Vreau să fiu om

Cu ceva vreme în urmă mă cheamă directorul la el în birou. – Avem o reclamație împotriva ta, face. – Ă?! Ce-am făcut? – Ai bătut un copil. – Ă?! Cine, când, cum? – Ieri, cică. L-ai fi bătut pe Ionel și mamă-sa a făcut plângere la directorul cel mare. – A, ieri. Păi ia verifică în sistem, că ieri am trimis informare acasă despre niște năzbâtii ale copilului, care când l-au luat părinții la întrebări s-o fi apărat și el cum a putut, și anume deturnând atenția de la el. (Tehnică patentată de alții mai mari, după cum bine știm noi deja.) – Da, înțeleg, dar cel mai bine e să nu-i atingi deloc. Știi că în regulament zice că n-ai voie să-i atingi pe copii, în felul ăsta ești la adăpost.

Am încercat să nu-i ating.
Nu pot.
Așa că m-am întors la ce făceam înainte: îi iau pe după umeri, îi bat pe spate, mă bag la o leapșă, le zburlesc părul, îi mângâi pe cap, îi iau în brațe să-i felicit c-au luat notă mare la examen. Cu riscul să mă trezesc că m-acuză vreo mamă că i-am bătut sau hărțuit sexual copilul. Asta e, ghinion. Copiii, mai ales ăștia mai mici, au nevoie de contact fizic. Au nevoie de căldură. Căldura nu e-n regulament. Vine de la mine, pe riscul meu.

Și mai fac ceva: glumesc și le dau voie să glumească. Râd și le dau voie să râdă. Nici asta nu-i în regulament. Tot pe riscul meu o fac.

Azi, la a șaptea, după lucrarea de control. Pătrățel fâșâie niște bancnote, dă să i le întindă Ionelului din banca din față. Ai bani de dat, Pătrățel? Dă-ne și nouă, nu fi rău. I se luminează fața dintr-o dată. – Miss, dacă vă dau banii ăștia, îmi puneți 10 la lucrare? – Cât ai? – 50 de lei. – Nah, nu-i suficient. – 50 de euro merge? – Nah, n-ai tu bani să-ți cumperi un 10 de la mine.
Ce oroare  – nu? -, când o citești așa. O profă de la o școală privată cere șpagă ca să-i mărească elevului nota. Ce titlu! Ce scandal! Ce isterie! S-o dăm la gazetă, la tv, s-o crucificăm, s-o dăm afară din învățământ, pervertește generații de copii, s-o băgăm la închisoare pentru cerere de mită.
Ce lipsește? Contextul ăla despre care ne spunea, cred, Eta Hrubaru la cursul de pragmatică din anul al IV-lea. Privirile dintre mine și Pătrățel. Tonul. Zâmbetele. Râsetele din clasă. Da, da, dă-ne și nouă bani, mă!
Ah, a fost o glumă? Dar ce glumă proastă. Cum poate un ”cadru didactic” să facă asemenea glume?! Dar e inadmisibil, cu asemenea subiecte nu te joci, nu glumești. Uite-așa se umple țara de șpăgari. Copiii au râs, știind bine că e o glumă? Ce contează. Ei sunt mici și influențabili, știm noi mai bine când și cum și cât are voie profa lor să glumească la oră.

M-am gândit azi cam ce glume fac eu cu copiii. Cea mai frecventă e aia cu ”aruncă guma aia, că ți-o lipesc acușica în păr”. Eventual cu continuarea ”și-ți ciuntești frumusețe de freză”. Sigur, avem regulament cu privire la guma de mestecat. Aș putea să-l aplic și gata. Ce atâta ”aruncă guma”, sancționăm direct. Dar știu că nu ține. Pot să-i sancționez mult și bine, tot or să vină cu guma la oră. Așa că ăsta-i momentul nostru de început de oră, negocierea gumei de mestecat. Eu bodogăn, ei încearcă să mă fenteze. Și tot așa.

Ce mai zic?
”Mă, te bat, mă!” (Hihi, Miss, n-aveți voie să mă bateți. – Wanna bet? Vezi că am pile.)
”Vreți bătaie? Spuneți, că vă bat eu pe-amândoi. Nu-i nevoie să vă-ncăierați.” (Hihi, Miss, da, hai să ne batem.)
”Mă, te mănânc, mă! Te mănânc cu fulgi cu tot!” (Hihi, Miss, eu n-am fulgi.)
”Să nu te mai prind cu mingea / alergând p-aci, că-ți rup picioarele!” (Bine, Miss, bine…)

Multe zic. Toate incorecte pedagogic, luate ad litteram.

Și o să continui să le zic. O să continui să-i ating. O să continui să-l apuc pe Georgel de ceafă – mă, te bat, mă, dacă nu te potolești. O să continui să glumesc, cu riscul să fac și glume proaste care să scandalizeze vreo mămică și să isterizeze o țară. O să continui să le dau voie să glumească, cu riscul să mă trezesc cu Pătrățel în genunchi în fața catedrei.

Pentru că relația mea cu elevii mei e mai importantă decât ce-ați putea crede voi despre despre mine, despre glumele mele, despre orele mele.
Pentru că vreau ca elevii mei să aibă curajul să facă poante la ora mea, cu riscul (major) să-mi facă glume proaste.
Pentru că vreau ca elevii mei să aibă curajul să râdă la ora mea.
Pentru că înainte să le placă materia pe care o predau trebuie să le placă să petreacă 50 de minute cu mine.
Pentru că atunci când Ana îți spune ”Miss, vreau să fac și româna cu tine” știi că așa e bine.

Pentru că nu vreau să devin robotul de predare în care-ați vrea mulți dintre voi să ne vedeți transformați, deși altminteri clamați la fiece colț de FB că vreți altfel de școală.

Pentru că vreau să fiu om la ora mea. Chiar și cu riscul să-mi reclame cineva umanitatea la gazetă.

___________
Citește și
#1%

Reclame

Despre palme

Îi știți, nu?, pe mămicuțele și tăticuții care susțin că, na, e greu cu copiii, te duc la exasperare, normal că le mai tragi câte una la fund, asta e, nu faci decât să-i educi și-n fond e scuzabil, că ești stresat. Ei, dacă eu, profa copchilului care primește din când în când câte o palmă de la numiții părinți stresați, i-aș trage una la cur aceluiași copchil, din aceeași cauză (stres, exasperare) și cu același scop (educație), numiții părinți ar sări de cur în sus, ar face reclamație la școală și eu mi-aș pierde urgent jobul. M-aș alege eventual și cu dosar penal pentru rele tratamente aplicate copilului.
Bun.
Acuma, dacă eu, care n-am unul, n-am doi, am de la zece în sus, dintre care cel puțin unul (cazul fericit) mă exasperează constant, la fiecare oră, reușesc totuși să mă abțin, oricât m-ar scoate din sărite copchilul (și, oh, cum știu ei să te scoată din sărite la școală, unde nu poți nici să-l trimiți în camera lui sau să-l dai afară din clasă), dacă eu, ziceam, reușesc totuși să mă abțin cu brio în condițiile astea, deși ce le-aș mai trage una după ceafă uneori (exasperare, na, se aplică și la profi, nu doar la părinți), înseamnă că și tu acasă te poți abține, nu? Sau, na, dacă nu planează asupra ta riscul de a-ți pierde jobul (de părinte), tu n-ai motive să te abții, nu? Tu te poți descărca în voie, tu nu faci decât să-l educi – spre deosebire de animalul ăla, bruta aia de prof care ți-a urecheat copilul. Copilul tău merită palme doar acasă, de la părinții iubitori.

Ziaristul român pe FB

Ziaristul român n-a fost în Norvegia, n-a stat de vorbă cu vecinii familiei Bodnariu, n-a stat de vorbă cu părinții colegilor copiilor, n-a stat de vorbă cu colegii de serviciu ai părinților, n-a stat de vorbă cu alți părinți care s-au aflat vreodată în conflict cu Protecția Copilului din Norvegia, n-a stat de vorbă cu vreun ziarist norvegian care s-a ocupat de cazuri dintr-astea, n-a stat de vorbă cu un avocat norvegian specializat în dreptul familiei (sau care-o fi acea ramură a dreptului relevantă în chestiunea asta) ca să înțeleagă legea căreia părinții Bodnariu au ales să i se supună când s-au stabilit în Norvegia. N-a stat de vorbă nici măcar cu părinții Bodnariu.
Nu.
Ziaristul român se informează de pe FB și tot pe FB e foarte sigur că în cazul Bodnariu măsurile luate de autorități sunt disproporționate față de cele câteva palme la fund admise de părinți. Faptul că n-are decât o singură versiune a poveștii, versiunea părinților, nu îi pune vreo problemă profesională. Nu. Ziaristul român a citit pe FB și prin articole bazate tot pe FB și-i e suficient: acuma știe. Așa că propovăduiește.

(Părinților Bodnariu le doresc să aibă un avocat foarte bun și să-și găsească dreptatea exact în măsura în care o au.)

 

2015, așa cum a fost

Mirosul discret de țigară

M-am născut și am crescut într-o familie de fumători. Pentru mine mirosul discret de țigară are ceva din copilărie, din ”acasă”, din tata venit seara de la serviciu.

N-am fumat niciodată. Nu mi-am aprins nici măcar o țigară, ”de curiozitate”, pentru că pur și simplu n-am avut curiozitatea asta.
N-am militat niciodată împotriva fumatului.
Mi-am însoțit întotdeauna prietenii fumători la zona de fumători. (Dar nici unul, niciodată, n-a zis ”ai venit de cinci ori cu mine la fumători, de data asta merg eu cu tine la nefumători”. Nici unul, niciodată.)
La mine acasă se fumează. Unii au fumat la fereastră. Alții, fumători înrăiți, au fumat doar două țigări, știindu-se în casă de nefumători. Alții au fumat zece, pentru că din ”poți să fumezi” au înțeles ”poți să fumezi oricât”.

Din câte mi-aduc aminte, doar doi oameni am încercat a-i convinge să se lase de fumat. În adolescență, pe tata. A murit câțiva ani mai târziu, într-o dimineață de 1 decembrie. Avea 56 de ani. Aveam 23, îl mângâiam pe frunte și-i spuneam că poate să se ducă liniștit.
Avea cancer. Cancer pulmonar cu metastaze cerebrale. Treptat, a paralizat și și-a pierdut memoria recentă. Din fericire. I-a făcut Dumnezeu favoarea asta – ca de la un punct încolo să nu prea mai știe ce se întâmplă de fapt cu el și cu noi. L-am îngrijit câteva luni după ce medicul l-a trimis acasă, că ”nu se mai poate face nimic”. L-am privit împuținându-se, devenind, dintr-un bărbat înalt și bine făcut și până atunci sănătos tun, un sac cu oase. I-am dat să mănânce cu lingurița, i-am pus plosca, i-am făcut clismă, l-am spălat, i-am făcut câte 15 căni de ceaiuri în fiecare zi, în speranța aia nebună și neclintită de la 23 de ani că s-ar putea totuși vindeca. Că s-au mai văzut cazuri.

Imaginile de pe pachetele de țigări sunt greșite. Nu plămâni și dinți stricați ar trebui să fie acolo.

Nu.

Fetița ta ar trebui să fie pe pachetele alea. Fetița ta ajunsă la 23 de ani care îți pune plosca, pentru că tu ai paralizat din cauza acestui pachet de țigări, pe care-l fumezi acum, când ea are 8 ani, îi spui povești și-i dorești tot binele din lume.

Copilul tău care îți face clismă.

Copilul tău terorizat că te-ai înecat când îți dădea de mâncare cu lingurița și că ai putea să mori de mâna lui, nu de cancer.

Copilul tău vinovat că ai făcut escare pentru că n-a știut să te îngrijească, pentru că de la spital, când te-au trimis acasă că nu se mai poate face nimic, nu i-a zis nimeni cum să te îngrijească.

Copilul tău căruia îi sare inima din piept când vede o ambulanță în cartier – s-o fi întâmplat ceva cu tata cât m-am dus iau pâine?

Copilul tău căruia încă multă vreme dup-aia i-a sărit inima din piept la vederea unei ambulanțe – până când a hotărât că în fiecare ambulanță e o femeie care naște, e viață, nu moarte.

Copilul tău privindu-te cum privești pentru ultima oară ploaia. Asta ar trebui să fie pe pachetele de țigări. Viața copilului tău cât ești tu bolnav, viața copilului tău după ce tu mori. Nu plămânii tăi. Pentru că, deși tu ești ăla care ai putea să mori, nu despre tine e vorba, ci despre cei de lângă tine. Să mori nu-i chiar așa o chestie, mai ales dacă-ți ușurează Dumnezeu suferința cu o tumoră cerebrală plasată unde trebuie, ca să nu suferi chiar atât de mult, pentru că ai fost un om bun.

O să-mi zici că-s 99% șanse să trăiești până la adânci bătrâneți, ca unchiu’ Gică, care a fumat toată viața și a murit la 95 de ani.
Așa.
Și există 1% risc ca copilul tău să-ți pună plosca, să-ți facă clismă, să-ți dea de mâncare cu lingurița la 56 de ani ai tăi, 23 ai lui, zi de zi, luni de zile. Îți asumi tu riscul ăsta în numele și pe seama lui, care acum are 8 ani și nu se poate apăra de tine?

În fine.
După ce a murit tata, doar pe mama am încercat s-o conving să se lase de fumat. N-am reușit nici cu ea. (Bine, ea fumează puțin, practic aruncă banii degeaba pe țigări. Fumează de-alea subțiri, câte juma’ de țigară, după care o zdrobește și gata.)

Cu toată experiența asta a bolii tatălui meu, n-am militat împotriva fumatului. Aș fi fost mulțumită cu niște zone de nefumători făcute nu în batjocură și cu un sistem de ventilație decent în zona de fumători.
Mi-am văzut de ale mele și am încercat să nu număr țigările nimănui. (Nu mi-a ieșit întotdeauna, mi-a mai scăpat câte un ”mamă, cât ai fumat!”.)
Până la legea asta anti-fumat, de fapt până la argumentele fumătorilor. Non-argumente, de fapt, că nu e unul care să stea în picioare – iar un fumător cinstit cu sine însuși și având toate țiglele logice pe casă știe bine lucrul ăsta.

Nu, nu există dreptul de a fuma în nasul altora. Există doar favoarea pe care ți-o fac alții de a-ți permite să fumezi în prezența lor sau de a te însoți la locul tău de fumat.

Nu există dreptul de a fuma în nasul altora așa cum nu există dreptul de a te băși în nasul altora. Ceilalți nu sunt obligați să evite locul în care fumezi sau te bășești tu, ci tu ești obligat să fumezi sau să te bășești unde nu deranjezi pe alții.

De ce n-a dat parlamentul lege anti-bășit în public? Pentru că în cazul bășitului de cele mai multe ori e suficientă legea bunului-simț. Spre deosebire de fumat.

Mai devreme sau mai târziu, legea anti-fumat o să treacă toate hopurile și o să rămână în picioare. Pentru că nu despre tine e vorba, nici despre nefumătorii din jurul tău, ci despre copilul tău – chiar dacă nu fumezi în nasul lui.

Și da, funcționează – în școala mea doar unul singur dintre profii britanici fumează, și are peste 55 de ani. Spre deosebire de români, care-s mai mulți și în general sub 30-35.

La mine acasă se va fuma în continuare.

Ortografia la ”România liberă”

L-am văzut luni dimineață. Lunea asta care trecu. M-am îngrozit, mi-a trecut. După-amiază era tot acolo. I-am făcut poză. Am zis să scriu.

(Petre Bădică, Prima confruntare Cioloș Versus Ponta, 8 – 0. Domeniul este prioritate zero pentru România, în România liberă)

Pe urmă mi s-a făcut lehamite și n-am mai scris. Pe urmă văd că redactorul șef adjunct, Gabriel Bejan, răspândește articolul pe FB, citând inclusiv greșeala. Deci a citit articolul, dar nu i s-a crispat nici un nerv ortografic. Am zis să scriu.

Mi s-a făcut lehamite din nou. Ce să mai scriu? Că ziariștii de la un ziar ”quality” n-au cunoștințe elementare de ortografie? Iaca noutate, ce să zic. Plus că, na, zău că nu știu cum aș mai putea explica povestea asta cu i-urile din miniștri și membri, altfel decât am făcut-o deja.

Dar azi îmi pică iarăși ochii pe ceva. Ghinion, tot la România liberă. Mare, încă de pe prima pagină:

Ghinion, tot Petre Bădică (aici). De data asta un a în loc de al și o virgulă lipsă în titlu (Dosarul de plagiat al lui Ponta, redeschis).

Și continuă cu i-urile, plus o virgulă în plus:

Hai să scriu, zic. Da’ să nu fiu nașpa, ia să verific, poate că au corectat greșelile din articolul de săptămâna trecută. Nu. Greșelile sunt bine, mersi, la locul lor. Nu înțeleg: oamenii ăștia, ziariștii, nu citesc ce au scris colegii? Dacă da, le e jenă să semnaleze greșelile? Le e teamă că nu mai iese colegul cu ei la bere? Sau cum? Cum naiba poate să stea articolul ăla o săptămână fără ca nimeni  din echipă să bage de seamă ororile alea?!

Da, știu, mai sunt și alte greșeli. Da, știu, e vina corectorului Dorel. Da, știu, ar trebui să iau greșelile alea pe rând, să explic cum e corect și de ce. Mi-e lene.

Codrin Ștefănescu, secretar general adjunct al PSD

Dă-o naibii de gramatică, de școală, de țară. Programul politic al PSD.

Nişte parametri, parametrii aceia

Vă rugăm să ne sprijiniţi pentru aducerea acestor echipamente la parametri / parametrii normali de funcționare.

Nu e vorba de nişte parametri oarecare, ci de parametrii aceia anumiţi care asigură funcţionarea.

Dacă poţi să-i pui în faţă un nişte, atunci e cu un singur i: nişte metri, nişte litri, nişte arbitri.
Dacă poţi să pui un aceia după, atunci e cu doi de i: metrii aceia, litrii aceia, arbitrii aceia.

Funcţionează bine şi comparaţia cu un femininul: acolo unde la feminin ar fi un -le final, la masculin e un -i suplimentar, pe lângă i-ul obişnuit de plural: condiţiile normale de funcţionare deci parametrii normali de funcţionare.

Marketing cu mama

Să vezi cum vorbesc ăştia la televizor, face mama la telefon. Şi nici măcar nu era vreo ziaristă, era psiholog sau ceva la Protecţia copilului. Cică „fata s-a simţit securizată şi a verbalizat tot”. Cum adică „securizată”? Ce-i cu preţiozităţile astea? Zi, dom’le, pe româneşte, „fata s-a simţit în siguranţă şi a spus tot”. [De la ea mi se trage.]
Şi stai că mai am una. Ce-i aia targhet? Ţintă, îi zic. Depinde de context. Aha. Stai să vezi. Mă sună azi unu’, cică „vă sun din Elveţia”. Eu cu ăştia care vând chestii, ştii tu, mă distrez. Mă rog, or fi ei amărâţi sau cum or fi, dar eu mă distrez. Păi dacă mă sună?! Aşa, cică mă sună din Elveţia. Aşa, şi? îl întreb. Folosiţi creme de înfrumuseţare? Nu, îi zic. Deloc?! face el. Ei, câte o cremă antirid. Aaaa, păi să vă prezentăm oferta noastră, zice el. Auzi, dragă, da’ voi n-aveţi un targhet? îl întreb. Targhet? Nu… Păi, uite, aveţi telefonul meu nu ştiu de unde, da’ nu ţi-a zis şi câţi ani am? Ăăă… Nu… Uite, am 80 de ani! [Are doar 70, se alintă.] Am 80, nu sunt în targhetul vostru pentru creme de înfrumuseţare. Vaaai, dar ştiţi, după voce părea că aveţi 40…
Aşa, face victorioasă. Am folosit corect targhet, nu?

Cine n-are sfetnice bune, să-şi cumpere

…de pe OLX.

Am râs rău.

Măi copii, noi spunem şi scriem un sfeşnic, două sfeşnice – adică suport(uri) pentru lumânări.
Sfetnicul (plural sfetnici) era consilierul domnitorului de pe vremuri. N-are feminin (sfetincă – sfetnice), că domnitorii ăia erau nişte misogini, huo!