Pensiile oamenilor speciali

Are 70 de ani. A fost învăţătoare. A început în 1964, la 19 ani, când, fiind în anul VI la SPIC (Şcoala Pedagogică de Învăţători Constanţa), i-au trimis „în producţie” – avea ţara nevoie de învăţători. Au trimis-o la Beidaud, de unde a păstrat amintirea copilului care, încurcat fiind la socotelile peste 10, a trecut de la degetele de la mâini la cele de la picioare. Că veneau în picioarele goale. De la câmp, de la animale. Stătea în gazdă, preda şi făcea anul VI la fără frecvenţă. Până spre 40 de ani a predat în Baia. Îi era bine. Le era bine, de fapt, că se măritase cu tata. Şi ne aveau pe noi. Şi au hotărât să se mute la oraş. Pentru noi. Că n-aş fi ştiut niciodată, mamă, dacă zecele ăla e pentru că ştii de zece sau pentru că eşti fata mea. Şi, la 40 de ani, au lăsat amândoi confortul unui renume profesional bine stabilit în sat şi au purces spre oraş. A făcut naveta – o oră cu trenul. Parcă la 6:20 pleca. Trenul, vreau să zic. Că ea de-acasă pleca mai devreme. Şi se întorcea după mai bine de 12 ore. Nu conta – între timp, eu şi frate-meu învăţam la şcoala cu moţ din oraş (şi nu eram tot timpul de zece, bănuise ea ceva). Pe urmă a predat în oraş, la clasa de copii de la orfelinat. Că pe vremea aia copiii ăia nu învăţau la un loc cu copiii ceilalţi. Îi ţin minte, vag. Erau de vârsta mea, cred. Raşi în cap, aşa mi-i amintesc. I-a învăţat să citească pe copiii muncitorilor „din zootehnie”. Pe cei ai muncitorilor de la Alumina. Îi plăcea să predea. Se scandaliza când asista la vreo lecţie deschisă despre epitet la clasa a II-a. Îşi iubea elevii. I se rupea sufletul când, după ’90, îi vedea ameţiţi, şi când îi întreba, îi ziceau că da, au mâncat de dimineaţă. Ceai cu pâine. Şi ieri? Ceai cu pâine. Le ducea cărţi de-acasă, să citească. Îi învăţa să deseneze. Se distra cu ei făcând chestii din pănuşi. Eu mă distram acasă citind lucrările de control. S-a pensionat în 2002, la limită de vârstă. 57 de ani, aşa era legea. Ar mai fi stat, era în formă, îi plăcea. Dar nu pot să mai stau, mă mamă, mă gândesc la fetele astea tinere care îşi pierd postul din oraş şi trebuie să se ducă cine ştie pe unde… Nu vreau să ajungă să mă urască, să zică „uite şi baba asta, nu vrea să elibereze postul”.

38 de ani de predat şi 1300 de lei pensie.
Pentru 4 ani de mandat de parlamentar, pensia specială e de 1500 de lei.
Pentru că parlamentarii au o responsabilitate extraordinară.

Mă gândesc s-o trimit pe mama în parlament, să-i crească şi ei pensia. E o persoană decentă, citeşte fiecare număr din „Dilema veche”, dezleagă rebusuri grele, ştie cu „pe care”, îi place la teatru în Bucureşti (îi place şi la bere), nu are sacouri cu michimauşi, nu umblă cu mirul în geantă, are păreri, are umor. Nu ştie limbi străine, ce-i drept, dar n-ar fi singura. Zău, cred că ar face faţă decent jobului şi responsabilităţii extraordinare. Se ţine bine, rezistă la 4 ani de mandat – merge zilnic ore în şir pe jos, are doar un pic de hipertensiune, şi aia doar din când în când.

Ce-ar fi să ne trimitem toţi mamele în parlament?

Etichete:

17 Răspunsuri to “Pensiile oamenilor speciali”

  1. La Fee Blanche - Contesa de Chou-Fleur Says:

    Toată admirația mea! Vă prețuiesc mult!

  2. Dutza Areputza Says:

    As lasa un comentariu, dar mi s-a pus un nod in gat dupa citire!!!!

  3. Lala Crizbasianu Says:

    Foarte buna ideea, as avea si eu pe cine sa votez. Suntem din ce in ce mai puțini dilematici….

  4. Oana Clapa Says:

    O respect prea mult pe mama mea ca sa-i fac asta…

  5. Maria Says:

    Mama ta ar fi candidata ideala pentru un post in Parlament, cu mult peste media celor de acolo 🙂

  6. november morn Says:

    Mda, vreau si eu la scoala de oameni speciali.

  7. july Says:

    Felicitari doamnei si sanatate. As vota-o ca parlamentar.

  8. Mary Ioana Says:

    Excelenta solutie…poate asa se rezolva problema!

  9. calinakimu Says:

    Nu trebuie sa ne suparam. Suntem complici…atata timp cand asistam PASIVI la felul cum o clica de tradatori, de hoti la drumul mare jefuiesc tara…Cainele de la macelarie nu pleaca de buna voie niciodata…
    Faptul ca ne invartim in jurul cozii… inseamna ori ca am ametit, ori ca ne place…

  10. Sabina-Antonia Says:

    Tot respectul pentru mama dumneavoastra si pentru realizarile dumneaei! Asa este, de astfel de persoane dedicate am avea nevoie printre cei care conduc aceasta tara.

  11. ecoarta Says:

    Toată stima! N-ar rezista în parlament, pentru că acolo nu se duc oamenii cinstiţi… Eu ştiu învăţători care au luat pensie doar 1200, după 40 de ani de stat la şcoală! Unii cred că e foarte simplu şi uşor să fii învăţător (învăţător, nu profesor!!!). Adevărul îl ştiu doar cei care au trudit acolo, în şcoală! Numai bine!

  12. ivanilici Says:

    Diacritico, am varsat o lacrima. Sarutari de maini mamei tale!

  13. Iordana Ferent Says:

    Un articol foarte emotionant si trist in acelasi timp. As putea spune ca sunt in aceeasi barca cu mama dumneavoastra, desi mai am doi ani si jumatate pana sa ating venerabila varsta de 70, pensia doar 1230 si numai 36 ani vechime ca profesor de limba engleza pana in 2001, an din care am pasit in viata de pensionar implinindu-mi o pasiune mai veche: placerea de a lucra cu cuvintele altfel decat o facusem la catedra. Si astfel m-am apucat de tradus carti in echipa cu fiul meu, tot profesor de engleza. Unele din cartile publicate s-au epuizat, altele sunt in librarii, altele asteapta sa vada lumina tiparului. Am colaborat cu Editurile Vivaldi, RAO, Humanitas si All. Am incercat sa devin membru al Uniunii Scriitorilor la sectiunea traducatori ca sa ma bucur cati ani as mai avea de stat pe pamant de acea indemnizatie de 50% din pensie. Conditia numarul unu era sa am cel putin trei carti publicate. Aveam douasprezece la vremea respectiva. Acum avem nousprezece. Asadar, trei volume si doua referate de la doua personalitati din domeniul traducerilor. Greu de gasit. Si apoi, daca as fi avut norocul sa gasesc personalitatile dispuse sa ma ajute, aveam de asteptat trei ani ca sa depasesc faza de membru stagiar! Greu de asteptat. M-am lasat pagubasa. De ce ar fi nevoie de aceasta perioada de stagiatura cand cele nouasprezece carti aparute si alte sapte in asteptare sunt cea mai palpabila dovada ca am muncit cu dragoste? Si am facut-o cu o responsabilitate extraordinara! Timp de 14 ani. Parlamentarii primesc 1500 pentru 4 ani de mandat. Eu nu voiam decat 615 lei pentru 14 ani de munca depusa cu pasiune si 19 volume rispite prin lume si deschise poate si de unii dintre ei. Nu a fost sa fie. Multa sanatate mamei dumneavoastra si felicitari pentru articol.

  14. Felicia Munteanu Says:

    Cât o iubesc pe mama ta!!!

  15. Povestitorul de încetineală Gelu M. Says:

    În Beidaud și Baia era plin de machedoni pe vremuri. Mai sunt câțiva și acum, în general bătrâni și femei cu ceva copii. Majoritatea lor, a aromânilor, avea spirit antreprenorial și școală puțină spre deloc. Dar nu se plânge niciunul la bătrânețe. Poate că nu ar fi stricat ca mama Dvs să arunce un ochi, discret, și la modul lor, arhaic și rudimentar, de a face bani. Sau de a agonisi câte ceva.

    Sunt mulți profesori care au pensii mult mai mici decât a mamei Dvs. Profesori pe care îi cunosc, admir și respect. Unii chiar universitari. Dar care au format multe generații de viitori adulți și parlamentari, plus votanți așișderea, ce au disprețuit profund munca, legea, ordinea și disciplina. Și, bine-înțeles, spiritul antreprenorial.

    Nu judecăm, doar constatăm.

    O plac mult, din povestirea Dvs, pe mama-profesoară a Dvs. Am și eu o mamă acasă, cu pensie mult mai mică, dar cu muncă mult mai multă, brută, depusă. Și cu sănătatea în piuneze.

    Parlamentarii au ajuns acolo votați de noi, nu s-au teleportat din cosmos. Da, de noi au fost votați jegurile acelea de politicieni, de noi ăștia deștepții care scriem pe bloguri, sau de alții asemenea nouă. De noi care s-ar putea să fim lipsiți de cultura protestului și a unei minime culturi civice. Și care ne complacem într-un sos dulce-acrișor al bunăstării actuale, ca să aibă copiii noștri de ce să se plângă mai târziu că avem și noi pensii mici și am muncit mult.

    Cum spuneam: o plac pe mama Dvs, așa cum o plac și pe mama mea.

  16. Cornelia Petre Says:

    Da.Emotionant! ..dar ce folos sa ne scriem emotiile,sa lacrimam (de emotie ,de suparare sau de revolta…) EU ,TU ..si multi ca noi avem pensii la fel sau mai mici ca aceasta nobila doamna . Am o propunere :vreti sa ne intalnim in parcul din Centrul Civic (numit acum „Parcul Aviatorului” intr-o dupa amiaza la ora 18.00 ,sa ne organizam putin ,sa cerem de la Primaria BRASOV invoirea legitima de ajunge la o sedinta,o intalnire a celor de acolo „de sus” a celor care ne conduc (chiar si cand dorm!!!)si ne impun destinele noastre ,ale parintilor nostri si ale copiilor nostri.In apararea noastra avem aceste „petice de hartie” cu pensiile de 1000 sau sub 1000 lei . Nu pentru ca nu am muncit ,nu pentru ca nu am invatat ,nu pentru ca am asteptat „sa-mi dea” … Nu asta spun banutii aceia ..
    Mama dumneavoastra sunt eu ,este colega mea ,este mama mea ,este prietena mea! . NU VREAU SA FIE SI FETITA MEA!!!!Cu mult respect pentru Dvs si MAMA Dvs .( Ziua de intalnire ,..poate o stabiliti DUMNEAVOASTRA cei care stiu ce inseamna acest RESPECT si pretuire. Cornelia Petre

  17. Iulia Says:

    E si povestea mamei mele, care a facut naveta ultimii 17 ani de cariera didactica, cate 4 km dus si intors, numai pe jos, ca nu avea mijloace de transport. Era bucuroasa cand o lua cineva cu masina, tractorul sau caruta. Imi spunea ca ar fi acceptat sa mearga si cu caruta tiganilor, doar ca acestia nu o luau niciodata. Are tot o pensie de 1300 ron, dupa 40 de ani de profesorat. Tatal meu are doar 1200, ca invatator. Se descurca destul de bine (ca mai au o gaina prin curte, un fruct si o leguma bio) si nu cer nimic in plus, decat sanatate. Eu sunt in aceeasi barca didactica si ma odihnesc vara aceasta, pregatindu-ma pentru inca 20 de ani, daca m-o rabda pamantul si sistemul. Acestia sunt oamenii speciali, domni si doamne Trandafiri, stiuti si nestiuti, care nu cer pensii speciale.
    Felicitari pentru articol. E o lectie de viata, pe care nu o vor citi niciodata specialii din parlament. Singura multumire este ca noi, astia „nespeciali” vom ramane in sufletele si memoria celor pe care ii formam si indrumam.

Comentariile sunt închise.


%d blogeri au apreciat asta: