Nu mai ştiu ce anume am făcut, cert e că la sfârşitul anului Iliuţă a decretat că profa de franceză e cea mai cool.) Ce faci când îl găseşti pe ăla cu revista porno pe sub bancă? (L-am şantajat, ca să ştiţi: bă, dacă mai sufli o vorbă în restul anului, mă duc cu asta la domnu’ diriginte şi jar mănânci! A funcţionat – era încă destul de mic ca să se sperie din atâta lucru –  şi doresc să vă informez că şi azi aş proceda la fel. În special pentru că nu m-aş vedea ducându-mă cu revista porno în dinţi la vreun domn director. 😀 )

Pe bune, meseria de profesor nu e doar despre ce fel de exerciţii/activităţi faci şi cum le faci. Meseria asta e în special despre cum gestionezi clasa. Cu o clasă minunată majoritatea profesorilor sunt profesori buni şi foarte buni, dar clase 100% minunate nu prea există. Şi nu te-nvaţă nimeni lucrurile astea. Reacţionezi instinctiv, dar un pic de tehnică şi nişte trucuri te pot scuti de multe bătăi de cap la 24 de ani.

De-asta zic că reforma (scuzaţi cuvântul, ştiu că de-acuma sună a înjurătură) trebuie să reformeze în primul rând formarea profesională a profesorului. Profesorul trebuie învăţat cum să fie profesor. Ştiu că pentru majoritatea celor n-au profesori în familie sau printre prieteni asta pare incredibil, dar da, pe profa de 23 de ani a copilului tău n-a învăţat-o nimeni meserie. Normal că mai dă greş. Şi nu, vocaţia nu-i suficientă. E ca şi cum l-ai pune pe un absolvent de medicină să opereze de unul singur a doua zi după licenţă – că doar a avut note mari la toate examenele, plus că are clar vocaţie de medic! Mai întâi trebuie să înveţi tehnică; vocaţia doar rotunjeşte o tehnică prea colţuroasă.

De-asta zic: profesorul trebuie să aibă o perioadă de rezidenţiat/ formare/ ucenicie, spuneţi-i cum vreţi. Nu căcatul de 2 ani până la definitivat, în care eşti pus în faţa clasei şi lăsat de izbelişte, de te mai întreabă careva de vorbă doar la o evaluare (directorul în asistenţă, inspecţia de def). Ucenicie pe bune. Ştiu că formatorii de profesori nu-s pe toate drumurile. Dar ei sunt pe undeva p-aci prin şcoala asta atât de mult hulită. Trebe doar să-i bage cineva în seamă.

_____________________

Completare:

Vocaţia, ultima fiţă pedagogică. Toţi cu „un profesor tre’ să aibă vocaţie, dacă n-ai vocaţie mai bine pleci”. Da, bine, aşteaptă tu să intre în sistem numai oameni cu vocaţie, şi anume vreo 35.000 de vocaţii. Toată lumea cu vocaţia în gură, ce să zic. Lasă-mă, frate! Trainuieşte-i bine pe ăştia care vor să intre şi să rămână în sistem, că dacă aştepţi ca la clasa copilului tău să fie numai profi cu vocaţie, îţi rămâne copilul neşcolit. Sau homeşcolit – căci, nu-aşa, eşti părinte şi ai prin definiţie „vocaţie”. De profesor, desigur.
Frate, voi n-aţi auzit-o p-aia cu „mai binele e duşmanul binelui”? Da, dom’le, un profesor bine trainuit şi cu „vocaţie” (ce-i aia, de fapt?) e idealul, dar n-o să ai în veci 35.000 de d-ăştia în acelaşi timp în sistem. Şi în mod sigur nu după campaniile de demonizare în bloc, la care ai contribuit din plin şi tu, ăsta care vrei profesori cu vocaţie. Păi poate ar fi vrut şi ei, dar i-ai pus pe fugă tocmai tu.