Cuminţenia pământului. La şcoală

Abia zilele trecute mi-am făcut timp să deschid numărul ăla din „Dilema veche” despre profesia de profesor.
Şi-mi pică ochii pe asta:
„[…] de această „cuminţenie” instituţionalizată m-am ferit şi eu pe toată durata şcolarizării mele şi încerc să o evit şi în cazul copiilor mei. Cuminţenia înţeleasă ca supunere, dar şi ca îngrădire a libertăţii de exprimare şi manifestare.”

Oameni buni – şi dragi părinţi – , să ne-nţelegem: cuminţenia chiar este supunere – şi anume supunere la regulile bunelor maniere. Iar regulile bunelor maniere sunt prin definiţie o îngrădire a libertăţii de exprimare şi manifestare a individului.

La 6-7 ani, când intră la şcoală, copilul trebuie să cunoască deja unele reguli de bune maniere şi să le aplice. La 6-7 ani, copilul trebuie să fi învăţat deja de acasă că fiecare situaţie socială vine cu regulile ei, pe care copilul, împreună cu adulţii, trebuie să le respecte. Să li se supună (oroare!). La 6-7 ani, copilul trebuie să ştie deja, de-acasă, că nu te poţi exprima şi manifesta oricum oriunde. La 6-7 ani, copilul trebuie să înveţe deja regula de bază a democraţiei, şi anume că libertatea lui se termină acolo unde începe să încalce dreptul altuia.

Ce-nseamnă cuminţenia la şcoală? Bune maniere, punct.
Înseamnă să nu întârzii, de exemplu. Întârzierea e o lipsă de respect, iar copilul trebuie să înveţe asta de mic.
Înseamnă să nu-i deranjezi pe ceilalţi. Libertatea de exprimare şi manifestare a copilului, fetişizată de parentingul modern, încetează acolo unde ea încalcă dreptul celorlalţi copii de a învăţa într-o atmosferă liniştită.
Înseamnă, da, să nu vorbeşti dacă nu ai primit permisiunea să vorbeşti. Ridici mâna şi vorbeşti când îţi dă cuvântul profesorul – atunci te poţi exprima liber. Că dacă nu, dacă toţi copiii doresc să se exprime şi să se manifeste neîngrădit, ora devine o babilonie ca în tocşourile de la televizor.
Înseamnă, da, să asculţi de adultul care e responsabil pentru tine în acel moment. Dacă profesorul îţi spune să nu te mai hâţâni pe scaun, nu te mai hâţâni şi gata. Pentru că rişti să cazi şi să-ţi faci rău şi ţie, şi celor din jur. Iar responsabil (inclusiv din punct de vedere penal) e profesorul, nu părintele care cere libertate neîngrădită la şcoală.
Înseamnă să stai locului în timpul orei. Un copil de 6-7 ani care nu e în stare să stea locului nici 30-40 de minute în şir nu va fi în stare să stea locului nici la restaurant. Cunoaşteţi modelul, cred. Copii care exprimă şi se manifestă neîngrădit oriunde s-ar afla.

În fine. Deschideţi şi voi „Codul bunelor maniere”, aplicaţi-l la şcoală şi o să aflaţi ce înseamnă cuminţenia. Nimic altceva decât bună-creştere. Adică limitarea libertăţii de a te exprima şi a te manifesta ca-n codru.

Anunțuri

Etichete:

13 răspunsuri to “Cuminţenia pământului. La şcoală”

  1. Ana-Maria Says:

    Ce facem atunci când copilul asistă la o nedreptate (chiar și doar din punctul lui de vedere)? Il invăţăm să fie cuminte și supus, să tacă din gură sau poate ii insuflăm de mic curajul de a vorbi atunci când simte că are ceva CU ADEVĂRAT IMPORTANT de zis. Nu zic să-l facem gură-spartă, dar nici să crescă cu atitidinea de umil și ascultător in faţa tuturor care, chipuri, ar fi mai „mari” ca el. Invăţându-l bunele maniere orice părere va putea fi exprimată doar ca o simplă părere, nicidecum ca lipsă de respect sau jignire.

  2. Sebastian Tomiță Says:

    Copilul trebuie sa aibă libertatea de a se exprima și educația necesară pentru a se cenzura. Sa tacă nu fiindca așa „trebuie”, ci fiindcă așa se cuvine; să nu se hâțâne nu fiindcă așa i-a spus profesorul, ci pentru că nu e corect s-o facă în contextul respectiv. Dar să spună ce are de spus atunci când consideră ca profesorul greșește. (Fără să fie nepoliticos.)

    E vorba de un echilibru, pe care nu-l poți atinge decât prin inteligență și prin educație.

  3. diacritica Says:

    Dacă copilul nu are de-acasă educaţia necesară ca să ştie că nu te hâţâni pe scaun, profesorul trebuie să i-o spună, iar copilul să se supună pentru că i-o spune profesorul.
    În general, dacă copilul nu are de-acasă educaţia necesară ca să cunoască şi să aplice fără greş regulile bunelor maniere (la 6-7 ani nu are cum), atunci profesorul e cel care i le expune şi îl urmăreşte să le respecte. Iar copilul trebuie să le respecte pentru că i-a cerut-o adultul în grija căruia se află.

  4. Sebastian Tomiță Says:

    Da, pot fi de acord cu tine că în România există tendința de a submina autoritatea profesorilor. Probabil că am dezvoltat sentimentul ăsta drept răspuns la abuzurile profesorilor din perioada sumbră a comunismului. Era pe TED un material despre reguli și concluzia era că regulile sunt bune pentru mase și sunt eficiente în cele mai multe dintre cazuri, însă că, în mod excepțional (raportat fie la situații, fie la indivizi), ele trebuie încălcate. Dacă ne raportăm la un copil de 6–7 ani, da, ai perfectă dreptate — la vârsta asta, puțin probabil ca respectivul copil să justifice, prin inteligență ori prin experiență, încălcarea regulilor. Cred că soluția ar fi ca pruncul să respecte toate regulile, dar să comunice acasă cu lux de amănunte ce se întâmplă la școala, astfel încât părintele să poată exercita totuși un control.

  5. Lavinia Lup Says:

    Spiritul asta de dreptate e inteles aiurea total: e drept sa vorbesti doar cand ti se permite si pe un ton civilizat, e drept sa nu copiezi la teze si lucrari, e drept sa nu dai ‘spaga’ la BAC sau pe la diverse examene in facultate, e drept sa respecti toate regulile unei societati civilizate, fara sa fii tu mai „Jmmmmecher” decat altii….

  6. diacritica Says:

    Sebastian:
    Eu nu-mi aduc aminte de abuzuri ale profilor mei în perioada comunistă.
    Oricum, copilul trebuie să facă ce îi spune adultul care răspunde pentru el. Educaţia flower power, fără reguli, poate merge acasă, în relaţia 1 la 1 cu părintele (mai degrabă 2 la 1, 2 adulţi la un copil), dar în colectivităţi (1 adult la 25 de copii) nu merge, că iese rău. Colectivităţile de copii au nevoie de reguli ca să funcţioneze, şi de cele mai multe ori ele sunt regulile elementare de bună-creştere.

  7. Sebastian Tomiță Says:

    Eu, personal, „luam la palmă”. N-am copii, dar parcă n-aș fi tocmai încântat, ca părinte, ca învățătorul să-i aplice copilului meu corecții. Insist pe treaba cu echilibrul: nu e bine să vorbești neîntrebat, dar nici să taci nelămurit. Sau umilit ori, mai rău, muștruluit.

  8. ion Says:

    Sau poate ca institutionalizarea copiilor e gresita/depasita. Cel putin la varsta de 4 – 10 ani. Care sint sansele sa nimeresti un profesor care sa iti inceapa/continue o buna educare a plodului? Eu nu imi imaginez o persoana platita cu 10 mil pe luna si care poate fi si pedagog si psiholog. Chiar de ar fi profesorii mai bine platiti decat programatorii, tot as da plodul la scoala cu frica.

    Si despre abuzuri. Trebuie definite. O palma dupa ceafa e abuz? Cateva bete la palma e abuz? Statul cu mainile sus la colt e abuz?

  9. diacritica Says:

    Sebastiane, dar nu-i vorba să taci nelămurit. Ridici mâna şi întrebi.
    Cu nişte ani în urmă, cred că aveam 24 sau 25 de ani, după o lecţie de gramatică i-am întrebat pe ai mea (a zecea cred că erau): „Aţi înţeles?”. Toţi „daaa…”. Mândră de mine şi convinsă că au să ia note mari (doar înţeleseseră), le dau lucrare ora următoare. Majoritatea 4-5. Bine, mă, da’ nu v-am întrebat? N-aţi zis c-aţi înţeles? Aşa că le-am explicat că dacă-i întreb dacă au înţeles eu chiar vreau să ştiu dacă au înţeles, că le explic o dată, de două ori, de zece ori, până înţeleg. Drept care dup-aia aşa s-a întâmplat – dacă-mi ziceau da, era da, dacă-mi ziceau nu, era nu şi reluam.
    Muştruluială? În ce sens? Că-l bodogăn? Da, îl bombănesc să tacă, să scrie, să fie atent. Îl iau în pauză şi-i explic ce aştept de la el. Îi dau voie să stea lângă prietenul lui cel mai bun şi-i muştruluiesc că dacă fac gălăgie, s-a zis cu favoarea, îi mut iarăşi în colţuri diferite. Că ridic tonul? Da, îl ridic, e vocea de clasă, mai ales dacă lucrezi cu 11-13 ani.

  10. diacritica Says:

    Ion, abuz e şi dacă-l face să se simtă prost. Prostul clasei, în sensul ăsta.

  11. Sebastian Tomiță Says:

    Păi tocmai asta e problema: mulți cad in extrema cealaltă, în sensul că li se pare nepoliticos să ceară ce-i al lor. Să nu zici că n-ai înțeles, să nu ieși în evidență, să nu pui întrebări, că poate sunt stupide etc., etc. În concluzie, eu zic că dascălii pricepuți au acel ceva care îi atrage pe elevi, îi vrăjește, iar respectul vine de la sine. Am avut profesori pe care nu-mi dădea mâna să-i înfrunt și am avut profesori pe care îi luam la mișto. Sigur, când ești mic, respecți pe toată lumea; când crești însă, începi să respecți doar pe cine merită.

  12. diacritica Says:

    Fii pe pace, sunt tot mai puţini cei cărora le e ruşine să glăsuiască la oră. 🙂

  13. pozeDECAT Says:

    Pozitia profesorului si cea a politistului sunt in mod sistematic subminate de felul cum prezinta media iesirile unor devianti care sunt identificati apoi drept „victime” iar profesorul si politistul invariabil abuzivi si corupti. Cum e vorba aia de la noi: „Da-i nas lui Ivan si se suie pe divan!”.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: