Limbile străine şi cu mine

Într-a cincea am început germana. Cu Schultz, aşa i se zicea. Legenda zice că s-a întâmplat ca un părinte să-l caute în mod oficial pe tovarăşul profesor Schultz. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu părintele, legenda nu merge mai departe. Oricum, pe tovarăşul profesor nu-l chema Schultz nici pe departe, îl chema Aurel. Îmi plăcea germana, mi-aduc aminte ce mă fascina manualul ăla altminteri de căcat. Opt ani am făcut germană cu Schultz, nu s-a lipit nimic de mine. Ajunsă profă de limbi străine şi făcându-mi planificările mi-am dat brusc seama cât timp am pierdut în ăia opt ani. 2 ore pe săptămână, ori 35 de săptămâni (sau 34 sau 36, nu contează) ori opt ani de zile… Şi, profă de limbi străine fiind şi având în vedere cele ce urmează, jur că n-a fost numai vina mea că nu ştiu acum germană.

Într-a şasea, franceza. Îmi plăcea, cred. Nici nu mai ştiu, de fapt. Ştiu că printr-a şaptea sau a opta ne-a dat o compunere. Şi m-am gândit eu s-o fac la perfect simplu. Care perfect simplu în franceză într-a opta?! Aşa că m-am dus la ghidul de conjugări – îl am şi acum, acelaşi. Şi profa a ridicat din sprânceană – tu ai făcut compunerea asta? De unde ştii cu „il fit” şi chestii? Din carte, tovarăşa profesoară! În dicţionar găseam verbul care-mi trebuia, în ghid găseam forma. Nu mai ştiu dacă am convins-o sau nu. Tot cam pe-atunci, în gimnaziu, împrumutasem de la bibliotecă „Cei trei muschetari” în franceză. Şi m-am pus cu burta pe carte, cu dicţionarul şi versiunea românească alături. Şi am zis că ce ţeapă cu traducerea aia, că în franceză zice altceva. Peste nişte ani m-am dumirit cum e cu traducerea de literatură…

Într-a opta am găsit la librărie un manual de portugheză. Mi l-am luat, desigur. Şi m-am apucat să-nvăţ. Nu mai ştiu ce-au zis ai mei, cred că m-au lăsat într-ale mele. Făceam exerciţiile şi le corectam cu roşu după răspunsurile de la sfârşit. Cred că număram greşelile – aşa mi-aduc aminte, că notam la fiecare exerciţiu câte greşeli am făcut. Şi la un moment dat au început să fie cam multe greşeli. Aşa că am abandonat. Că, na, aveam examen de treaptă şi nu portugheză mă-ntreba pe mine acolo. Manualul de portugheză a ajuns ulterior la un lector de portugheză care preda (şi) la liceul unde predam eu.

Într-a zecea a venit revoluţia. Şi am citit în ziar de un domn italian, consilier prin nu ştiu ce sat, care venise cu ajutoare. Şi m-am gândit să-i scriu, să-i mulţumesc. Mi-a tradus frate-meu scrisoarea în engleză (şi s-a scuzat la sfârşit că poate a făcut greşeli). Nu ştiu de unde i-am luat adresa, oi fi trimis scrisoarea la primărie, habar n-am. Cert e că mi-a răspuns. În fine, în felul ăsta m-am apucat eu de italiană, juma’ de oră pe zi, într-a zecea. După un manual din anii ’70, împrumutat de la o colegă. Nu mai ştiu cât am făcut italiană de capul meu – doar într-a zecea? Oi fi făcut şi într-a unşpea? Nu mai ştiu.

Într-a unşpea, fiind eu la secţia de fizică-chimie din pasiune pentru chimie, mă apuc să fac şi eu culegerile de franceză după care lucra frate-meu, care urma să dea admitere la facultate la franceză. Cred că lucram zilnic şi mă duceam la oră la profa de franceză s-o întreb cu quel que, quelque, quelque… que şi alte chestii de mă-ntreb şi-acuma ce mă apucase, că doară voiam să fac biochimie. Habar n-am, cert e că ulterior, la facultate, prin anul I sau II, l-am corectat pe profu’ – ceva cu conditionnel passé deuxième forme, cred. Gramatică învăţată de capu’ meu într-a unşpea. Pen’ că la noi în familie nu prea se practicau meditaţiile. Şi eu, şi frate-meu am intrat la liceu fără meditaţii. Că mama, învăţătoare, considera că examenul ăla poate fi luat bine, mersi, de nişte copii normali la cap care învaţă. Or ea avea copii normali la cap – care nu învăţau foarte tare, ce-i drept, că aveau altele mai bune de făcut (citit, portugheză, chestii), aşa că n-au intrat cu 10, nici cu 9,99, da’ au intrat la liceul la care voiau, la profilul la care voiau. Meditaţii am făcut doar într-a doişpea – la română, să-mi amintesc gramatica, şi la franceză (da’ deja profa nu mai avea ce să mă-nveţe, fumasem deja de una singură inclusiv concordanţa la subjonctiv, aşa că făceam traduceri – Sadoveanu, chestii).

Într-a doişpea am găsit la librărie un manual de japoneză. Mi l-am luat, desigur. Franceza o dădusem gata, italiana urma s-o perfecţionez la facultate, doar japoneza mai rămăsese. Am făcut doar vreo 2-3 lecţii – nu ţineam minte nimic de azi pe mâine, aşa că l-am abandonat.

Prin facultate am avut o tentativă cu spaniola – am renunţat repejor, prea multe limbi romanice, mi se zăpăceau în cap.

Acum vreo 9 ani m-am înscris la un curs de olandeză – din solidaritate cu prietena mea care urma să se mute la Rotterdam. Nu m-am ţinut de treabă. Dar măcar culorile le-am învăţat. Iar bruma de germană şi engleză mi-a fost de mare folos la supermarket, ca să mă prind dacă untul e sărat sau nu, de exemplu. Tre’ să continui cu olandeza, neapărat. Dacă treci de şocul fonetic, nu-i o limbă chiar aşa de grea, de fapt.

În concluzie, acum o săptămână mi-am luat gramatica englezească a lui Murphy. Că nu se mai poate, dom’le! N-am făcut niciodată engleză la şcoală sau cu vreun profesor, dar am un nivel care-mi permite să susţin un interviu de job în engleză – mulţumesc, Hollywood! Am avut câteva tentative să m-apuc de gramatică, da’ le-am abandonat, nici nu mai ştiu de ce. Da’ acu’ chiar nu se mai poate. Aşa că mi-am luat gramatica de nivel intermediar şi o fac conştiincios, exerciţiu cu exerciţiu, ca pe vremuri, chit că mă plictisesc că multe le ştiu deja. Sper s-o fac şi p-aia de avansaţi tot în vara asta.

Că cică un capitol de gramatică străinească pe zi ţine Alzheimerul departe. Vă anunţ. (Dacă nu uit.)

_______________________________

Titlul face referire la cartea „Margaritka şi cu mine” de P. Neznakomov, una dintre cărţile importante ale copilăriei mele, alături de „Emil şi detectivii” de Erich Kästner, „Tivisoc şi Tivismoc” de C.S. Nicolăescu-Plopşor şi alte câteva.

Anunțuri

Etichete:

5 Răspunsuri to “Limbile străine şi cu mine”

  1. karin Says:

    Si biochimia, si ea un fel de limba straina, nu ati continuat-o ?

  2. profun Says:

    Nu sunt, ca să zic așa, în … domeniu. Probabil că m-aș încadra mai degrabă în categoria urechiștilor.

    Mă risc totuși cu câteva păreri, fiindcă, precum mai toată lumea, am avut propriile-mi experiențe de tipul „limbile străine și cu mine”.

    Astfel, una era situația (generală) înainte de 89 și cu totul alta este azi. Mă refer la programele școlare (implicit și la manuale), sursele de informare și posibilitățile/ oportunitățile de folosire practică a cunoștințelor. Poate la un singur capitol se stătea mai bine „înainte”, la timpul … liber.

    În opinia mea, cel puțin în primele stadii, accentul ar trebui să fie pus pe limba străină vorbită, pe expresiile uzuale și fondul de cuvinte suficient pentru a interacționa decent în situații firești, apropiate de viața reală. Sigur că trebuie punctate și reguli gramaticale, însă acestea nu trebuie să devină un scop în sine, ci mai degrabă explicații ale unor lucruri pe care le folosești.

    Cu o asemenea bază/ apropiere firească de limba străină, desigur se poate aprofunda studiul.

    Din fericire, în acest moment, există infinit mai multe resurse decât acum 25 de ani. Mă refer în special la cursurile de tot felul disponibile în mediul online și nenumăratele aplicații specializate aflate la îndemâna celor care, din diferite motive, nu au posibilitatea de a urma [și] cursuri, să le zicem … clasice.

  3. Rudolph Aspirant Says:

    Te iubesc ! Vrei sa fii prietena mea pe Facebook ?

  4. Danbaban Says:

    „a doişpea”?!?

  5. XMylady Says:

    Sunt pe acelasi tipar cu tine…numai ca am schimbat putin ordinea.
    Prima limba straina a fost intr-a cincea, asa era pe vrema lui ‘Ceasca – a fost prima dragoste, era muzica pentru sufletul meu…invatam de placer. Intr-a sasea spaniola….alt univers, mai asemanator cu romana, dar scris, citit..perfect…vorbitul a venit odata cu telenovelele….si ce mai flux…Insa la liceu, nu era spaniola, era franceza, a trebuit sa ma dau pe brazda…stiam ceva si dupa ureche,,,mai stiu ceva si acum, dar nu a fost aceeasi atractie.

    Apoi printr-a unsprea (sper ca am scris bine) am dat de un manual de italiana in biblioteca unchiului…zbang! a treia dragoste. Varsta ce sa-i faci, cand esti tanar iubesti mult.

    Facultatea a venit, a trecut…dar nu cu limbile straine…din pacate nimeni nu mi-a spus ca un om care are talent si invata usor limbi straine, trebuie neaparat sa faca si facultatea…. au trecut ani, job, familie, copii….si m-am intors la facultate EN-IT…de data asta am si diploma … nu a fost greu numai ca a doua studentia nu a fost ca prima…aveam pe cap …greutatile vietii….

    Asa ca, cei pasionati de anumite lucruri, urmati-va instinctual…lucrurile sunt mai usoare cand le faceti din pasiune.

    Sa fiti iubiti,
    XMylady

Comentariile sunt închise.


%d blogeri au apreciat asta: