Archive for the ‘Neortografice’ Category

Făcătorilor de rău

02/02/2017

La 14 ani, în 1988, m-ați făcut să-mi pierd orice speranță pentru viitor. Eram convinsă că o să-mi fie frig și frică toată viața, până la moarte.
La 16 ani, în 1990, m-ați făcut să cred că televiziunea română chiar s-a eliberat și spune adevărul. V-am crezut. E cel mai mare rău pe care l-ați făcut – nu doar mie. E Răul.
La 24 de ani, în 1998, mă plăteați cu 75-80 de dolari pe lună să fiu profă de franceză. M-ați obligat să cunosc sărăcia cruntă.
La 25 de ani neîmpliniți, în 1999, m-ați țintuit pe canapea uitându-mă la mineriada de la Costești. M-ați făcut să-mi repet la nesfârșit ”asta nu e țara mea, asta nu e țara mea”. Ba da. Țara e a mea. Voi n-aveți ce căuta în ea.
La 26 de ani, în 2000, m-ați făcut să-l votez pe Iliescu. Vreme de douăzeci de ani m-ați făcut să votez răul cel mai mic.
La 28 de ani, în 2002, m-ați făcut să-mi dau demisia din învățământ.
La 41 de ani, în 2015, m-ați făcut să ies în stradă să-mi strig muțește mânia.
Azi, la 43 de ani, m-ați făcut să ies din nou.
Azi, de ziua mea, nu îmi doresc să vă știu la pușcărie.
Azi, de ziua mea, îmi doresc să muriți.
Împreună cu toată stirpea voastră.
Azi, de ziua mea, îmi doresc să vă piară seminția pe veci.
Azi.
Înainte să pierim noi.

Mirosul discret de țigară

27/12/2015

M-am născut și am crescut într-o familie de fumători. Pentru mine mirosul discret de țigară are ceva din copilărie, din ”acasă”, din tata venit seara de la serviciu.

N-am fumat niciodată. Nu mi-am aprins nici măcar o țigară, ”de curiozitate”, pentru că pur și simplu n-am avut curiozitatea asta.
N-am militat niciodată împotriva fumatului.
Mi-am însoțit întotdeauna prietenii fumători la zona de fumători. (Dar nici unul, niciodată, n-a zis ”ai venit de cinci ori cu mine la fumători, de data asta merg eu cu tine la nefumători”. Nici unul, niciodată.)
La mine acasă se fumează. Unii au fumat la fereastră. Alții, fumători înrăiți, au fumat doar două țigări, știindu-se în casă de nefumători. Alții au fumat zece, pentru că din ”poți să fumezi” au înțeles ”poți să fumezi oricât”.

Din câte mi-aduc aminte, doar doi oameni am încercat a-i convinge să se lase de fumat. În adolescență, pe tata. A murit câțiva ani mai târziu, într-o dimineață de 1 decembrie. Avea 56 de ani. Aveam 23, îl mângâiam pe frunte și-i spuneam că poate să se ducă liniștit.
Avea cancer. Cancer pulmonar cu metastaze cerebrale. Treptat, a paralizat și și-a pierdut memoria recentă. Din fericire. I-a făcut Dumnezeu favoarea asta – ca de la un punct încolo să nu prea mai știe ce se întâmplă de fapt cu el și cu noi. L-am îngrijit câteva luni după ce medicul l-a trimis acasă, că ”nu se mai poate face nimic”. L-am privit împuținându-se, devenind, dintr-un bărbat înalt și bine făcut și până atunci sănătos tun, un sac cu oase. I-am dat să mănânce cu lingurița, i-am pus plosca, i-am făcut clismă, l-am spălat, i-am făcut câte 15 căni de ceaiuri în fiecare zi, în speranța aia nebună și neclintită de la 23 de ani că s-ar putea totuși vindeca. Că s-au mai văzut cazuri.

Imaginile de pe pachetele de țigări sunt greșite. Nu plămâni și dinți stricați ar trebui să fie acolo.

Nu.

Fetița ta ar trebui să fie pe pachetele alea. Fetița ta ajunsă la 23 de ani care îți pune plosca, pentru că tu ai paralizat din cauza acestui pachet de țigări, pe care-l fumezi acum, când ea are 8 ani, îi spui povești și-i dorești tot binele din lume.

Copilul tău care îți face clismă.

Copilul tău terorizat că te-ai înecat când îți dădea de mâncare cu lingurița și că ai putea să mori de mâna lui, nu de cancer.

Copilul tău vinovat că ai făcut escare pentru că n-a știut să te îngrijească, pentru că de la spital, când te-au trimis acasă că nu se mai poate face nimic, nu i-a zis nimeni cum să te îngrijească.

Copilul tău căruia îi sare inima din piept când vede o ambulanță în cartier – s-o fi întâmplat ceva cu tata cât m-am dus iau pâine?

Copilul tău căruia încă multă vreme dup-aia i-a sărit inima din piept la vederea unei ambulanțe – până când a hotărât că în fiecare ambulanță e o femeie care naște, e viață, nu moarte.

Copilul tău privindu-te cum privești pentru ultima oară ploaia. Asta ar trebui să fie pe pachetele de țigări. Viața copilului tău cât ești tu bolnav, viața copilului tău după ce tu mori. Nu plămânii tăi. Pentru că, deși tu ești ăla care ai putea să mori, nu despre tine e vorba, ci despre cei de lângă tine. Să mori nu-i chiar așa o chestie, mai ales dacă-ți ușurează Dumnezeu suferința cu o tumoră cerebrală plasată unde trebuie, ca să nu suferi chiar atât de mult, pentru că ai fost un om bun.

O să-mi zici că-s 99% șanse să trăiești până la adânci bătrâneți, ca unchiu’ Gică, care a fumat toată viața și a murit la 95 de ani.
Așa.
Și există 1% risc ca copilul tău să-ți pună plosca, să-ți facă clismă, să-ți dea de mâncare cu lingurița la 56 de ani ai tăi, 23 ai lui, zi de zi, luni de zile. Îți asumi tu riscul ăsta în numele și pe seama lui, care acum are 8 ani și nu se poate apăra de tine?

În fine.
După ce a murit tata, doar pe mama am încercat s-o conving să se lase de fumat. N-am reușit nici cu ea. (Bine, ea fumează puțin, practic aruncă banii degeaba pe țigări. Fumează de-alea subțiri, câte juma’ de țigară, după care o zdrobește și gata.)

Cu toată experiența asta a bolii tatălui meu, n-am militat împotriva fumatului. Aș fi fost mulțumită cu niște zone de nefumători făcute nu în batjocură și cu un sistem de ventilație decent în zona de fumători.
Mi-am văzut de ale mele și am încercat să nu număr țigările nimănui. (Nu mi-a ieșit întotdeauna, mi-a mai scăpat câte un ”mamă, cât ai fumat!”.)
Până la legea asta anti-fumat, de fapt până la argumentele fumătorilor. Non-argumente, de fapt, că nu e unul care să stea în picioare – iar un fumător cinstit cu sine însuși și având toate țiglele logice pe casă știe bine lucrul ăsta.

Nu, nu există dreptul de a fuma în nasul altora. Există doar favoarea pe care ți-o fac alții de a-ți permite să fumezi în prezența lor sau de a te însoți la locul tău de fumat.

Nu există dreptul de a fuma în nasul altora așa cum nu există dreptul de a te băși în nasul altora. Ceilalți nu sunt obligați să evite locul în care fumezi sau te bășești tu, ci tu ești obligat să fumezi sau să te bășești unde nu deranjezi pe alții.

De ce n-a dat parlamentul lege anti-bășit în public? Pentru că în cazul bășitului de cele mai multe ori e suficientă legea bunului-simț. Spre deosebire de fumat.

Mai devreme sau mai târziu, legea anti-fumat o să treacă toate hopurile și o să rămână în picioare. Pentru că nu despre tine e vorba, nici despre nefumătorii din jurul tău, ci despre copilul tău – chiar dacă nu fumezi în nasul lui.

Și da, funcționează – în școala mea doar unul singur dintre profii britanici fumează, și are peste 55 de ani. Spre deosebire de români, care-s mai mulți și în general sub 30-35.

La mine acasă se va fuma în continuare.

7

08/06/2015

2015-06-08_7years

7 de când l-am înregistrat. Şase jumate de când am început să scriu.

 

 

Mokangeli

06/06/2015

Nu-nţeleg treaba cu Noaptea muzeelor. Nu-nţeleg de ce să stai la cozi interminabile şi să te-nghesui să intri moka la un muzeu din care nu-nţelegi nimic, că-l vizitezi pe repede înainte, ca să nu te calce pe picioare ăia care vin din urmă. (Am avut o singură tentativă dintr-asta, cândva demult. Nu mi-a mai trebuit pe urmă.)

Nu-nţeleg nici treaba asta cu „citeşti şi mergi moka cu autobuzul”. Ce-are sula cu prefectura?! Ce căcat de promovare e asta? E ca atunci când îţi mituieşti copilul – dacă citeşti două capitole, te duc la McDonald’s. Unde-i promovarea lecturii aici?!

Dacă vrei muzee mişto, trebuie 1. să le vizitezi; 2. să-ţi iei bilet când le vizitezi. Că muzeele din asta trăiesc, sau şi din asta: din bilete vândute. Şi încă n-am văzut studii care să arate cu cât a crescut vânzarea de bilete în următoarele 30-60 de zile după câte o noapte a muzeelor.

Cu autobuzele e la fel: vrei transport ca lumea, plăteşti. Hipsterelile astea din categoria „cum să mergi cu naşul ca un intelectual” nu cresc nici calitatea transportului, nici numărul de cititori pe bune.

Impunitate

06/06/2015

M-a mâncat acolo unde mă mănâncă de obicei când mă trezesc vorbind, şi anume în cur, şi m-am băgat într-o discuţie despre de-acum faimosul filmuleţ de pe Mediafax, ăla cu femeia încătuşată pentru că a traversat ilegal. (Bine, cătuşele i le-au pus din alte motive, dar Mediafax nu se încurcă în detalii dintr-astea.) Şi m-a mâncat tot acolo să spun că, atâta vreme cât au respectat procedurile, nu văd care-i problema. Poate că doamna i-a dat poliţistului cu poşeta-n cap – n-avem de unde şti, că oamenii au filmat numai partea cu cătuşele, nu şi partea de dinainte.

Da, cred că legea şi procedurile trebuie respectate la fel, indiferent că i se aplică dlui Ponta sau doamnei din film. Dacă sunt aplicate corect, e în regulă. E legea strâmbă? Atunci trebuie îndreptată, nu încălcată.
Faptul că eşti bătrân nu te scuteşte de respectarea legii. Că e bătrână, are reumatism şi o doare dacă i se pun cătuşele? Trebuia să se gândească la asta înainte să traverseze aiurea şi înainte să-i provoace pe poliţişti.
Au greşit poliţiştii, femeia n-a fost recalcitrantă şi agresivă, cum spun ei? Să plătească poliţiştii.
Simplu.

M-am săturat de d-ăştia care se cred de neatins pentru că sunt într-o situaţie specială şi deci lor nu li se aplică aceeaşi lege şi aceleaşi proceduri şi aceleaşi regulamente care mi se aplică mie. Că e parlamentar, că are un copil de mână, că e bătrân, că e operat, că şi că şi alt că. Toţi vor tratament special. Şi te mai miri că nu iese ţara în stradă să-l dea jos pe dl Ponta din vârful guvernului? Păi cum să iasă, când juma’ de ţară, cel puţin, vrea tratament preferenţial în relaţia cu legea şi regulamentele şi buna-cuviinţă?!

Dobrogeni get-beget

03/06/2015

Discuţie în autobuz în Constanţa, îmi povesteşte mama. Se stârneşte lumea despre ăştia veniţi mai de curând pe-aici, că nu-s de-ai locului etc, tot discursul cunoscut. Şi un domn cică „Hai, dom’le, că aici toţi suntem veniţi de undeva. Dobrogean get-beget e numai tătarul şi măgarul.”.

Tătarul şi măgarul. Dobrogea în trei cuvinte.

DEX online

19/04/2015

V-aţi întrebat vreodată cum de există? Şi cum există? Sau e suficient că există şi e moca?

Are 2 milioane de vizitatori unici lunar şi îl „ţin” doi oameni – Cătălin Frâncu şi Radu Borza, programatori amândoi. Plus echipa de voluntari: cei care pun online sutele de mii de definiţii, ţin pagina de Facebook (Dorelian Bellu) sau desenează (Carmen Nistor).

Oamenii ăştia nu doar că lucrează gratis ca să facă ceva ce a devenit instrumentul de referinţă de pe net, atât de uzual încât nimeni nu se mai întreabă cum de-a apărut şi din ce „trăieşte”, ba mai pun şi bani din buzunar. Cu 14 ani de muncă şi resurse proprii au ajuns la 2 milioane de vizitatori unici pe lună. 10% din populaţia României. Uneori mai primesc şi donaţii – nu prea mari, că nu salvează nici câini, nici oameni. O mie de euro, cam aşa, din câte ştiu eu. Poate două mii. Pentru un instrument pe care-l folosesc 2 milioane de oameni în fiecare lună. E drept, Cătălin şi Radu şi echipa lor nu fac nimic din ce-ar putea fi un breaking news. Nu poţi să faci reportaje impresionante cu căţelul şchiop salvat de DEX online. Nici cu copiii orfani crescuţi de DEX online. DEX online nu intră, cred, nici în politicile de CSR (sau cum s-or numi ele) ale multinaţionalelor – are vreuna în plan „creşterea accesului online la dicţionarele limbii române”? E greu să faci activităţi de mobilizare a corporatiştilor din ogradă în jurul ideii de DEX online. Deşi probabil că mulţi îl folosesc. Sau le-ar fi prins bine să-l folosească înainte să fi trimis mailul ăla.

În fine.
Impresionant au ba, Cătălin şi Radu salvează dicţionare ale limbii române, asta fac ei. Şi au o groază de planuri ca să facă DEX-ul online şi mai bun. Dicţionar vizual, dicţionare noi, dicţionare vechi, software. Numai că de la un punct încolo (şi DEX online a ajuns în punctul ăla), munca proprie şi banii proprii nu mai sunt de ajuns. De-acum DEX online are nevoie şi de banii tăi – culmea, tot pentru tine. Ca tu să găseşti mai multe cuvinte, mai multe sensuri, mai multe exemple, mai multe ilustraţii.

Dacă foloseşti DEX online şi-ţi place şi l-ai vrea mai bun, poţi dona 2% din impozitul pe venit pentru Asociaţia dexonline. Dacă ai firmă şi e pe profit, poţi sponsoriza – suma donată se scade din impozitul pe profit, dacă e sub 0,3% din cifra de afaceri şi sub 20% din impozitul pe profit datorat. Desigur, poţi şi să donezi pur şi simplu, din banii tăi, că ai folosit DEX online de sute de ori şi ai de gând să-l foloseşti în continuare. Uite datele care-ţi trebuie:

Beneficiar: Asociația dexonline
CIF: 30855345
Adresa: strada Remetea nr. 20, București, sector 2
Cont: Banca Transilvania, sucursala Obor
RON: RO96 BTRL 0440 1205 M306 19XX

Hai, că nu e greu. Trebuie doar să completezi un formular (declaraţia 230 sau 200, după caz) şi să-l trimiţi la Administraţia financiară.

De meserie blogăr

18/04/2015

Zilele trecute, într-una dintre rarele dăţi când mă mai dau pe FB să văd ce mai scriu oamenii, mi-au picat ochii pe un început de articol despre blogării pişcotari sau aşa ceva. Nu l-am citit, că n-am răbdare, da’ mi-am adus aminte de cea mai agasantă întrebare din ultimii ani, care revine periodic (însă tot mai rar, ce-i drept): da’ tu de ce n-ai publicitate pe blog? Da’ nu vrei? La traficul tău ai putea câştiga o sută, o mie, un milion de euro pe lună. (Aşa, şi? Cu o sută de euro n-am ce face, cu un milion n-aş şti ce să fac.)

Acuma, pe bune: publicitatea pe blog mi se pare penibilă. Bannerele transformă orice blog într-o cacofonie estetică, iar articolele plătite îmi par culmea jălniciei (da, ştiu, nu există cuvântul ăsta). Iar dacă toate astea se regăsesc pe blogul vreunei vedete, om sau oamă de televiziune/radio/ziar, e încă şi mai penibil.
Cât despre puştimea/tinerimea care visează să trăiască din blogging, atâta am a vă spune, după 6 ani şi 300.000 de unici pe lună: puneţi mâna şi învăţaţi o meserie. De preferinţă una pe care să o puteţi face şi offline.

(Ah, da. Sub articolul ăsta – sau sub altele – s-ar putea să vedeţi oarece publicitate. Eu n-o văd. E a wordpressului. Dacă nu uit – că uit de fiecare dată – , la primul salariu le plătesc ăia 10-15-20-30 de dolari ca să nu-mi mai afişeze căcaturi.)

Mam’ mare

28/03/2015

Străbunica mea din partea mamei. Aveam 6 ani când a murit (ea, vreo 90, din câte ştiu). Îmi tot aduc aminte de ea în ultima vreme. Am doar câteva cadre cu ea: mică, străbătând pâş-pâş curtea, din camera ei către bucătărie. Aşezată pe scaunul de lângă plita din bucătărie, cu fusul, torcând. Pe scaunul ăla (cred că şi acum e acelaşi) pe care apoi îl văd pe tata cu ţigara, scuturând scrumul în ochiurile plitei. Mam’ mare în camera ei, cu soba Vesta în dreapta, patul în fund, şi în dreptul geamlâcului masa, cu mâncare de spanac într-o farfurie, îmbiindu-mă să mănânc. (De urzici, râde mama. Ce spanac?) Mam’ mare în coşciug, pe masa din camera bună. Şi capacul de la coşciug, sprijit de perete în picioare, enorm şi înspăimântător.

Baba Manda.

Months and years

18/01/2015

2015-01-18_months-and-years

Vizualizări.
Vizitatorii sunt între 6.000 şi 13.000 pe zi, luna asta.

Ciudat cum creşte blogul ăsta chiar şi (mai ales?) atunci când nu scriu mai nimic.