Archive for the ‘În chinurile si-es-ar-ului’ Category

Imaculând

22/01/2010

Imaculaţi în 30 de zile (în caz că n-o faceţi deja):

Anunțuri

D’ale si-es-ar-ului

09/12/2009

M-a invitat amicul John la Romanian Stakeholder Engagement Day.
M-am dus. Că se ţinea la Palatul Creţulescu, şi nu-l văzusem niciodată pe dinăuntru.
Nu c-acu’ l-aş fi văzut prea tare.
Da’ am văzut sera (sau cum s-o fi chemând), aia în care acu’ ceva vreme Hurezeanu şi CTP făceau nu ştiu ce emisiune.
Ş-am mai văzut buda. Cam de mauvais goût, după mine, cu gresie lucioasă maro şi faianţă stil late 90’s. Cam ca nuca-n perete mi s-a părut, da’ na, nu mă pricep, şi nici nu ştiu ce-ar fi trebuit să fie acolo ca să fie bine.

Bon…
Vă ziceam de Romanian Stakeholder Engagement Day.
Ceva cu AccountAbility şi standarde AA1000SES şi alte trebi mai mult sau mai puţin siesaristice.
Acu’ vreo săptămână a fost. M-am tot ţinut să scriu, da’ m-am luat cu altele. Sau, în unele cazuri, m-au luat altele – şi anume pe sus.

Ce mi-a plăcut:

Cafeaua.

Merele.

(Şi – pot să zic?… – tarta cu spanac.)

Discuţia despre ce-i aia obligaţie morală şi-n ce măsură firmele au obligaţii morale. Cu Cristian Ducu de la Smart Solutions&Support. O bucată de discuţie în public, o bucată în aparte, sprijinind o uşă. Publică. (Am aflat, astfel, că există ceva de genul ethics management şi că se fac cursuri de etică în companii. Şi că în unele există ofiţer de etică. Şi mă tot întreb, de-atunci încoace: când naiba se învaţă etica, de fapt?! Şi unde?! Şi de la cine? Şi-n ce măsură unu’ care n-a deprins etica până la 25 de ani are şanse s-o deprindă într-un training oferit de firmă?)

Începutul de discuţie despre obligaţia companiilor de a educa. Fază la care m-am zbârlit toată – că responsabilitatea de a mă educa îmi revine strict mie, nu-i treaba nimănui altcuiva, atâta vreme cât am ieşit din sistemul învăţământului obligatoriu. Plus că o companie va fi suspectată/acuzată întotdeauna de manipulare atunci când încearcă să facă educaţie pe un domeniu în care e implicată. Caz în care nu că nu câştigă – că nu aia şi-a propus -, dar chiar pierde – şi anume imagine. Şi nu, în cazul firmelor nu se aplică principiul ăla cu „educaţi, educaţi, că ceva tot rămâne (în capul vreunuia)”. Asta e valabil doar pentru guvern.

Oamenii care au vorbit.

Şi, în mod sigur, alte diverse chestii pe care le-am uitat de-atunci şi pân’ acu’.

Ce nu mi-a plăcut:

Espressorul – care-a dispărut după ora două, cred.

Oamenii care vin, se pupă cu toată lumea, fac piar personal şi networking şi după prima oră se cară – au trebi importante, nu ca ăilalţi.

Oamenii care nu vorbesc.
Bine, io-s părtinitoare. Că eu vorbesc.
După faza iniţială „maaamăă ce somn îmi e” intru în faza în care visez cu ochii deschişi la ale mele, apoi încep să ciulesc urechea, mă străduiesc să-mi ţin gura (pe princpiul şezi în banca ta, ce-ţi trebe polemică?!), da’ până la urmă tot vine momentu’ când nu mă mai pot abţine şi încep să mormăi. Apoi izbucnesc cu un „n-are, frate, firma nici o obligaţie să-mi facă mie, stakeholder, educaţie!”. Şi, invariabil, ajung să polemizez măcar o tură. De data asta un nene mi-a aruncat o serie de priviri ucigaşe – dar, după cum am învăţat noi din moşi strămoşi, iarba rea nu piere. Deci nici eu.

Aşa…
Dacă vă-nteresează cestiunea, vedeţi la CCCRo sau la AstonEco.

CSR la SNSPA. Impresii. Partea a II-a.

10/04/2009

După cum vă ziceam, am fost la conferinţa despre CSR de la SNSPA. Sună bine, cred că o să-mi trec în cv chestia asta, chit că n-am stat acolo decât două ceasuri. Da’ în România faza cu CSR-ul e suficient de snobbish ca să dea bine în ochii diverşilor snobi.
Promisesem să vă povestesc despre cei 5 vorbitori pe care am apucat să-i ascult în cele doar 2 ore cât am avut răbdare să stau.

Când am ajuns eu, ţinea discursul de deschidere un prof – din program îmi rezultă că era rectorul de la SNSPA, Paul Dobrescu. Acuma, ce să vă zic, mi-o fi fost mie prea somn, da’ în orice caz, domnul cu pricina n-a produs nimic care să-mi rămână în minte. Cum ziceam, din 5 prezentări, 4 n-aş putea să le rezum într-o frază, pentru că au fost dezlânate, vorbind despre tot şi despre nimic.

După Paul Dobrescu, invitat de onoare cine altcineva decât Peter Imre. Nelipsit de la teve, într-o vreme, dacă vă aduceţi aminte.
Domnu’ Imre, o-ntrebare am şi eu la Dvs: Dvs, când vă duceţi la birou, ce faceţi acolo? Cu ce vă ocupaţi în mod curent? Adică, aşa, from 9 to 5, ce faceţi la birou? (Când nu sunteţi la conferinţe, evident…) Că eu despre Dvs am numai informaţiile de prin revistele de scandal: cu cine v-aţi mai combinat, cu cine v-aţi mai lăsat, cu cine v-aţi mai însurat, la ce restaurant aţi mai mâncat… Altminteri, informaţii despre activitatea Dvs de corporate affairs manager la Philip Morris n-am auzit vorbindu-se niciodată. Am, aşa, o vagă senzaţie că sunteţi, domnule Imre, în faza „fake it” – ca să folosesc cuvintele Dvs. Fake it, ok; problema e: o să ajungeţi vreodată să şi make it?
Şi, domnule Imre, încă o chestie: aţi zis la începutul prezentării Dvs. (pe care, între noi fie vorba, n-aş putea-o povesti aici, că aţi vorbit despre multe şi despre nimic concret) că „unii ar spune că eu, ca reprezentant al unei companii care fabrică tutun – un produs care-şi omoară consumatorii – n-ar trebui să fiu aici. Că responsabilitatea socială în cazul producătorilor de tutun ar trebui să înceapă cu închiderea fabricii”. Bun. Asta ar zice-o „unii”. Dar dumneavoastră, domnule Imre, dumneavoastră ce ziceţi? Unde începe responsabilitatea socială în cazul producătorilor de tutun? Şi cum vă simţiţi dumneavoastră, domnule Imre, ca invitat special la o conferinţă despre CSR, în calitatea Dvs de angajat plătit cu bani scoşi din produsul ăla care-şi omoară consumatorii, aşa cum singur aţi zis? I mean, vă simţeaţi la locul Dvs acolo?…

Apoi s-a ridicat un flăcău reprezentant al Camerei de Comerţ. Care domn a vorbit despre recipienţi. Nu, nu despre recipiente. Ci despre recipienţii mesajului. Domnul meu, află mata de la mine că în limba română există cuvântul receptor. Care receptează cu capul. Că recipient poate să însemne, la limită, că da, receptează, adică primeşte ce-i torni mata în cap, fără să-şi pună mintea la contribuţie.
A doua chestie pe care am reţinut-o de la domnul cu pricina e o minunată campanie de PR iniţiată de Camera de Comerţ, cu un minunat slogan: „Zâmbeşte-mi, te rog, molipseşte-mă!”. Oameni buni, e drept că zâmbetul poate fi molipsitor, dar adjectivul e una, verbul a molipsi e cu totul altceva şi, semantic vorbind, n-are deloc aceleaşi valenţe – în accepţiunea mea de vorbitor nativ. Molipseşte-mă îmi sună morbid de-a binelea. Cui naiba i-a venit aşa o idee minunată de slogan? Molipseşte-mă de-o molimă! – ce poate fi mai zâmbitor de-atât?!

P-ormă a intervenit Remus Pricopie, decanul nu-ştiu-cărei facultăţi – un tip ok, dar care m-a înnebunit de cap cu „un public, două publicuri, publicurile”. Of. S-o fi folosind, nu zic, dar sună ca dracu’. DEX-ul, în orice caz, îmi zice că „public” e substantiv defectiv de plural.

P-ormă, John Aston, AstonEco Management – cum ziceam, singura prezentare cu cap şi coadă. Evident, nu putea fi decât a unui străin, că românul e alergic la discursul logic şi structurat – a rămas setat pe stilul comentariilor literare din clasa a 8-a, chiar şi când a ajuns doctor în filosofie. Prezentarea – despre Centre for Corporate Citizenship Romania, CCCRo. Drăguţă ideea, numai că trebuie poziţionată cu grijă pe piaţă. Că dacă o poziţionezi la categoria „chestii utile”, „să facem împreună ceva bun (şi) pentru alţii”, succesul va tinde spre zero, într-o ţară precum România, unde fiecare e interesat doar de pătrăţica personală. Şi, eventual, de metodele de a-şi întinde pătrăţica proprie măcar cu 1 mm peste pătrăţica celuilalt (aşa, de-al naibii, nu de altceva). Dacă, în schimb, o poziţionezi la categoria „fiţe de PiaR”, „şic-trendy-cool”, un „must” de care nu se poate lipsi nimeni în lumea bună a CSR-ului românesc, atunci da, ar putea să aibă succes, adică suficienţi membri încât să se poată autosusţină financiar. Aştept cu interes urmarea.

Şi da, a mai vorbit şi Adrian-Paul Iliescu, prof de ceva pe undeva, o filosofie a CSR-ului din care am ţinut minte doar că vrea să pună pe picior de egalitate pe posesorul de capital-bani cu posesorul de capital-muncă. Adică şi eu şi şeful meu să fim asociaţi în aceeaşi firmă. El pune banii, eu pun munca. Super ok ca idee. Numa’ că asociatul care pune banii îşi ia dividendele (dacă firma a făcut profit!) o dată pe an. Ideea e, domnule Iliescu: dacă asociatul care pune munca poate să îşi ia şi el banii/dividendele doar o dată pe an, şi numai dacă firma a făcut profit, atunci da, ok, vorbim de parteneriat şi de asociere în aceeaşi firmă. Da’ dacă omul cu munca vrea bani lunar, indiferent dacă firma are profit sau nu, atunci, cu părere de rău, domnule Iliescu, nu mai vorbim de parteneriat şi asociere. Dar aici intrăm în nişte chestii de management financiar pe care n-o să stau să vi le explic aici, domnule Iliescu, că înţeleg că sunteţi filosof şi mi-e că n-o să ne înţelegem.

Şi-n orice caz, domnilor: responsabilitatea socială a firmelor, oricât de mici, începe cu plata taxelor către stat. Aia e faza 1 a CSR-ului. Dacă daţi ţeapă statului prin diverse metode de evitare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor diverse, atunci orice altă discuţie despre responsabilitatea socială e snobism pur şi vorbărie goală.

CSR la SNSPA. Impresii. Partea I.

10/04/2009

A fost conferinţă. CSR şi dezvoltarea durabilă. Organizată, evident, de SNSPA – autoproclamatul guru românesc în materie de PiaR, comunicare, imagine, strategie şi ce mai vreţi voi. Puteţi adăuga orice (chi più ne ha, più ne metta, vorba ceea), căci, pare-se, conceptul de corporate communication e o oală în care intră orice. Şi dacă nu intră, îl băgăm cu forţa.

Aşa… A fost conferinţă. M-am dus şi eu – printr-o-ntâmplare. În cele două ceasuri cât am participat la chestiune (ţinea toată ziua, da’ m-am plictisit şi-am plecat, că-s neliniştită de felul meu), am asistat la o şuetă clasică, tipic românesc-universitară: noi şi-ai noştri. Noi între noi. Noi pentru noi. Nu contează că oarecum pe lângă subiect. Universitarul român îşi dă cu părerea despre orice. Dacă se întâmplă să fie despre subiecte practice cu care n-are tangenţe decât teoretice, cu atât mai bine. Universitarul român adoră să elucubreze pe teme despre care a citit din cărţi, dar pe care n-a ajuns să le pună în practică vreodată. (N-am să înţeleg în veci cum se poate ca publicitatea, corporate communication şi alte cele din categoria asta să fie predate, scolastic, de nişte profi cu doctorate cât se poate de onorabile în filosofie sau în teoria comunicării, dar care nu-şi pot adăuga pe cv-ul altminteri impresionant nici măcar o singură campanie de comunicare concepută şi dusă la bun (sau rău) sfârşit de ei înşişi. Precum profii de economie&management de la ASE, care n-au condus în viaţa lor o firmă, n-au făcut în viaţa lor un cent profit, dar ştiu totul despre management şi mai scriu şi cărţi pe tema asta – ca să-i înveţe şi pe alţii ce [nu] ştiu ei.)

Bon.
Car’ va să zică, conferinţă în pur stil românesc. A început, evident, târziu. Acu’, e drept, eu am întârziat – că m-am încurcat în ore. Dar la 10:06, când am ajuns eu, ei erau abia la introduceri – adică cel puţin 35′ întârziere. Aţi fost vreodată, în toată viaţa voastră de români, la vreo conferinţă românească care să fi început la timp? Eu, una, cred că nu.
Apoi au început să vorbească domnii cu pricina. Cu tristeţe trebuie să vă spun că dintre cei 5 pe care i-am ascultat eu, doar la unul singur pot să vă zic într-o frază despre ce a vorbit. Şi, evident, acela nu era român.
Discursurile celor 4 români mi-au amintit de tinereţea mea, când eram eu interpret de conferinţă la un seminar al procurorilor din UE+Ro. Şi despre cât de uşor poţi să traduci discursul structurat al unui străin (chiar şi de origini latine), mai ales după ce ţi-a dat, cu o zi înainte, textul prezentării, şi cât de greu e să traduci discursul dezlânat al românului. Care nici nu-ţi dă textul (nici cu o zi înainte, nici în ziua prezentării şi nici măcar după – căci românul e inventiv, el vorbeşte cum îi vine la gură, n-are nevoie să-şi pregătească dinainte prezentarea) şi nici nu ştie ce-i aia subiect+predicat+complement=lovefrază . (Domnule avocat şi profesor de drept D., din Constanţa, presupun că nu ştiţi despre ce vorbesc. Probabil sunteţi convins că aveţi retorica în sânge – deşi, vă spun eu, Dvs. vorbiţi fără punct şi fără virgulă, fără predicat şi fără subiect, fără început şi fără sfârşit. Mi-a fost ruşine, dar v-am tradus mot-à-mot, după ce am încercat cu disperare să găsesc predicatul în fraza Dvs. Era acum 12 ani. Eraţi o nulitate.)

Domnule profesor Borţun (SNSPA), spuneaţi azi-dimineaţă că trăsătura distinctivă a noastră, a românilor, este că suntem încruntaţi şi închişi în noi înşine, într-un anume fel care ne face uşor de identificat pe aeroporturile lumii. Ei bine, domnule Borţun, am să vă zic că pe aeroporturile lumii îi recunoaşteţi pe românii care într-adevăr sunt încruntaţi şi închişi. Căci, domnule Borţun, pe aeroporturile lumii mai sunt alte, multe, mii de români pe care nu-i identificaţi ca atare pentru că ei nu sunt încruntaţi şi închişi.
În orice caz, domnule profesor Borţun, aflaţi de la mine că ceea ce ne deosebeşte pe noi de „ei” este lipsa de structură a discursului. Vorbirea dezlânată, adică. Fără cap şi fără coadă. Fără idee principală. Fără structurare a argumentaţiei. Asta ne deosebeşte, domnule Borţun, iară nu lipsa zâmbetului – că zâmbetul se poate exersa şi învăţa; structurarea logico-argumentativă a propriului discurs, dacă n-ai învăţat-o la vremea ei, n-o mai înveţi în veci.
Şi, domnule profesor Borţun, ne mai deosebim de „ei” prin încă ceva: prin conferinţele începute cu întârziere şi prin fazele rasolite, de genul „eu o să renunţ la prezentarea mea; uite, mi-am făcut tema, e aici, oricum o să fie publicată în carte”. (Domnule Borţun, la conferinţa viitoare vă propun să faceţi aşa: toată lumea îşi face tema, îşi pregăteşte prezentarea, frumos, după care vă adunaţi la o cafea şi la o bârfă şi le daţi naibii de prezentări – căci, nu-aşa, oricum o să fie publicate în cărticica despre conferinţă şi le puteţi citi acolo, ce sens mai are să le mai şi prezentaţi prin viu grai?)

Bon. Asta a fost partea I. Urmează partea a doua, despre vorbitorii pe care i-am ascultat.