Archive for the ‘D’ale şcoalei’ Category

Da, dar… Bani de studii?

29/06/2015

Sunt naşpa, ştiu. Aflu chestia de fiecare dată când vorbesc despre altceva decât pisici, amor şi reţete de bucătărie.
Bun.
Acuma seria „Aaaa, zici că tre’ să ne facem studiile în străinătate? Da’ şcoala românească ce-are? Eşti naşpa.”.
Sunt.
Iar şcoala universitară românească n-are nimic – atâta doar că n-are nume. Nu oferă nici un avantaj competitiv major pe piaţa muncii, nici în România, nici în străinătate. De ce n-are (re)nume? Presupun că-i vreo conspiraţie mondială sau măcar europeană, că altfel, se ştie, universităţile româneşti sunt prima-ntâi – selecţie drastică la intrare, selecţie drastică pe parcursul şcolii, selecţie drastică la examenele finale. Ar trebui să cadă-n cur toţi angajatorii când aud că ai o diplomă de licenţă / master / doctorat din România, mă mir că nu se-ntâmplă aşa.
Da, cred că e important să faci şcoală în străinătate, măcar un master. Pentru CV şi pentru că-ţi deschide mintea.
Şi vine întrebarea: „da’ de unde bani?”. Şi aici întreb şi eu: da’ tinerii din familii sărace cum ajung să facă studii în România? 1. Învaţă şi intră pe loc fără taxă. Şi/sau 2. Îşi iau un job. Dacă ei pot, tu de ce n-ai putea? Şi-n alte ţări studenţii lucrează, să ştii. Ce lucrează? Se angajează la firma de menaj şi fac curăţenie în birourile firmelor, dimineaţa la 6, înainte de şcoală. E greu? E greu. E mai simplu să-ţi iei diploma de la universitatea din Târgovişte, ştiu. Opţiuni de viaţă.
Scriam asta pe FB, ca răspuns la „România e o ţară şi o societate provincială” :

Cred că e o societate provincială mai ales prin faptul că în anul 2015, la 8 ani de la aderarea la UE, cu internetul cel mai rapid din UE, oamenii încă nu ştiu şi nu vor să înţeleagă (pentru că nu se informează) că copilul lor poate studia în orice ţară din UE, în multe dintre ele fără taxe sau cu taxe minime.
Cred că e o societate provincială prin faptul că oamenii nu înţeleg că engleza „la perfecţie” nu e de ajuns. Ca să poată studia gratis în Germania, tânărul român de 18 ani trebuie să ştie germană. Ca să poată studia în Franţa, trebuie să ştie franceză. Nivel C1.
Că liceul de elită nu e de nici un folos dacă singura limbă pe care o ştii bine e engleza, iar universităţile englezeşti te-au acceptat cu taxă (că nu eşti totuşi olimpic internaţional, în ciuda zecelui de la evaluarea naţională), iar părinţii tăi nu-şi permit acele mii de euro pe an.

Da, există în UE ţări în care tu, cetăţean european, poţi studia fără taxe sau cu taxe minime. Dar trebuie să le ştii limba. Foarte bine trebuie s-o ştii. Apoi tre’ să-ţi iei un job – undeva prin campus. Sau la firma de curăţenie. Aaa, nu vrei să te cobori pân-acolo? Înţeleg. Şi mai ales: trebuie să pui burta pe carte şi mintea la contribuţie. Dacă te prind ăia copiind, te dau afară cât ai clipi.

În fine, nu-i uşor să faci studii în străinătate. Dar dacă vrei asta, se poate. Curaj!

Reclame

Blocarea în comunism

26/06/2015

În 1988, când am dat eu admiterea la liceu, era, cred, un sigur liceu teoretic într-un oraş de vreo 100.000 de locuitori. Aşa că trebuia să pui burta pe carte ca să intri la singurul liceu unde, cică, se făcea carte ca lumea(*), ca să ai şanse să intri la una dintre extrem de puţinele universităţi, pe unul dintre extrem de puţinele locuri, în condiţiile unei concurenţe de 10, chiar 20 de candidaţi pe un loc. De la buget, că locuri cu taxă nu existau. Universităţi private nu erau. Erau doar de stat şi doar câte să le numeri pe degete. Studii, măcar un semetru, în străinătate? Nici nu visam la aşa ceva, că habar n-aveam că poate exista aşa ceva pe faţa pământului.

În 2015, când viitorul adolescentului de 14 ani nu cunoaşte practic graniţe,
În 2015, când tânărul român, cetăţean UE, poate studia cam pe oriunde; iar în câteva ţări din Europa, plătind taxe minime şi luându-şi job studenţesc în campus,
În 2015,
ce fac părinţii?

Se blochează într-o mentalitate de tip 1988. Pun presiune pe copii să ia 10,50, dacă se poate, dintr-a cincea până-ntr-a opta, plus 10,50 la evaluarea naţională, ca să fie siguri că intră la acel liceu. La liceul din care o să ieşi om, mamă. La liceul pe care n-o să-l pui niciodată pe CV, că n-o să te întrebe nimeni de el, dar care-ţi asigură intrarea la facultate.
Stai aşa, care facultate?
Una dintre universităţile româneşti practic obscure, dacă le priveşti de dincolo de graniţă, şi unde numai cine nu vrea nu intră? Pe bune?!
Aaaa, pardon nu de universitate românească era vorba. Tre’ să aibă media 10 într-a cincea ca să intre la acel liceu, ca să fie acceptat la o universitate din străinătate. Surpriză, universităţile alea nu cu media dintr-a cincea le impresionezi şi nici cu media de la evaluarea naţională, nici cu numele liceului. Că doară n-avem vreun Louis-le-Grand prin ograda ţărişoarei. Universităţile alea le impresionezi cu rezultatele la nişte examene (nu româneşti) care se dau în timpul liceului (indiferent cum îl cheamă pe dânsul, pe liceu). Şi, surpriză, cu activităţile extraşcolare.

E uimitor că în 2015 există încă atât de mulţi părinţi (care le vor tot binele din lume copiilor, n-am nici o îndoială) blocaţi în perspectiva asta măruntă, românească, marcată de trauma treptei întâi şi a doua.

Vrei ce-i mai bun pentru copilul tău, ca să aibă măcar speranţa unui viitor fără prea multe griji. O meserie bună, un job bun, un salariu bun. Ştiu. Înţeleg. În cazul ăsta, fă pe dracu-n patru ca să-i dai şansa să obţină o diplomă de la o universitate străină. Măcar un master. Dă-te pe saiturile universităţilor, vezi care-s condiţiile de admitere. (Ştiu, copilul tău e abia într-a cincea, dar asta cu universităţile e o chestie mult mai înţeleaptă şi mai folositoare decât să te apuci să-i faci tu desenele, ca să nu-i scadă media generală.) În general, examenele alea cerute „afară” se pot da şi „înăuntru”, în România. Pe net se găsesc de multe ori subiectele din anii trecuţi şi baremele. Sunt fezabile, se pot lua note foarte mari, dacă se pune cu burta pe carte de printr-a noua (cam de când începe el să înţeleagă care-i treaba cu facultatea şi la ce foloseşte dânsa în viaţă). Apoi asigură-te că ştie limbi străine. Da, da, ştiu, ştie engleza „la perfecţie”. Asigură-te totuşi că ştie şi germana sau franceza sau spaniola, tot „la perfecţie”. Poate că peste opt ani o să-l intereseze o facultate din Germania. Sau poate o să preferaţi Franţa, că are taxe mai mici. Şi mai asigură-te că face sport (eventual primeşte şi nişte diplome / medalii – nu de jocuri olimpice, nu, fii pe pace!) şi diverse alte chestii, în special în timpul liceului.

În felul ăsta, peste 8 ani s-ar putea să ai surpriza ca copilul tău să fie acceptat de 5 universităţi, poate chiar cu bursă, deşi a luat 7 într-a cincea la mate şi pe urmă 8,50 la evaluarea naţională.

 

(*) La ani distanţă, cred că şi aia era o prostie.

Cuminţenia pământului. La şcoală

26/06/2015

Abia zilele trecute mi-am făcut timp să deschid numărul ăla din „Dilema veche” despre profesia de profesor.
Şi-mi pică ochii pe asta:
„[…] de această „cuminţenie” instituţionalizată m-am ferit şi eu pe toată durata şcolarizării mele şi încerc să o evit şi în cazul copiilor mei. Cuminţenia înţeleasă ca supunere, dar şi ca îngrădire a libertăţii de exprimare şi manifestare.”

Oameni buni – şi dragi părinţi – , să ne-nţelegem: cuminţenia chiar este supunere – şi anume supunere la regulile bunelor maniere. Iar regulile bunelor maniere sunt prin definiţie o îngrădire a libertăţii de exprimare şi manifestare a individului.

La 6-7 ani, când intră la şcoală, copilul trebuie să cunoască deja unele reguli de bune maniere şi să le aplice. La 6-7 ani, copilul trebuie să fi învăţat deja de acasă că fiecare situaţie socială vine cu regulile ei, pe care copilul, împreună cu adulţii, trebuie să le respecte. Să li se supună (oroare!). La 6-7 ani, copilul trebuie să ştie deja, de-acasă, că nu te poţi exprima şi manifesta oricum oriunde. La 6-7 ani, copilul trebuie să înveţe deja regula de bază a democraţiei, şi anume că libertatea lui se termină acolo unde începe să încalce dreptul altuia.

Ce-nseamnă cuminţenia la şcoală? Bune maniere, punct.
Înseamnă să nu întârzii, de exemplu. Întârzierea e o lipsă de respect, iar copilul trebuie să înveţe asta de mic.
Înseamnă să nu-i deranjezi pe ceilalţi. Libertatea de exprimare şi manifestare a copilului, fetişizată de parentingul modern, încetează acolo unde ea încalcă dreptul celorlalţi copii de a învăţa într-o atmosferă liniştită.
Înseamnă, da, să nu vorbeşti dacă nu ai primit permisiunea să vorbeşti. Ridici mâna şi vorbeşti când îţi dă cuvântul profesorul – atunci te poţi exprima liber. Că dacă nu, dacă toţi copiii doresc să se exprime şi să se manifeste neîngrădit, ora devine o babilonie ca în tocşourile de la televizor.
Înseamnă, da, să asculţi de adultul care e responsabil pentru tine în acel moment. Dacă profesorul îţi spune să nu te mai hâţâni pe scaun, nu te mai hâţâni şi gata. Pentru că rişti să cazi şi să-ţi faci rău şi ţie, şi celor din jur. Iar responsabil (inclusiv din punct de vedere penal) e profesorul, nu părintele care cere libertate neîngrădită la şcoală.
Înseamnă să stai locului în timpul orei. Un copil de 6-7 ani care nu e în stare să stea locului nici 30-40 de minute în şir nu va fi în stare să stea locului nici la restaurant. Cunoaşteţi modelul, cred. Copii care exprimă şi se manifestă neîngrădit oriunde s-ar afla.

În fine. Deschideţi şi voi „Codul bunelor maniere”, aplicaţi-l la şcoală şi o să aflaţi ce înseamnă cuminţenia. Nimic altceva decât bună-creştere. Adică limitarea libertăţii de a te exprima şi a te manifesta ca-n codru.

Da, dar admiterea la liceu…

24/06/2015

Asta e replica pe care o primeşti de obicei de la părinţi când le spui că zecele pe linie e nociv. Da, da’ dacă eu îl duc într-o şcoală unde e notat pe bune inclusiv la sport, pe urmă nu mai intră la Vianu / Lazăr / Sava, că-i iau faţa ăia din şcolile unde se dă zece pe linie.

Aşa. Şi?
Când v-aţi pus ultima oară pe CV liceul absolvit? Niciodată? În anii ’90? De ce? Nu cumva pentru că e irelevant, în cazul în care vizezi mai mult decât un post de casier?

Singura chestie care contează cu adevărat pentru viitorul profesional al copilului tău e universitatea pe care o absolvă. Universitatea în primul rând; abia apoi specializarea. Şi câtă vreme pe diploma lui scrie „Universitatea X din România”, va fi doar unul dintre zecile, sutele de mii de absolvenţi ai unei universităţi româneşti, indiferent că a făcut liceul la „Lazăr” sau la grupul şcolar industrial X.
Ce contează cu adevărat pentru viitorul profesional al copilului tău e acel rând din CV în care scrie „Universitatea X din Marea Britanie / Franţa / Germania / SUA”. Putem să ne ascundem după diverse degete politically correct sau naţionaliste sau de orice alt fel, sau putem privi lucrurile în faţă: un tânăr fără experienţă, dar cu studii în străinătate, are şanse mai mari faţă de un tânăr fără experienţă, cu studii făcute în România – indiferent că-şi caută de lucru în străinătate sau în România, într-o firmă străină sau într-o firmă românească.

În lupta asta pentru zecele pe linie, apoi pentru nota de la capacitate, ca să intre copilul la cel mai cel liceu, mi se pare că părinţii pierd din vedere pădurea (perspectiva pe termen lung) şi se opresc în copacii celor 4 ani de liceu, care nu apar decât pe CV-ul casierei de la supermarket.
Da, o să-mi ziceţi, da’ la un liceu bun, copilul e forţat de mediu să înveţe mai bine, deci are şanse mai mari de note bune la bac, deci şanse mai mari de acceptare în universităţi străine etc. Eu cred, dimpreună cu olandezul Johan, că de fapt contează „caracterul copilului, atitudinea părinților sau grupul de prieteni”, mai mult decât numele liceului sau media cu care s-a intrat la liceul ăla.

Cred că zecele pe linie e nociv pentru un copil care nu e de zece pe linie. Cred că copilul trebuie să intre la un liceu decent, indiferent că ultima medie de admitere a fost 9,95 sau 8,95 sau 7,95. Şi cred că odată intrat, trebuie să muncească pentru a-şi asigura intrarea la o universitate străină, eventual cu bursă, măcar parţială. De exemplu, 3-4-5 examene A Level (Cambridge), luate cu A* sau A. (Nici nu-s neapărat foarte grele, trebuie doar lucrat pe stilul de subiecte, că-s destul de diferite de ale noastre.)

Dac-aş avea acum un copil de gimnaziu, aş face o listă cu universităţile pe care mi le-aş dori pentru copilul meu, aş studia criteriile de admitere (şi de acordare a burselor, eventual), şi aş începe să le bifez, până-ntr-a doişpea. Şi aş pune bani deoparte. (2000 de lei pe lună timp de 8 sau 12 ani pentru o şcoală privată românească? Nu mai bine 2000 de lei pe lună timp de 12 ani pentru studiile universitare ale copilului?) Şi aş lăsa altora mulţumirea zecelui pe linie şi a liceului cel mai cel.

Zece pe linie

23/06/2015

Aşa. Ţi-a venit odrasla acasă cu zece pe linie. Premiul întâi. Eşti mândru foc. Poate e singurul din clasa lui cu zece pe linie, poate sunt zece. Oricum, când vezi atare ispravă, întreabă-te (şi încearcă să fii sincer cu tine când îţi răspunzi): E copilul meu un geniu? Pentru că dacă nu e, şi bănuieşti că măcar la desen sau la muzică ar fi meritat nouă, atunci mută-l repede de la şcoala aia. Du-l la o şcoală unde copiii nu iau zece pe linie.
Pentru că zece pe linie adevărat, curat, meritat, există foarte rar. Un copil obişnuit, inteligent, chiar foarte inteligent, poate să aibă media zece în fiecare an la o materie, două, trei. Poate la jumătate dintre materiile pe care le face la şcoală. Dar nu la toate. Dacă copilul tău are media zece la toate, tot timpul, s-ar putea să fie ceva în neregulă cu şcoala aia. Aşa că mută-l. Pentru el.

Pensiile oamenilor speciali

19/06/2015

Are 70 de ani. A fost învăţătoare. A început în 1964, la 19 ani, când, fiind în anul VI la SPIC (Şcoala Pedagogică de Învăţători Constanţa), i-au trimis „în producţie” – avea ţara nevoie de învăţători. Au trimis-o la Beidaud, de unde a păstrat amintirea copilului care, încurcat fiind la socotelile peste 10, a trecut de la degetele de la mâini la cele de la picioare. Că veneau în picioarele goale. De la câmp, de la animale. Stătea în gazdă, preda şi făcea anul VI la fără frecvenţă. Până spre 40 de ani a predat în Baia. Îi era bine. Le era bine, de fapt, că se măritase cu tata. Şi ne aveau pe noi. Şi au hotărât să se mute la oraş. Pentru noi. Că n-aş fi ştiut niciodată, mamă, dacă zecele ăla e pentru că ştii de zece sau pentru că eşti fata mea. Şi, la 40 de ani, au lăsat amândoi confortul unui renume profesional bine stabilit în sat şi au purces spre oraş. A făcut naveta – o oră cu trenul. Parcă la 6:20 pleca. Trenul, vreau să zic. Că ea de-acasă pleca mai devreme. Şi se întorcea după mai bine de 12 ore. Nu conta – între timp, eu şi frate-meu învăţam la şcoala cu moţ din oraş (şi nu eram tot timpul de zece, bănuise ea ceva). Pe urmă a predat în oraş, la clasa de copii de la orfelinat. Că pe vremea aia copiii ăia nu învăţau la un loc cu copiii ceilalţi. Îi ţin minte, vag. Erau de vârsta mea, cred. Raşi în cap, aşa mi-i amintesc. I-a învăţat să citească pe copiii muncitorilor „din zootehnie”. Pe cei ai muncitorilor de la Alumina. Îi plăcea să predea. Se scandaliza când asista la vreo lecţie deschisă despre epitet la clasa a II-a. Îşi iubea elevii. I se rupea sufletul când, după ’90, îi vedea ameţiţi, şi când îi întreba, îi ziceau că da, au mâncat de dimineaţă. Ceai cu pâine. Şi ieri? Ceai cu pâine. Le ducea cărţi de-acasă, să citească. Îi învăţa să deseneze. Se distra cu ei făcând chestii din pănuşi. Eu mă distram acasă citind lucrările de control. S-a pensionat în 2002, la limită de vârstă. 57 de ani, aşa era legea. Ar mai fi stat, era în formă, îi plăcea. Dar nu pot să mai stau, mă mamă, mă gândesc la fetele astea tinere care îşi pierd postul din oraş şi trebuie să se ducă cine ştie pe unde… Nu vreau să ajungă să mă urască, să zică „uite şi baba asta, nu vrea să elibereze postul”.

38 de ani de predat şi 1300 de lei pensie.
Pentru 4 ani de mandat de parlamentar, pensia specială e de 1500 de lei.
Pentru că parlamentarii au o responsabilitate extraordinară.

Mă gândesc s-o trimit pe mama în parlament, să-i crească şi ei pensia. E o persoană decentă, citeşte fiecare număr din „Dilema veche”, dezleagă rebusuri grele, ştie cu „pe care”, îi place la teatru în Bucureşti (îi place şi la bere), nu are sacouri cu michimauşi, nu umblă cu mirul în geantă, are păreri, are umor. Nu ştie limbi străine, ce-i drept, dar n-ar fi singura. Zău, cred că ar face faţă decent jobului şi responsabilităţii extraordinare. Se ţine bine, rezistă la 4 ani de mandat – merge zilnic ore în şir pe jos, are doar un pic de hipertensiune, şi aia doar din când în când.

Ce-ar fi să ne trimitem toţi mamele în parlament?

Din seria „să râdem cu Pătrăţelul de la Educaţie”

04/06/2015

Astăzi cică „sistem de salarizare diferentiata a personalului didactic, in functie de rezultatele elevilor si de progresul scolar„. Sigur – dar numai atunci când familia o să fie sancţionată economic că i se rupe de copii, că i-a plasat în grija şcolii şi şi-a luat mâna de pe ei.
Bă Pătrăţele, bă, munca cea mai grea nu e să-l faci pe Ionel să treacă de la 8 la 9 sau de la 9 la 10. Munca cea mai grea e să-l faci pe Pătrăţel junior să treacă de la 4 la 5 şi de la 5 la 6. Acolo, între 4 şi 6, e cea mai multă sudoare de profesor. Pentru că acolo, între 4 şi 6, familia de obicei nu există în viaţa şcolară a copilului. Şi vrei să-mi zici tu, Pătrăţelule de la Educaţie, că proful care scoate 6 cu elevii lui din fundu’ Rahovii sau din Atmagea (fundu’ Dobrogii) merită mai puţin decât proful bucureştean de la Vianu, ai cărui elevi scot 10 pe linie în mare parte datorită meditaţiilor?!
Du-te, mă, unde-a-nţărcat mutu’ iapa, şi lasă şcoala românească în durerea ei. Că cre’ că dacă şcoala românească era lăsată în ultimii 25 de ani în legea ei, să evolueze firesc, fără minister şi miniştri, acu’ lucrurile ar fi stat niţel mai bine.

Despre şcoală, din nou

02/06/2015

Nu predau în şcoală de stat. Nu predau după programă românească. Nu am treabă cu Ministerul Educaţiei, nu depind de el în nici un fel. (Slavă Domnului!) Înainte să m-apuc din nou de predat am lucrat vreo 11 ani prin birouri, diverse joburi, prin diverse firme.

Toate astea ca să fie niţel mai clar cam pe unde mă situez când comentez câteva puncte din articolul dlui Moise Guran despre liberalizarea educaţiei.

Şi o iau de la coadă:

Să lăsăm valoarea să vină în Educaţie, să-i lăsăm pe cei ce vor şi pe cei ce pot să îl schimbe. Să plătim salarii mari, dar să le plătim pentru merite reale!

După mine, un salariu corect pentru un profesor la ora asta e spre 1000 de euro net. Atâta vreme cât nu poţi plăti banii ăştia, atâta vreme cât nici 800 de euro nu poţi plăti, discuţia despre valoare în educaţie e vorbă-n vânt. Abia dacă plăteşti 1000 de euro pe lună unui profesor/învăţător o să ai suficienţi candidaţi ca să poţi face o selecţie drastică şi să alegi pe sprânceană. La 500 de euro (chit că par mulţi, faţă de 200), se va întâmpla exact ce se întâmplă acum: în sistem vor intra şi vor rămâne în special femeile al căror soţ câştigă sensibil mai mult (şi care plăteşte din salariul lui chiria sau rata la casă) şi tinerii încă susţinuţi de părinţi (fie că le plătesc chiria, fie că le cumpără casă). Ceilalţi vor face ce fac şi acum: vor perpetua mult hulitele meditaţii, până ajung cât mai aproape de cei 1000 de euro pe lună.

Meditaţiile, carevasăzică.

Dom’le, meditaţii există cam peste tot. Numa’ două chestii ar trebui făcute: să fie impozitate (iar dacă nu-s declarate, să sară Fiscul aşa cum a sărit pe buticari), iar şcoala să-şi creeze un cod etic sau cum i-or zice prin care să le interzică profilor să facă meditaţii cu elevii din şcoala în care predau. Simplu. Da’ mă-ndoiesc că or să vrea părinţii. Că e la fel ca cu’ madam Blându – n-a apărut din senin, părinţii au creat-o. Aşa şi cu meditaţiile: părintele se simte mai în siguranţă dacă odrasla lucrează în particoler cu profu’ de la clasă. (Nu fac medidaţii. Sau fac foarte rar. Nu îmi plac. Mi s-a acrit, de pe vremea când aveam 80 de dolari salariu.)

Eliminarea normei didactice.

Am lucrat anul ăsta mult peste cele 18 ore săptămânale din normă. Ore de contact cu elevii, zic. Că pe lângă astea mai sunt multe alte ore lucrate într-o săptămână – da’ asta-i o chestie pe care cei din afara sistemului o pricep foarte greu. Toată lumea are impresia că lucrezi 18 ore şi gata, ţi-ai pus palma-n fund. Prostii. Uneori simt nevoia să mă duc la şcoală şi sâmbăta. Aşa. Ziceam c-am lucrat mult peste normă, fără ca orele suplimentare să-mi fie plătite. E îngrozitor de obositor. Norma aia didactică există cu un rost. 4 ore de predare înseamnă un consum mult mai mare decât 4 ore de birou – şi ştiu despre ce vorbesc, am termen de comparaţie. În primele săptămâni la şcoală, după 11 ani de birou, ajungeam seara acasă dărâmată. Şi mi-era dor de biroul meu luminos în care puteam lucra cu muzică.

Cred că 4 ore pe zi de contact cu elevii (ore de predare / afterschool) e o normă decentă. 20 de ore pe săptămână. Când ai mai mult de atât eşti prea obosit ca să mai dai randament. Dacă îi impui unui profesor 25 de ore de predare pe săptămână, dai pe mere ce-ai luat pe pere.

Recrutarea profilor de către şcoală / comunitate locală / etc.

Da, da. Sigur vine valoarea în Educaţie dacă procedăm aşa. Numa’ valoare vine. Valoare de mii de euro şpaga. Valoare de alte mii de euro pentru transformarea contractului temporar în contract permanent. Căci Codul Muncii îl leagă de mâini pe angajatorul-şcoală cam la fel ca titularizarea. Ţii un om 3 ani cu contract pe durată determinată, dar dup-aia eşti obligat să i-l transformi în contract pe durată nedeterminată. Vi se pare că-i aşa uşor să scapi de un angajat care are contract permanent?

A mai fost treaba asta cu recrutarea de către şcoală, acu’ vreo 15 ani. Concurs organizat de şcoală. S-au bucurat foarte tare directorii. Foarte tare s-au bucurat.

Zău.

Reforma asta ratează, de douăzeci şi cinci de ani încoace, singurul punct esenţial chiar chiar poate fi atins fără aşa mare efort: manualele.

MANUALELE.

Cum alegi şcoala privată pentru copilul tău?

28/05/2015

Ce criterii aţi avut în vedere când aţi ales şcoala privată pentru copil? Ce-aţi întrebat la întâlnirea cu directorul/PR-ul?

Şcoală

26/05/2015

Perioada tezelor. Clasa a şasea. Două mândruţe.
– Of, Miss, cine-a mai inventat şi şcoala asta?…
– Eh, nişte unii, acu’ câteva mii de ani, alde Platon, Socrate, o să-nvăţaţi voi mai încolo. Da’ numa’ bogaţii mergeau la şcoală, şi nici ăia toţi, şi fetele nu mergeau la şcoală.
– Ce bine!
– Păi da. Femeile nu mergeau la şcoală, nu ştiau să scrie şi să citească, nu aveau drept de vot, doar făceau curăţenie, mâncare şi copii.
– Ce nasol!
– Şi până de curând, abia-s 50-60 de atunci, nişte oameni s-au luptat ca voi acuma să puteţi să vă plângeţi că nu vă place la şcoală.

Au plecat oarecum îndoite. Te pomeneşti c-o fi totuşi bine să mergi la şcoală…