Archive for the ‘Regula zilei’ Category

Regula zilei: care, pe care

21/02/2011

Băiatul care a mers cu mine.
Băiatul pe care l-am luat cu mine.
NU: Băiatul care l-am luat cu mine.

Un articol care îmi place.
Un articol pe care l-am citit.
NU: Un articol care l-am citit.

Filmul care a fost nominalizat la Oscar.
Filmul pe care l-am văzut.
NU: Filmul care l-am văzut.

Dacă e subiect (cine? ce?), e care.
Dacă e complement direct (pe cine? ce?), e pe care.

(Domnu’ Tăriceanu, s-aude?)

Reclame

Regula zilei: creează, creăm, creat, crearea, creării

18/02/2011

a lucr + a > a lucra –> a cre + a > a crea / a agre + a > a agrea

lucr + ez > lucrez –> cre + ez > creez / agre + ez > agreez

lucr + ezi > lucrezi –> cre + ezi > creezi / agre + ezi > agreezi

lucr + ează > lucrează –> cre + ează > creează / agre + ează > agreează

lucr + ăm > lucrăm –> cre + ăm > creăm / agre + ăm > agreăm

lucr + aţi > lucraţi –> cre + aţi > creaţi / agre + aţi > agreaţi

lucr + at > lucrat –> cre + at > creat / agre + at > agreat

lucr + are > lucrare –> cre + are > creare / agre + are > agreare (*)

lucr + ării > lucrării –> cre + ării > creării / agre + ării > agreării

Regula fiind că acolo unde a lucra are un singur e, din terminaţie (-ez, -ezi, -ează), a crea şi a agrea au doi e: unul din radical (cre-, agre-), unul din terminaţie (-ez, -ezi, -ează).

(*) În fine, agreare n-apare în DOOM/DEX.

Regula zilei: afli, intri, speri; sperii, scrii

17/02/2011

a afla: afl + u > aflu (eu) –> afl + i > afli (tu)

a intra: intr + u > intru (eu) –> intr + u > intri (tu)

a spera: sper + Ø > sper (eu) – > sper + i > speri (tu)

a speria: speri +i > sperii (eu, tu)

a scrie: scri + u > scriu (eu) –> scri + i > scrii (tu)

Vezi şi:
Întârzii, înfurii, sperii, continui. Plus perii şi zgârii.

Şi nu, la forma negativă nu se pierde nici un i!

Regula zilei: înşală, aşază; greşeală, trişează, angajează, aranjează

16/02/2011

Înşa, cu a, de la radicalul înşal- şi terminaţia –ă.
Verbul a înşela suferă o alternanţă fonetică în radical în timpul conjugării: înşel- > înşal- (ca la cânt > cânţ, de exemplu).

a, cu a, de la radicalul aşaz- şi terminaţia .
A aşeza suferă şi el alternanţă fonetică în radical:ez– > az-.

Dar:

Greşea, de la radicalul greş- şi terminaţia -eală.
Aranjea, de la radicalul aranj- şi terminaţia -ează.
La fel: deranjea, angajea, trişea, furişea.

Regula fiind că după j şi ş în interiorul radicalului scriem a, nu ea. Dacă radicalul se termină în j sau ş, putem adăuga terminaţii cu -ea-.

Detalii despre -A- şi -EA-, aici.
Despre unele alternanţe fonetice, aici.

Regula zilei: şti, ştii, nu ştii, să nu ştii

15/02/2011

A şti are doi i doar la persoana a II-a sg., indicativ prezent şi conjunctiv prezent, forma afirmativă şi forma negativă (nu, la forma negativă nu cade nici un i! aşa cum tu cânţi nu devine tu nu cânţ, nici tu ştii nu devine tu nu şti).

Indicativ prezent: (tu) ştii, (tu) nu ştii
Conjunctiv prezent: (tu) să ştii, (tu) să nu ştii
Viitorul format de la conjunctivul prezent: (tu) o să ştii, (tu) nu o să ştii

În rest e şti, cu un singur i – la infinitiv şi la toate timpurile/modurile care se formează de la infinitiv, indiferent de persoană/număr.

infinitiv – a şti
viitor – vei şti
condiţional prezent – ai şti
verb + inf. – poţi şti

Explicaţii despre conjugare (terminaţii etc.), aici.

Regula zilei: miniştri, miniştrii; membri, membrii; mândri, mândrii; negri, negrii

14/02/2011

E membri când la feminin ar fi membre: doi membri, două membre.
E membrii când la feminin ar fi membrele: membrii comisiei, membrele comisiei.

E miniştri când la feminin ar fi ministre (ok, oficial femininul ăsta nu există, da’ punem cazu’ c-ar exista): cei 15 miniştri ai guvernului X, cele 15 ministre ale guvernului X.
E miniştrii când la feminin ar fi ministrele: miniştrii guvernului X, ministrele guvernului X.

E mândri când la feminin ar fi mândre: fiţi mândri!, fiţi mândre!
E mândrii când la feminin ar fi mândrele: mândrii băieţi, mândrele fete.

E negri când la feminin ar fi negre: ochi negri, zile negre.
E negrii când la feminin ar fi negrele: negrii ochi, negrele zile.

E albaştri când la feminin ar fi albastre: ochi albaştri, sandale albastre.
E albaştrii când la feminin ar fi albastrele: albaştrii ochi, albastrele sandale.

Vezi aici.

Regula zilei: „majoritatea” şi acordul predicatului

11/02/2011

Regula e că nu e nici o regulă.

Când sunt subiecte, acest fel de substantive pot să aibă predicatul la singular sau la plural.

Vezi aici.

Regula zilei: noştri, noştrii; voştri, voştrii

10/02/2011

E noştri, voştri, cu câte un singur i.

De ce n-are noştri doi i? Vezi aici.

Regula zilei: 20 ani, 20 de ani

09/02/2011

Că blogăru’ influent îşi dă cu părerea despre cele ale limbei limbii române, asta nu-i grav, ba chiar poa’ să fie foarte bine. Că blogăru’ influent propagă nişte greşale greşeli cât casa, deşi pretinde că scrie întru apărarea limbei limbii, asta e grav.

Copii, după cum am învăţat noi printr-a cincea – şi după cum ne zice dna Ştefania Popescu -, numeralele de la douăzeci în sus, atunci când sunt urmate de substantiv, sunt legate acesta prin prepoziţia de. (Cf. Ştefania Popescu, Gramatica practică a limbii române, 1983, p. 95)

Altfel zis: de la unu la nouăsprezece (plus numerale compuse, alea de la o sută-n sus, care se termină în unu pân’ la nouăsprezece, de genu’ trei sute nouăsprezece) nu sunt legate prin prepoziţia de de substantivul care urmează (nouăsprezece lei, nouăsprezece ani, trei sute nouăsprezece ani). Restul, alea de le ziceam mai sus, au nevoie de de ca să se lege de substantivul care urmează.

Prin urmare, zicem douăzeci de ani, scriem 20 de ani. Nu 20 ani, căci 20 nu include prepoziţia de, că dac-ar include-o, am scrie 20 august şi am citi douăzeci de august. Asta cu 20 lei a inventat-o doamna contabilă, că-i era mai uşor în scripte. Dar şi doamna contabilă tot douăzeci de lei zice, dacă e să zică. Iar fata doamnei contabile are douăzeci (20) de ani, nu douăzeci ani. Şi nici 20 ani. Pe cuvântul meu!

(Pariu că blogăru’ cu pricina nu are douăzeci chiloţi, ci douăzeci de chiloţi?)

_______________________________________

Bonus pentru haterii de Gramatica Academiei:

a. Structura [numeral cardinal + substantiv] este proprie numeralelor cuprinse între unu şi nouăsprezece şi compuselor cu aceste numerale situate pe ultimul loc (cinci eleve, o sută treisprezece cărţi, două milioane trei sute opt lei).

b. Structura [numeral cardinal + prepoziţia de + substantiv] se utilizează când determinantul este un numeral compus de la douăzeci în sus, cu excepţia celor de la punctul a: douăzeci de cărţi, o sută treizeci şi doi de copii, cinci mii două sute de lei).

Omiterea prepoziţiei de în construcţii cu numerale compuse de tipul celor menţionate la punctul (b) este tolerată în scris atunci când substantivul este abreviat (25 km, 340 kg, 160 l), dar nerecomandabilă în vorbire.

(Gramatica Academiei, 2005, vol.1, pp 296 – 297)

_____________________________

PS: Argumentul blogărului influent, cum că < scrisul e diferit de spus. la fel cum e la “el”. se spune “iel”, se scrie “el” >, nu e valabil, căci în discuţiunea „20 ani” /vs/ „20 de ani” nu e vorba despre cum îl spunem pe „de”-ul scris „de”, ci dacă-l scriem au ba, deşi e spus.

Regula zilei: vre-o, vreo, vre-un, vreun

08/02/2011

E vreo, vreun, într-un cuvânt şi fără cratimă. Întotdeauna.

După cum ziceam aici, acu’ un an jumate:

Că etimologia pentru vreun e *vere-unus, din latină, asta e altceva. E latină şi, din câte mi-aduc eu aminte, steluţa aia din faţă înseamnă că-i etimolgie presupusă, că forma cu pricina nu-i atestată în nici un text. (Dar poate mi-aduc eu aminte greşit?) În orice caz, cum ziceam, e latină. Şi dac-ar fi să scriem vre-un doar pentru că se presupune că acu’ ţî mii de ani latinii scriau vere-unus, ar înseamna să includem şi ablativul în declinarea românească contemporană, căci, nu-aşa, acu’ ţî mii de ani latina avea (în mod cât se poate de atestat, de data asta) şi cazul pre nume ablativ.

Asta pe de-o parte.
Că pe de partea ailaltă, aşa cum bine zice prietena mea Luminiţa (absolventă de română, ea, spre deosebire de mine), ca să scrii vre-, ar trebui ca vre- să aibă (în română!) sens de sine stătător, sau să vină de la ceva ce are sens de sine stătător (aşa cum m- vine de la şi poartă sens: pe mine). Or, după ştiinţa mea, nu e cazul cu vre-.

Car’ va să zică, părerea mea e că vre-un şi vre-o sunt nişte preţiozităţi latinizante forţate (atunci când nu-s greşeli pures et dures, normal). Şi că cine scrie, asumat, vre-un, ar trebui să folosească şi ablativul pentru casă (împreună cu tot neamul ei de determinanţi, predeterminanţi şi înlocuitori) – asta pen’că, nu-aşa, omu’ când face o alegere, o face pân’ la capăt, fiind el, omul, coerent în alegerile sale.
Nu?