Archive for the ‘D’ale şcoalei’ Category

Începe școala

10/09/2017

Începe școala în țara care nu-și formează profesorii în niciun fel, dar se așteaptă ca ei să știe meserie. Țara care-și angajează profesori trecuți prin facultate, dar neformați ca profesori (*), și apoi se-nfurie pe ei că nu știu meserie și-o-nvață la locul de muncă, pe spinarea copiilor ei, ai țării.

Începe școala în țara care cere din rărunchi ușurarea programelor, dar încredințează crearea manualelor – după noile programe – acelorași edituri și acelorași autori. Așteptând, desigur, manuale mai bune.

Începe școala în țara care-și plătește profesorii mai puțin decât își plătește menajera. 50 de lei pentru o muncă de o oră pentru o menajeră e ok. 50 de lei pe ora lucrată la clasă de un profesor, cu 25-35 de copii, e prea mult.

Începe școala. Pariu că țara, făcând de zeci de ani aceleași lucruri, așteaptă anul ăsta rezultate diferite? Dac-ar fi om, i-ai zice că-i prost, dar pe țară nu se face s-o faci proastă.

(*) Cum arată o formare de profesori? De exemplu așa.

Anunțuri

De ce-n Dobrogea nu-i ca-n Secuime sau Despre româna de bac a secuilor

02/09/2017

De când cu scandalul micilor, văd că tot apare argumentul că ce, și-n Dobrogea sunt minorități, da’ acolo nu există să nu ți se vorbească românește.
Mda. Tocmai de-asta îți vorbesc tătarii românește în Dobrogea: pentru că-s minorități cât cuprinde. Ia uitați-vă numa’ nițel la harta asta a Constanței actuale. În peninsulă, cerculețul ăla roșu, unde era toată Constanța pe vremea (nu chiar așa demult) când era doar un cătun, se află biserică armenească, biserică grecească, sinagogă, biserică ortodoxă românească, biserică catolică, geamia Hunchiar (de pe vremea otomanilor), moscheea Carol (imediat după războiul de independență, când Carol a vrut anume să se ridice moschee, ca să le arate turcilor și tătarilor că-s bineveniți). Și or mai fi și altele, habar n-am. Doar în cerculețul roșu, da?

Cu câteva, rare și mici, excepții, în Dobrogea nicio minoritate la nivel național nu-i majoritară la nivel local. Machidonu’, dacă vrea să-și vândă brânza și carnea de berbec, știe că tre’ să vorbească și românește, că doar așa se-nțelege și cu clientul român, și cu clientul turc. Despre asta-i vorba, de-asta Dobrogea nu-i Secuime.

Altminteri, ia gândiți-vă nițel:
Niște copii care acasă vorbesc ungurește și n-au vecini români pe stradă cu care să se joace și de la care să-nvețe românește, n-au colegi de grădiniță români, se trezesc în clasa pregătitoare că trebuie să-nvețe româna după niște manuale speciale, ca într-a opta să dea evaluarea națională după aceeași programă și aceleași subiecte ca elevii români. Ai luat notă mare la maghiară și la mate, dar notă mică la româna pe care o auzi doar la ora de română, dar ți-e evaluată ca și cum ai crește printre români? Ghinion. Sigur o să iubești limba română după experiența asta. La bac, la fel. Vizezi o universitate britanică? Ghinion, ai bac despre Eminescu și alți demoni arhaici și regionali, când tu știi doar româna standard. Ca-n urmă cu patru ani, treaba asta o să te facă în mod sigur să iubești limba română cu toată ființa ta.

Nu-nțeleg de ce să ții morțiș ca secuii să studieze, de la un punct încolo, după manualele pentru copiii români. Copiii ăștia trebuie să-nvețe româna funcțională, s-o înțeleagă și s-o scrie corect, să se exprime corect și fluent. Și ceva istorie a literaturii române, cât să știe că Eminescu a fost romantic și a trăit în secolul al XIX-lea. De ce să-i pui să facă analiză literară pe text? Oricum bacul lor și evaluarea națională sunt mai grele, că au o probă în plus, limba maternă. Fă-le proba de română doar cu înțeles de text, cu scris de compunere funcțională, cu ceva sinonime și antonime din limba curentă, cu o familie de cuvinte, tot din limba curentă, examenul oral cu situații uzuale din România de azi. Bag mâna-n foc că-n felul ăsta mai mulți secui ar învăța româna și ar învăța-o mai bine. Și v-ar zice fără probleme în română că încă n-a venit ora deschiderii.

Ce-i acela un profesor bun?

06/05/2017

Un profesor bun e acela care urmează la oră programa după care vor fi evaluați elevii lui la examene sau concursuri de care depinde viitorul lor școlar sau profesional. Se cheamă responsabilitate.

Un profesor bun e acela care face programa digerabilă și agreabilă, chiar și atunci când nu e de acord cu ea. Pentru un profesor, Creangă e calea grea. Nu ai simpatia și disponibilitatea elevilor asigurate din start. Trebuie să muncești pentru ele. Trebuie să concepi acasă activități, dacă cele din manual nu-ți plac. Se cheamă măiestrie.

Un profesor bun e acela care reușește, eventual, să facă și altceva pe lângă programă. Se cheamă pasiune.

Un profesor bun e acela care-și clădește o reputație profesională care îi va permite ca peste 10-15 ani să intre în grupul celor care concep programe, manuale, subiecte de examene, unde să poată influența conținutul programelor, manualelor, subiectelor de examen, conform cu ideea lui despre didactica materiei pe care o predă. Se cheamă inteligență.

Cum știu că nu știi care-i treaba cu școala

26/06/2016

1. Bagi la înaintare calculatorul. Calculatorul, dom’le! Dacă școala s-ar face pe calculator, ce funny ar fi! Că, uite, acasă stau tot timpul pe calculator și pe jocuri, deci să faci școală pe calculator ar fi ca atunci când te joci acasă pe net. Căci, nu-așa, jobul tău, făcut pe calculator, e ca o joacă pe net. ERP-ul e un fel de LOL. Numa’ ce-l deschizi și te-apucă veselia. Contabilitatea ținută pe calculator e fun, spre deosebire de contabilitatea ținută pe hârtie, cu mânecuțe. Așa și cu matematica: odată ce-i pe calculator, e funny, în mod sigur, n-are cum să fie altfel. Calculator la școală, zi de zi, lună de lună, an de an, timp de 12 ani? Teme, teste, teze pe calculator, semestru de semestru, an de an, timp de 12 ani? Vai, dar ce fun ar fi! Ca la LOL ar fi, parol!
2. O bagi p-aia cu ”trainingurile la noi la firmă sunt așa și pe dincolo, de ce nu e la fel și la școală?”. Intră în firea logicii să compari adulți cu copii, training de 2 zile cu formare de 12 ani x 35 săptămâni x 5 zile, un training care înseamnă pauză de job, rupere din cotidian, reguli, responsabilități, cu o școala care înseamnă cotidian, reguli, responsabilități. Dar cum, trainingul de 2 zile de la noi de la firmă a fost așa de funny, ne-a pus ăla să ne aruncăm de pe masă pe spate în brațele colegilor să ne întărească spiritul de echipă, nu înțeleg de ce nu se face așa ceva și la școală!

Să ne-nțelegem: orice pare și chiar e funny la prima vedere și încercare, poate și la a doua sau la a treia, odată ce devine realitate cotidiană care eventual mai și cere un efort cotidian, nu mai e funny. E boring.
Să vedem la ora de franceză un film în franceză, cu subtitluri în engleză (sau română, după caz)? E funny.
Să vedem un film în franceză, cu subtitluri în franceză? Not so funny. Cere concentrare și efort.
Să tragem un ce profit din filmul ăla, cu niște activități preliminare? Not funny at all.
Să mai tragem un ce profit din filmul ăla, cu niște activități ulterioare (vocabular din film, întrebări, ceva gramatică, ceva civilizație)? Boring. Păi ce, noi voiam distracție, de ce ne puneți să muncim?!
Să dai un test să vezi ce-au învățat din filmul ăla? E cruzime. Ce nașpa e școala!

(Nu lucrez în școală românească, scutiți-mă.)

Și totuși, n-ar fi bine să se predea așa ceva la școală?

17/04/2016

Mă fac să zâmbesc oamenii mari care, după ce au dat cu capul de diverse și văzând că le-a fost greu (sau pur și simplu n-au putut) să-și pună mintea la contribuție, vin și zic ”păi n-ar fi bine să se predea așa ceva la școală?”. Punând automat semnul egalității între a preda și a învăța, uitând că între a preda, oricât de bine, și a învăța (+ a ține minte pentru următorii 20 de ani), există puștiul de 16 ani care n-are chef de nimic, școala fiind oricum ultima în interiorul acestui nimic. Mai toți adulții au idei despre ce ar trebui să se predea la școală, categoria ce-aș vrea eu acum, la 40 de ani, să mi se fi predat la 16, pentru că acum, la 40 de ani, am despre mine o părere atât de bună încât sunt convins că la 16 ani chestiile pe care adulții le considerau atunci importante pentru mine m-ar fi interesat pe bune și le-aș fi luat în serios, mai ales dacă se făceau la școală (!), n-aș fi dormitat în bancă și n-aș fi făcut biluțe de muci în ora de educație financiară în care mi s-ar fi explicat cum să cumpănesc înainte să iau creditul pe care-l voi lua peste 20 de ani, când voi fi terminat (sau nu) de jucat LOL.

Da, fix asta te preocupă la 16 ani. Felul cum vei completa peste 8-9 ani o declarație de venit. Iar dacă nu e suficient de interesant, e, firește, vina profei de economie, că nu știe să facă atractivă lecția despre declararea unor venituri pe care nu le ai și nici nu le vei avea în următorii 8 ani.

Da, sunt multe chestii care ar putea fi predate la școală. Ceea ce ar aduce ziua elevului la 8 lecții pe zi, iar toți părinții s-ar scandaliza. Aceiași părinți care, altminteri, își doresc școala-bonă, unde copilul să stea cât mai mult, dacă se poate de la 8 la 18. Dar nu învățând, că e obositor.

Da, sunt multe chestii care ar putea fi predate la școală. Dar ai 16 ani. Și îi urăști pe oamenii mari care îți împănează orarul cu preocupări de oameni mari și plictisitori.

#1%

09/02/2016

Majoritatea românilor aprobă bătaia.
Majoritatea românilor, chiar și cei care mai ieri se haștăguiau în #37%, cred, fără umbră de dubiu, că un adolescent de 16 ani se lasă umilit sau se umilește cu bună știință.

Cu astea două constatări ai spus tot despre ”parentingul” românesc: românii își bat copiii și n-au încredere în discernământul lor.

La 16 ani, când codul muncii îți dă deplină capacitate de a munci și de a încheia un contract de muncă,
La 16 ani, când codul penal te face pe deplin responsabil penal,
La 16 ani, țara te consideră incapabil să discerni singur binele tău de răul tău.

La 16 ani, când dai ochii peste cap și dacă te scoate profu’ la tablă când tu n-ai chef,
La 16 ani, când distracția ta principală e să încalci reguli și să sfidezi,
La 16 ani, țara, fără să te cunoască, te consideră capabil să te lași umilit. Sau să te umilești. De față cu alți 30 de adolescenți. De față cu alți 30 de adolescenți. DE FAȚĂ CU ALȚI 30 DE ADOLESCENȚI.

Poate că nu lucrezi cu adolescenți. Poate că nu cunoști decât unul singur, ăl’ de-acasă. Poate că ultimul adolescent cu care ai avut de-a face ai fost tu însuți, acum 20-30 de ani. Cu toate astea, bruma de experiență personală și bruma de logică la purtător ar trebui să te conducă spre un dubiu măcar: oare o fi chiar adevărat că un adolescent de 16 ani (în plus, de la Vianu, cu stima de sine pân’ la cer și dincolo de el) s-a umilit, și-ncă de față cu colegii lui, ăia care fac un mișto crunt pentru mult mai puțin de-atât?

Copilul ăla, dacă n-a fost abuzat și umilit la școală, sigur e abuzat și umilit acum, de cohorta de ziariști și păreriști și moraliști care, sub pretextul că îi apără interesele (sau, încă și mai înălțător, că luptă pentru ”școala românească”), îl prezintă fie drept un limax fără coloană vertebrală, fie drept un mucea care face glume proaste și are nevoie de prelegeri despre demnitate. Despre cum să glumească cu proful cu demnitate.

#1%. Cei care au încredere în demnitatea adolescentului român. În capacitatea lui de a distinge binele de rău, dincolo de toate teribilismele.

#1%. Cei care au încredere în copiii lor. În felul în care și i-au crescut. Pentru că nu există ”mi-e teamă că o să-l umilească la școală” fără ”mi-e teamă că se va lăsa umilit”.

Vreau să fiu om

08/02/2016

Cu ceva vreme în urmă mă cheamă directorul la el în birou. – Avem o reclamație împotriva ta, face. – Ă?! Ce-am făcut? – Ai bătut un copil. – Ă?! Cine, când, cum? – Ieri, cică. L-ai fi bătut pe Ionel și mamă-sa a făcut plângere la directorul cel mare. – A, ieri. Păi ia verifică în sistem, că ieri am trimis informare acasă despre niște năzbâtii ale copilului, care când l-au luat părinții la întrebări s-o fi apărat și el cum a putut, și anume deturnând atenția de la el. (Tehnică patentată de alții mai mari, după cum bine știm noi deja.) – Da, înțeleg, dar cel mai bine e să nu-i atingi deloc. Știi că în regulament zice că n-ai voie să-i atingi pe copii, în felul ăsta ești la adăpost.

Am încercat să nu-i ating.
Nu pot.
Așa că m-am întors la ce făceam înainte: îi iau pe după umeri, îi bat pe spate, mă bag la o leapșă, le zburlesc părul, îi mângâi pe cap, îi iau în brațe să-i felicit c-au luat notă mare la examen. Cu riscul să mă trezesc că m-acuză vreo mamă că i-am bătut sau hărțuit sexual copilul. Asta e, ghinion. Copiii, mai ales ăștia mai mici, au nevoie de contact fizic. Au nevoie de căldură. Căldura nu e-n regulament. Vine de la mine, pe riscul meu.

Și mai fac ceva: glumesc și le dau voie să glumească. Râd și le dau voie să râdă. Nici asta nu-i în regulament. Tot pe riscul meu o fac.

Azi, la a șaptea, după lucrarea de control. Pătrățel fâșâie niște bancnote, dă să i le întindă Ionelului din banca din față. Ai bani de dat, Pătrățel? Dă-ne și nouă, nu fi rău. I se luminează fața dintr-o dată. – Miss, dacă vă dau banii ăștia, îmi puneți 10 la lucrare? – Cât ai? – 50 de lei. – Nah, nu-i suficient. – 50 de euro merge? – Nah, n-ai tu bani să-ți cumperi un 10 de la mine.
Ce oroare  – nu? -, când o citești așa. O profă de la o școală privată cere șpagă ca să-i mărească elevului nota. Ce titlu! Ce scandal! Ce isterie! S-o dăm la gazetă, la tv, s-o crucificăm, s-o dăm afară din învățământ, pervertește generații de copii, s-o băgăm la închisoare pentru cerere de mită.
Ce lipsește? Contextul ăla despre care ne spunea, cred, Eta Hrubaru la cursul de pragmatică din anul al IV-lea. Privirile dintre mine și Pătrățel. Tonul. Zâmbetele. Râsetele din clasă. Da, da, dă-ne și nouă bani, mă!
Ah, a fost o glumă? Dar ce glumă proastă. Cum poate un ”cadru didactic” să facă asemenea glume?! Dar e inadmisibil, cu asemenea subiecte nu te joci, nu glumești. Uite-așa se umple țara de șpăgari. Copiii au râs, știind bine că e o glumă? Ce contează. Ei sunt mici și influențabili, știm noi mai bine când și cum și cât are voie profa lor să glumească la oră.

M-am gândit azi cam ce glume fac eu cu copiii. Cea mai frecventă e aia cu ”aruncă guma aia, că ți-o lipesc acușica în păr”. Eventual cu continuarea ”și-ți ciuntești frumusețe de freză”. Sigur, avem regulament cu privire la guma de mestecat. Aș putea să-l aplic și gata. Ce atâta ”aruncă guma”, sancționăm direct. Dar știu că nu ține. Pot să-i sancționez mult și bine, tot or să vină cu guma la oră. Așa că ăsta-i momentul nostru de început de oră, negocierea gumei de mestecat. Eu bodogăn, ei încearcă să mă fenteze. Și tot așa.

Ce mai zic?
”Mă, te bat, mă!” (Hihi, Miss, n-aveți voie să mă bateți. – Wanna bet? Vezi că am pile.)
”Vreți bătaie? Spuneți, că vă bat eu pe-amândoi. Nu-i nevoie să vă-ncăierați.” (Hihi, Miss, da, hai să ne batem.)
”Mă, te mănânc, mă! Te mănânc cu fulgi cu tot!” (Hihi, Miss, eu n-am fulgi.)
”Să nu te mai prind cu mingea / alergând p-aci, că-ți rup picioarele!” (Bine, Miss, bine…)

Multe zic. Toate incorecte pedagogic, luate ad litteram.

Și o să continui să le zic. O să continui să-i ating. O să continui să-l apuc pe Georgel de ceafă – mă, te bat, mă, dacă nu te potolești. O să continui să glumesc, cu riscul să fac și glume proaste care să scandalizeze vreo mămică și să isterizeze o țară. O să continui să le dau voie să glumească, cu riscul să mă trezesc cu Pătrățel în genunchi în fața catedrei.

Pentru că relația mea cu elevii mei e mai importantă decât ce-ați putea crede voi despre despre mine, despre glumele mele, despre orele mele.
Pentru că vreau ca elevii mei să aibă curajul să facă poante la ora mea, cu riscul (major) să-mi facă glume proaste.
Pentru că vreau ca elevii mei să aibă curajul să râdă la ora mea.
Pentru că înainte să le placă materia pe care o predau trebuie să le placă să petreacă 50 de minute cu mine.
Pentru că atunci când Ana îți spune ”Miss, vreau să fac și româna cu tine” știi că așa e bine.

Pentru că nu vreau să devin robotul de predare în care-ați vrea mulți dintre voi să ne vedeți transformați, deși altminteri clamați la fiece colț de FB că vreți altfel de școală.

Pentru că vreau să fiu om la ora mea. Chiar și cu riscul să-mi reclame cineva umanitatea la gazetă.

___________
Citește și
#1%

Ministerul Educaţiei

20/07/2015

Nu mai fusesem pe-acolo de câţiva ani. Am ajuns azi. Şi m-a lovit deodată evidenţa: lucrurile n-au cum să se schimbe atâta vreme cât oamenii lucrează în clădirea aia.
Locul ăla e înţepenit undeva prin anii ’70-’80. N-ai cum să ţii pasul cu anul 2015, când lucrezi acolo. N-ai cum, oricât de deştept ai fi. Într-un târziu tot ţi se prăfuieşte mintea, mai ales dacă ăla-i singurul tău job.
Fâţâindu-mă pe-acolo mă gândeam ce trist e să ai 30 de ani în 2015, să stai în Bucureşti, şi să lucrezi acolo. Dacă stai la Tulcea şi lucrezi la Inspectorat, e ok, că altceva oricum nu prea e de lucru acolo. Da-n Bucureşti?… Înţeleg că-i job sigur etc, da’ mi se pare că acolo te îngropi de viu.
Nu, din clădirea aia n-are cum să vină curând vreo reformă radicală.

Să recapitulăm

11/07/2015

O fată învaţă la liceul unde tatăl ei e director de 18 ani. Se-ntâmplă că e şi şefă de promoţie. Fata e eliminată de la bac pe motiv că i-a lăsat pe alţii să copieze după ea. În liceul cu pricina sunt eliminaţi alţi 107 candidaţi, cu totul 108, aflaţi în 10 săli de examen din 14.
Tatăl face apel la avocat şi cere anularea actului prin care au fost eliminaţi elevii. Pe lângă asta, trimite memorii la preşedinţie şi la guvern.
Dar directorul, directorul liceului cu 108 elevi eliminaţi şi cu 10 din 14 săli în care s-a copiat, ce face? Că e încă director până pe 31 august 2015.

Da, dar… Bani de studii?

29/06/2015

Sunt naşpa, ştiu. Aflu chestia de fiecare dată când vorbesc despre altceva decât pisici, amor şi reţete de bucătărie.
Bun.
Acuma seria „Aaaa, zici că tre’ să ne facem studiile în străinătate? Da’ şcoala românească ce-are? Eşti naşpa.”.
Sunt.
Iar şcoala universitară românească n-are nimic – atâta doar că n-are nume. Nu oferă nici un avantaj competitiv major pe piaţa muncii, nici în România, nici în străinătate. De ce n-are (re)nume? Presupun că-i vreo conspiraţie mondială sau măcar europeană, că altfel, se ştie, universităţile româneşti sunt prima-ntâi – selecţie drastică la intrare, selecţie drastică pe parcursul şcolii, selecţie drastică la examenele finale. Ar trebui să cadă-n cur toţi angajatorii când aud că ai o diplomă de licenţă / master / doctorat din România, mă mir că nu se-ntâmplă aşa.
Da, cred că e important să faci şcoală în străinătate, măcar un master. Pentru CV şi pentru că-ţi deschide mintea.
Şi vine întrebarea: „da’ de unde bani?”. Şi aici întreb şi eu: da’ tinerii din familii sărace cum ajung să facă studii în România? 1. Învaţă şi intră pe loc fără taxă. Şi/sau 2. Îşi iau un job. Dacă ei pot, tu de ce n-ai putea? Şi-n alte ţări studenţii lucrează, să ştii. Ce lucrează? Se angajează la firma de menaj şi fac curăţenie în birourile firmelor, dimineaţa la 6, înainte de şcoală. E greu? E greu. E mai simplu să-ţi iei diploma de la universitatea din Târgovişte, ştiu. Opţiuni de viaţă.
Scriam asta pe FB, ca răspuns la „România e o ţară şi o societate provincială” :

Cred că e o societate provincială mai ales prin faptul că în anul 2015, la 8 ani de la aderarea la UE, cu internetul cel mai rapid din UE, oamenii încă nu ştiu şi nu vor să înţeleagă (pentru că nu se informează) că copilul lor poate studia în orice ţară din UE, în multe dintre ele fără taxe sau cu taxe minime.
Cred că e o societate provincială prin faptul că oamenii nu înţeleg că engleza „la perfecţie” nu e de ajuns. Ca să poată studia gratis în Germania, tânărul român de 18 ani trebuie să ştie germană. Ca să poată studia în Franţa, trebuie să ştie franceză. Nivel C1.
Că liceul de elită nu e de nici un folos dacă singura limbă pe care o ştii bine e engleza, iar universităţile englezeşti te-au acceptat cu taxă (că nu eşti totuşi olimpic internaţional, în ciuda zecelui de la evaluarea naţională), iar părinţii tăi nu-şi permit acele mii de euro pe an.

Da, există în UE ţări în care tu, cetăţean european, poţi studia fără taxe sau cu taxe minime. Dar trebuie să le ştii limba. Foarte bine trebuie s-o ştii. Apoi tre’ să-ţi iei un job – undeva prin campus. Sau la firma de curăţenie. Aaa, nu vrei să te cobori pân-acolo? Înţeleg. Şi mai ales: trebuie să pui burta pe carte şi mintea la contribuţie. Dacă te prind ăia copiind, te dau afară cât ai clipi.

În fine, nu-i uşor să faci studii în străinătate. Dar dacă vrei asta, se poate. Curaj!