Archive for the ‘Jos pălăria!’ Category

Irina Mavrodin

06/06/2012

Am cunoscut-o în 1996 (noiembrie?), când am fost la un workshop (atelier îi zicea pe vremea aia) de traduceri. Din Albert Cohen, „Belle du Seigneur”, la care lucra pe-atunci. La sfârşit mi-a zis c-aş avea oarece talent – probabil fiecăruia i-a zis ceva de-ncurajare, da’ eu am fost foarte mândră de mine (şi toţi ăilalţi, cred 🙂 ). Eram în anul V.

Mi-aduc aminte discuţia despre traducerea lui „tisane” – ceai de buruieni îi zisese ea. Ceai de plante, ziceam noi, studenţimea ştiutoare. Un’ s-a pomenit ceai de buruieni?! A fost foarte contrariată. Ea aşa băuse în copilărie – ceai de buruieni. Noi, de plante.
Nu mai ştiu, mi se pare c-aşa a lăsat în carte – de buruieni. Cred c-avea dreptate.

A tradus Proust, cale de vreo 15 ani. Şi multe altele, cale de-o viaţă.

Irina Mavrodin

F 63

12/12/2011

…nu uita scrisoarea de adio. Redacteaz-o din timp, reciteşte-o atent, scoate virgulele dintre subiect şi predicat. Ţi-ai trăit viaţa corect gramatical, mori cu Îndreptarul sintactic şi morfologic pe piept.

Ai doi euro în telefon?

18/07/2011

Acum doi ani vă ziceam că e pe bune şi că oamenii ăia de la Inima Copiilor chiar vor să înfiinţeze un departament de cardiochirurgie la spitalul „Marie Curie” din Bucureşti.

L-au înfiinţat (v-am zis că e pe bune!) – 3,5 milioane de euro băgaţi în echipamente şi etc-uri. Acuma ce-i lipseşte departamentului e bugetul de funcţionare – ar fi nevoie de vreo 250.000 de euro pentru ca în departamentul ăla de 3,5 milioane să poată fi operaţi anul ăsta 100 de copii.

Aşa că dacă mai ai 2 euro în telefon, trimite-i prin sms la 890. Sau poţi dona în conturile de aici. E pe bune, cum ziceam.

http://www.inimacopiilor.ro/campanie/proiect.php

Culmea ironiei

31/03/2010

Mai întâi scrie aciddu aici.
Pe urmă scriu eu aici.
Pe urmă cititorul vigilent Răzvan îmi trimite asta.

🙂

Rochia de miere

05/01/2010

Radio România Cultural, „Eternul feminin”, o invitată japoneză care vorbeşte o română aproape impecabilă.

Povesteşte despre nunta japoneză. Că poa’ să fie tradiţională sau modernă, occidentală. Şi ne zice că femeia care alege o nuntă modernă se îmbracă în „wedding dress”, rochia de miere, ca şi aici.

Mi-a plăcut teribil. 🙂

(Nu ştiu cine era doamna cu pricina, din păcate.)

Cailderea. Eschibaba. Beidaud. Altîn-Tepe.

30/12/2009

Că tot mi-am adus aminte ma’mare (Manda Richi, cum vă ziceam) şi de Cailderea şi de Eschibaba şi de o groază de alte nume auzite în copilărie de la mama şi de la mamaia:

Habar n-aveam, dar uite că există monografia comunei Stejaru. Online chiar. De prof. Stere Caragheorghe. Chapeau!
Vă copiez aici ce mi s-a părut mai interesant. De exemplu, toponimia turcească.

Toponimie
Cuprinde denumirile dealurilor şi a celorlalte forme de relief şi anume: platoul Sologean, dealul Altîn-Tepe (muntele de aur), valea Cişmelei, platoul Geam-paşa şi Vagon, dealul Kurt-bair (dealul lupilor), platoul Expropriere, Cavacula (pădurea de ulmi), Abazaua (locul de bază), Beipunar (fântâna beiului), Ciripciu (teren în formă de ciorap), Ciolpan, Sacar, Platoul lurluc şi Iarba Dulce.

ISTORICUL COMUNEI

Stejaru – Eschibaba (tată bătrân), nume primit înainte de 1870, după mormântul turcesc al Iul Eschi-chirgiu descoperit în acest sat. Prima atestare documentară rezultă din procesul-verbal din 22 iunie 1883 al comisiei centrale pentru verificarea titlurilor de posesiuni imobiliare rurale din Dobrogea, care se deplasase în această localitate fiind formată din Andrei Duhnef – primar al comunei Ciamurlia-de-Sus, plasa Istrului, jud. Tulcea şi inginerul hotarnic-şef al Ministerului Domeniilor şi Pădurilor Statului şi şeful depositului de rasbel, spre a stabili vatra satului la cei 31 locuitori. Se stabileşte teren de cultură la 17 locuitori (familii), total teren 329,9168 ha şi pentru isiaz la toate cele 31 familii. Cătunul Eschibaba era delimitat între următoarele puncte: sud – dealul Sarmeselic (dealul roşu); de aici spre nord, nord-est peste drumurile Eschibaba – Beidaud şi Eschibaba – Ceamurlia de Sus, distanţa 910 m, spre nord-vest, trecând peste cimitirul musulman de la nord de sat, distanţa de 510 m, apoi spre sud, sud-vest, distanţa de 880 m şi de aici, 540 m spre est peste pârâul Caildere la punctul de plecare. Din cei 31 locuitori (familii) ai cătunului 16 erau cu titlu, 11 fără titlu, iar la 4 li s-a respins titlul, din aceştia majoritatea fiind români şi câţiva bulgari: Mihail Toma, Gheorghe Gheorghe, Vasile Matei, Ganea Petre, Tănase Stoian Tănase, Gheorghe llie, Dimu Dimitrie şi alţii. La cele 16 familii cu titluri li s-a aprobat o suprafaţă de 134 ha teren arabil. Aceeaşi comisie se deplasase pe 2 iunie 1883 pentru a pune în aplicare procesul-verbal încheiat în 28 august 1882 al comisiei centrale pentru verificarea titlurilor de posesiune imobiliară rurală din Dobrogea. în cătunul Testemelu se delimitează teren pentru 18 locuitori pentru casă, grădină, uliţe, cimitir, geamie, şcoală şi islaz, în total 236 ha şi 3270 mp teren. Conform procesului-verbal din 5 iulie 1889 rezultă că la cătunul Testemelu, com. Ceamurlia de Sus, plasa Istrului, jud. Tulcea, se deplasează o comisie formată din: ing. topograf D.A. Filieru şi primarul comunei Ceamurlia de Sus, în prezenţa locuitorilor pentru o nouă delimitare a pământului pentru 17 locuitori turci, aprobat la 15 martie 1890 de către delegatul Ministerului Domeniilor, Alexandru Călinescu.

________________

Şi supliment de la mama (c-am sunat-o), care-o ştie de la ma’mare: legenda Beipunarului. Fântâna beiului, cum zice mai sus dl Stere Caragheorghe. I se mai zice şi Başpunar sau cam aşa.

Cică a plecat beiul la vânătoare sau ceva de genu’ (că pe-acolo-s păduri, resturi ale munţilor de demult), a nimerit într-un fel de crevasă, ceva, plină cu apă şi s-a-necat. Şi tac-su beiului s-a supărat şi a umplut „fântâna” aia cu lână – au tuns toate oile din sat pentru asta. Şi cică şi acuma acolo e miros de usuc (sau uzuc?), grăsimea aia de pe lână. Şi cică e periculos să mergi pe-acolo, tre’ să ştii locul şi să te fereşti, că lâna aia e înşelătoare, se lasă dacă calci pe ea şi te scufunzi şi te-neci în fântâna beiului, precum beiul însuşi.

Rețete

26/12/2009

Zi de vizite obligatorii.
Printre altele, la o stră-mătușă. Tanti Aurica.

Am descoperit la ea un registru, dintr-ăla mare, format A4, cu cotorul de pânză și copertele în dungi, cartonate. Cu rețete. Nenumărate rețete. Din anul 1953. Mai exact, de acu’ fix 56 de ani – 29.XII.1953, când era ea tânără nevastă și colegii i-l făcuseră cadou. Scris de mână, cu scrisul ăla, de demult.
Rețeta cu dedicație, de pe prima pagină, sună așa:

O mică rețetă cu care să-ți alini suferința:

100 tone …….. iubire
100 tone …….. îmbrățișări
100 tone …….. sărutări.
Dacă boala se agravează, rețeta se dublează.

Nu știu vouă, da’ mie mi-a plăcut. 🙂

Ei, dar nu rețeta asta voiam să v-o povestesc.
În registrul de rețete (nenumărate rețete de prăjituri și torturi!) există – ei bine, da! – salata de icre negre. Oamenii ăia, în 1953, încă aveau prin case rețete cu icre negre.

Salata se pregătește din icre tescuite, care trebuiesc frecate într’o strachină cu o lingură de lemn. Se adaugă miez de franzelă muiat în apă și stors bine, cam de două ori cantitatea icrelor. Se freacă bine, până ce pâinea e complect amestecată cu icrele. Se adaugă untdelemn câte puțin și lămâie sau oțet. Dacă icrele nu sunt prea sărate, se mai adaugă sare după gust. Trebuiesc frecate cel puțin o jumătate de oră. La 100 gr. icre se cere cel puțin 200 gr. untdelemn.

Ei, acu’ știți cum să faceți salata, nu trebuie decât să vă duceți la buticul din colț să vă luați 100 de grame de icre negre.

(Bine, eu, ca tulceancă, vă zic că e cam nașpa cu pâinea/grișul în icre. Semn de sărăcie. 😀 Îs ok numa’ dacă icrele-s prea sărate.)

PS: Normal c-am confiscat registrul, spre fotocopiere, pentru când m-oi face nevastă. Deși acu’ n-am tendințe în sensul ăsta. 🙂
(Dac-ar fi după mine, aș păstra registrul în original, e superb! Și tare mi-e c-o să se piardă…)

Marin Mincu

04/12/2009

Nu i-am fost studentă.
Am dat cu el doar un examen – şi anume restanţa de la Teoria Literaturii, în anul I. În vară, la Monica Spiridon, refuzasem să răspund – aş fi trecut, cred, cu un 5 sau 6. Aşa că i-am zis c-abandonez. S-a uitat lung la mine ş-a zis „bine”. Mi-a dat 4. Nervoasă.

În toamnă am dat restanţa cu Mincu.
M-a-ntrebat de metaroman.
Nu mai ştiu ce-am bâiguit.
Ştiu doar că m-a-ntrebat: „Amintiri din copilărie” e roman sau metaroman?
Într-o fracţiune de secundă am evaluat situaţiunea, la modu’ „băi, dacă era roman, nu mă-ntreba ăsta de el”. Ş-am zis răspicat: Metaroman!
Bravo!, mi-a zis. Eşti deşteaptă, să vii să-ţi dau bibliografie.
Şi mi-a dat 9.

Dom’ profesor, mă scuzaţi. De fapt, dacă m-aţi fi întrebat de ce e metaroman, cred că n-aş mai fi luat 9. Da’ acu’, 16 ans après, ştiu. Pe-onoarea mea!

Şi nu m-am mai dus să-mi dea bibliografie. Cre’ că mi-era frică de el.
Fraieră.

Acum aflu c-a murit.
Şi m-am întors brusc în timp. 92-97, studenţia mea la Constanţa.
Şi Marin Mincu, cu coama lui albă omniprezentă pe culoarele facultăţii.

Sunt un produs al lui Marin Mincu. Al facultăţii sale de litere.
Al încăpăţânării sale.
Al profesorilor pe care el i-a convins să facă naveta la Constanţa. Teodora Cristea, Dan-Ioan Nasta, Alexandra Emilian, Haritina Gherman. Monica Spiridon.

E impresionant să faci literatură medievală cu profu’ după al cărui manual ai învăţat franceză într-a opta. Nasta, adică.

E impresionant să faci lingvistică cu Teodora Cristea.

Sunt ceea ce sunt şi datorită lui Marin Mincu.

Mulţumesc.

Limba României

02/12/2009

Cu ocazia zilei României (care-a fost ieri, dar eu m-am trezit abia azi – care e încă ieri, că n-a răsărit soarele de azi), ţin să vă zic că, atâta vreme cât stâlcim limba română, alde Noi suntem români, defilări, fasole&cârnaţi, mici, manele, Fărâmiţă Lambru, Nadia, Hagi, independenţă, unire, mândrie sunt vorbe goale.

Şi că mândria de a fi român, atâta câtă e, dacă e, începe de la mândria (sau măcar strădania) de a vorbi şi scrie corect româneşte.

Şi că, la 1 decembrie 1918, oamenii ăia nu doar cu Ţara se uneau. Se uneau şi cu limba română.

Limba română: terms of use.

Mauro Barindi. Traducător.

27/11/2009

L-am descoperit azi, la Noua revistă vorbită.
Am ciulit urechile.
Câteva observaţii, din zbor:
Domnul Barindi îl foloseşte corect pe „care”.
Domnul Barindi face corect acordul la „în ceea ce priveşte”.
Domnul Barindi vorbeşte româna, nu rotaliana.
Domnul Barindi, deşi e italian, când vorbeşte româna nu are accent italian, nici măcar cadenţă italiană.
Domnul Barindi mi-aminteşte de italianca pe care-am întâlnit-o în iarnă la Pizza Italians de la Bucureşti – vorbea impecabil, din toate punctele de vedere. Singura ei nelinişte – semantică – era legată de diferenţa dintre a pune bot şi a pune botul.
Domnul Barindi a tradus Păsările cerului de Vasile Andru (Editura Allfa, Chişinău, 2000) – Vasile Andru, Uccelli del cielo, Edizioni Controluce – 2008.
Am mai găsit repede-repede pe net încă două chestii:
Nel comunismo: diario di un borsista di rumeno a Iaşi: 30 giugno – 22 luglio 1987
Quattro poesie di Sesto Pals.

Despre Mauro Barindi, aici.

Mi-a plăcut.

Ş-am zis să vă zic şi vouă.  🙂