Regula zilei: fi, fii, nu fi

Sunt o groază de informaţii în blogul ăsta, unele vechi de doi ani, majoritatea ascunse prin maţele blogului, deşi am încercat să le ordonez în index şi în cuprins. Aşa că m-am gândit că n-ar strica o recapitulare. 🙂
De azi înainte: Regula zilei (în categoria cu-acelaşi nume), în special pentru cei care au descoperit blogul mai de curând şi n-au chef să frunzărească.

Astăzi: i-urile din conjugarea lui a fi.

Se scrie FII, cu doi i, numai la:
– imperativ afirmativ: Fii cuminte!
– conjunctiv prezent, forma afirmativă şi forma negativă: Vreau să fii cuminte. Vreau să nu fii obraznic.
– viitorul format de la conjunctiv: o să fii, nu o să fii.

În rest e FI, cu un singur i:
– infinitiv: a fi
– imperativ negativ: Nu fi obraznic!
– condiţional prezent: aş fi, ai fi
– condiţional perfect: aş fi fost, ai fi fost, ai fi spus, ai fi făcut
– conjunctiv perfect: să fi ştiut, să fi fost, să fi avut
– viitor: voi fi, vei fi
– verb + FI: pot fi, poţi fi, să poată fi, să poţi fi, vei putea fi.

Vezi şi:
Fi? Fii? Când se scrie “fi” cu 2 i
“Să nu fii” sau “să nu fi”?
Imperativul. Sau despre fii! / nu fi!, zi! / nu zice!, fă! / nu face!. Again.
Forma negativă a verbelor
Poţi fi. Poţi să fii.

Moduri şi timpuri: condiţional prezent, condiţional perfect

Din categoria „Româna explicată românilor străini de limba lor”.
După Dana Cojocaru, Romanian Grammar, SEELRC 2003, pp. 161-162.

CONDIŢIONAL-OPTATIV PREZENT

Adică, pre româneşte:

Auxiliar aş, ai, ar, am, aţi, ar + infinitivul verbului (fără particula a)

De unde rezultă că pentru verbul a fi condiţionalul prezent e cu FI în coadă, de la infinitivul (a) fi, care-i cu un singur i. Indiferent că-i formă afirmativă sau negativă. (Pentru cei doi i din conjugarea lui a fi, vezi aici.)

Deci: ai fi, de la (a) fi, ca ai mânca, de la (a) mânca. Nu scriem ai fii, cu doi i, fix la fel cum nu scriem ai mâncai. Adică dacă la ai mânca n-adăugăm nici un i, nici la ai fi n-adăugăm. Ok?

De asemenea: ar părea, ar plăcea, mi-ar părea, mi-ar plăcea, cu -ea, de la (a) plăcea şi (a) părea.

CONDIŢIONAL-OPTATIV PERFECT

Adică:

Auxiliar aş, ai, ar, am, aţi, ar + auxiliar FI (invariabil şi cu un singur i) + participiul trecut al verbului de conjugat.

Adică: aş fi fost, ai fi fost / aş fi mâncat, ai fi mâncat.

FI, cu un singur i, indiferent că-i formă afirmativă sau negativă.

__________________________________________

Poţi fi. Poţi să fii

forma corecta pot fi/pot fii

Dacă articolul despre fi /vs/ fii nu v-a lămurit, vă mai zic înc-o dată:
Noi zicem şi scriem:
Pot / poţi / poate / putem / puteţi / pot fi.
(Că a putea e urmat de infinitivul (a) fi, cu un singur i.)
Dar:
Tu poţi să fii.
(Că a putea e urmat de conjunctivul lui a fi: eu pot să fiu, tu poţi să fii, el poate să fie etc.)

Forma negativă a verbelor

conjunctiv prezent forma negativa
a sti conjugare negativ

Nu ştiu, zău, cine v-a băgat în cap cum că forma negativă e diferită de forma afirmativă a diverselor moduri/timpuri.

Singurul mod care are formă diferită la negativ e imperativul, şi asta doar datorită faptului că forma afirmativă pleacă, în general, de la persoana a III-a sg. a indicativului prezent, iar forma negativă pleacă de la infinitiv.
Adică:

Citeşte! (de la el citeşte)
Nu citi! (de la a citi)

Mănâncă! (de la el mănâncă)
Nu mânca! (de la a mânca)

Spune! (de la el spune)
Nu spune! (de la a spune)

Aleargă! (de la el aleargă)
Nu alerga! (de la a alerga)

Dă! (de la el dă)
Nu da! (de la a da)

Câteva excepţii:

Fii! (de la conjunctivul tu să fii)
Nu fi! (de la infinitivul a fi)
Doar în acest caz, doar la imperativ, verbul a fi pierde un i la forma negativă, şi asta doar pentru că conjunctivul, care dă forma afirmativă, are doi i la persoana a II-a sg. (eu să fiu, tu să fii, el să fie cuminte), în timp ce infinitivul, care dă forma negativă, are un singur i (a fi).
În rest, forma negativă se deosebeşte de forma afirmativă numai prin faptul că are în plus un nu.

Apoi:

Du! (presupun că-i o prescurtare de la el duce)
Nu duce! (de la a duce)

Fă!
Nu face!

Zi! (cu un singur i)
Nu zice!)

În rest, pentru celelalte moduri/timpuri, cum ziceam la a fi, singura deosebire dintre forma afirmativă şi forma negativă e nu-ul de la forma negativă. Forma verbului nu se schimbă.
Şi o s-o iau tot cu a fi, că e problema majoră a românilor verzi foarte mândri de românitatea lor, da’ nu până-ntr-acolo de mândri încât să scrie corect româneşte – că asta miroase a naţionalism.

Indicativ prezent: tu eşti, tu nu eşti

Indicativ imperfect: tu erai, tu nu erai

Indicativ viitor: tu vei fi, tu nu vei fi (fi, cu un singur i, în ambele cazuri, că e forma de infinitiv – a fi)

Indicativ perfect compus: tu ai fost, tu nu ai fost

Condiţional prezent: tu ai fi, tu nu ai fi (fi, cu un singur i, ca şi la viitor)

Condiţional perfect: tu ai fi fost, tu nu ai fi fost (fi, cu un singur i, că vine de la infinitivul a fi)

Conjunctiv prezent: tu să fii (cuminte), tu să nu fii (cuminte); (fii, cu doi i: un i din radical (fi-), al doilea i din terminaţie; să fiu, fii, fie, fim, fiţi, fie)

Conjunctiv perfect: tu să fi fost (cuminte), tu să nu fi fost (cuminte); (fi, cu un singur i, ca la condiţional perfect, pentru că e forma de infinitiv: a fi)

Prezumitv: eu oi fi, tu oi fi, el o fi, noi om fi, voi oţi fi, ei or fi (fi, cu un singur i, peste tot, că tot de la infinitivul a fi vine).

Bon.
Cât despre a şti, are doi i numai la:
Indicativ prezent persoana a II-a sg.: tu ştii, tu nu ştii. Că avem un i din radicalul şti-, al doilea i fiind terminaţia.
ştiu, ştii, ştie, ştim, ştiţi, ştiu
Conjunctiv prezent: tu să ştii, tu să nu ştii. Din aceleaşi motive ca mai sus.

Mda.
Ştiu că picătura mea e prea mică pentru un ocean aşa de mare, da’ orişicât…

______________________________________________________________

Vezi şi:
Imperativul. Sau despre fii! / nu fi!, zi! / nu zice!, fă! / nu face!.
______________________________________________________________

Aţi căutat, vă răspundem. 67.

blog+diacritica+simona

Yep, that’s me.

sa stii verbe

Da, e foarte bine să ştii verbe. Şi să le ştii scrie corect.

conjugare genitiv

Conjugarea genitivului, sau cum?!
Genitivul e caz, adică o categorie gramaticală proprie substantivului şi cuvintelor care-l însoţesc sau substituie (pronume, adjectiv, articol, chestii de-astea). Iar astea se declină.
Conjugarea ţine de verbe – şi-nseamnă trecerea unui verb pe la toate categoriile gramaticale specifice (mod, timp, persoană, număr, diateză etc.)
Despre cum se formează genitivul în română:
http://ro.wordpress.com/tag/genitiv/
Oi mai fi scris şi-n altă parte, nu mai ştiu. Căutaţi cu botonul din dreapta sus.

introduce-ti

Ba introdu-ţi tu în cap că se spune şi se scrie:
(Tu) introdu ! (Tu) introdu-ţi!
(Voi) introduceţi! (Voi) introduceţi-vă!

cand se scrie fi cu un singur i

De cele mai multe ori.
Vezi aici:
https://diacritica.wordpress.com/2009/01/02/fi-fii-cand-se-scrie-fi-cu-2-i/

a fii perfect simplu

A fii n-are perfect simplu, căci a fii nu există.
Există a fi, cu un singur i, al cărui perfect simplu e ceva de genul fui/fusei. Cititorii mei olteni, vă rog să-mi daţi o mână de ajutor! (Că eu n-am folosit în viaţa mea perfectul simplu.)

cand se scrie l-a la
cand se scrie la

L-a se scrie l-a când poate fi completat cu pe el:
L-a văzut pe el. L-a cunoscut pe el.

La se scrie la când e urmat de un substantiv sau un pronume:
la masă, la şcoală, la ora două, la tine, la acela.

ortografie sa ii fii aproape

E foarte ortografic, numa’ că lipsesc căciulile:
Să îi fii aproape.

nu zi imperativ singular negativ

După cum am învăţat noi în clasa a cincea, imperativul negativ (persoana a II-a sg.) se formează, de obicei, de la infinitiv. Şi anume: Nu zice!
Vezi ş-aici:
https://diacritica.wordpress.com/2008/12/30/zi-zii-zi-i-despre-imperativul-lui-a-zice/

conjugare verb a apare viitor

A apare nu există. Sau nu exista pe vremea mea.
Există a apărea, verb de conjugarea a treia (terminate în -ea), ca şi a plăcea, a părea.
Prin urmare, spunem şi scriem mi-ar plăcea, mi-ar părea, ar apărea, va apărea.

noul parc de distracţii de la snagov

Have no idea! Sorry.

simpte sau simte

Of! Simte, evident!
simt, simţi, simte, simţim, simţiţi, simt.

Fi-ul meu a împlinit o mie.

De vizualizări.
Am mâncat deja o îngheţată în cinstea lui.
Numa’ că nu ştiu ce cadou să-i iau. Tort nu, că-l mănânc eu şi nu e cazu’.

Car’ va să zică, după 6 luni jumate de blog despre limba românească, câteva sute de români şi-au lămurit (sper) câteva dintre neliniştile ortografice fundamentale ale poporului român, şi anume:

1. Fi vs Fii. Cum naiba se scrie, Nu fi ! sau Nu fii ! ? Aş fi sau Aş fii ?!
2. Zi vs Zii. Adică ce, vrei să zici că zii nu există?!
3. Niveluri vs Nivele. Ce-i nivela, ce-i nivelul?
4. i sau ii. Câţi de i au verbele în coadă?!
5. Crează sau Creează? Cum adică se scrie creează, când Ikea scrie în ditamai catalogul, ajuns în milioane de case, Crează-ţi bucătăria de vis, cu un singur e?! Eh, s-o crează ei!
6. Dero cu lichior de lămâie. Nu, limoncelu’ nu-i o nelinişte ortografică fundamentală a poporului român. Dero cu limoncello e doar un advărtaizing românesc extrem de chinuit.  Premiu-ntâi la categoria worst copywriter ever.

Aţi căutat, vă răspundem. 64.

perfectul simplu persoana a3a sg afii

afii n-are perfect simplu, căci afii nu există, după cum nu există nici a fii. Există doar a fi, al cărui perfect simplu la persoana a 3-a sg. e fu. El fu, ca în kung fu.

indreptar io-te-ma

Nu cred să scrie în vreun îndreptar care-i forma corectă, da’ vă zic eu: e iote-mă. De fapt, uite-mă, că de-acolo vine.

verbe care se pot scrie cu 2 i

Hm. Multe.

reguli de ortografie cand scriem legat-c

Ce să scriem legat? Lăsaţi-mi vorbă când reveniţi pe-aici.

indreptar ortografic online

Nu există, că Academia se ocupă cu nicio, da’ încerc să-l fac eu, aici.

vladoots

M-aţi zăpăcit de cap. L-aţi căutat de vreo 10 ori pân’acu’. Vladoots, lasă vorbă p-aci, că te cată lumea.

detalii in engleza

Despre ce?

egalitate in dativ

Să mor dacă-nţeleg ce-i cu neliniştile astea bruşte despre dativul egalităţii. Că-i simplu: egalitate – egalităţi – egalităţii. Am mai explicat de vreo câteva ori, da’ nu-nţeleg de unde vine neliniştea.

adjectivul in limba romana

Ce-i cu el?

cadn punem doi de i la verbe

Din când în când, şi-n or’ce caz mult mai rar decât se socoate îndeobşte.

la snspa se intra greu sau usor?

Habar n-am.
M-am înscris eu la master la ei, acu’ vreo 6 ani, şi examenul a fost ridicol. Erau un nene (Bogdan Teodorescu, îmi pare) şi-o tanti în comisia de examen, şi scopul lor era să-i expliciteze studintelui „bă, eşti prost, noi suntem deştepţi”. În fine, eu am intrat, şi-ncă cu notă mare, da’ după mine SNSPA-ul e o ţeapă – am renunţat după semestrul I, că mă plictisea înfiorător.

viata mea cate silabe

Uh, bine că nu m-aţi întrebat câţi ani are viaţa Dvs. Sau a mea.
Cu silabele e mai simplu: via-ţa mea. Trei. După cum rezultă şi din faimosul oooooooooooof viaţaaaaaaaaaaaa meaaaaaaaaa.

conjugarea vb a lucra in engleza

Ce naiba să conjugaţi la el?! Şi-n general, ce e până-ntr-atâta de conjugat în engleză?!
Oricum, ceva conjugări găsiţi aici.

se pune virgula inainte de conjunctii

Habar n-am. Se pune? Cre’ că da, uneori.
Depinde după caz, cum ar fi.

greşală – greşeală

Se spune şi se scrie greşeală, după cum rezultă şi din DEX, pe care vă invit călduros să-l consultaţi.

Aţi căutat, vă răspundem. 60.

Întrebarea fundamentală e: când s-ar scrie dezlegat?!
Aş se scrie întotdeauna aş, într-un cuvânt, şi formează condiţionalul: aş face.
Aşi se scrie aşi numa’ când e plural de la as (ăla de la cărţi, de exemplu).
A-şi se scrie a-şi când îl puteţi adăuga un sieşi / lui însuşi / ei înseşi / lor înşişi sau când puteţi completa cu un posesiv. (Uf, ştiu că a ieşit cam complicată explicaţia.)
a-şi face lecţiile (sale), a-şi spune părerea (sa)
a-şi spune (sieşi, în sinea sa)

Vezi şi A-și da cu părerea, V-aş, v-ar, v-am.

Din ccând în ccând.

Îmi pare rău, n-am de vânzare. Da’ am nişte reţete, aici. Inclusiv pentru dero cu limoncello.

Habar n-am. Poate ştie să vă explice vreunul dintre cititorii noştri mai vigilenţi decât noi. Că eu a trebuit să-i explic unui anglofon vorbitor de română ce-i aia fiţe şi mi-a fost cam peste mână, că toate sinonimele de le găseam erau tot colocviale.

Am folosit eu. Nu mi-a plăcut.

Ce-i cu el?!

Dacă l-aţi postat şi nu v-a pus să plătiţi, înseamnă că nu costă nimic. Nu?

Câte ceva despre verbele care se termină în i, aici. Şi, în general, sub tagul i sau ii. Sau sub tagul care se referă direct la verbul cu pricina.

E foarte corect scris: „doi i”. 😀
Altminteri, discuţia despre când scriem cu doi i e lungă. Mai bine reveniţi cu întrebări punctuale.
Câte ceva despre când se scriu substantivele şi adjectivele cu -ii sau cu -iii, aici. (Chestii de genul propriu-proprii-propriii, geamgiu-geamgii-geamgiii, copil-copii-copiii, fiu-fii-fiii.)

Ce să se scrie cu doi i?!

De obicei ăla e imperativul negativ:
a mânca – nu mânca !
a spune – nu spune !
a zice – nu zice !
a face – nu face !
a duce – nu duce !
a fi – nu fi !

Ambele variante sunt corecte!

E la fel ca prezentul indicativului, cu excepţia persoanei a treia:
eu creez – eu să creez
tu creezi – tu să creezi
el creează – el să creeze
noi creăm – noi să creăm
voi creaţi – voi să creaţi
ei creează – ei să creeze

Despre conjugarea lui a crea:
https://diacritica.wordpress.com/2009/05/18/ati-cautat-va-raspundem-40/
https://diacritica.wordpress.com/2008/12/29/ikea/
https://diacritica.wordpress.com/2009/01/05/ikea-reintrupata/
https://diacritica.wordpress.com/2009/04/30/ati-cautat-va-raspundem-31/
https://diacritica.wordpress.com/2009/06/26/ati-cautat-va-raspundem-53/
https://diacritica.wordpress.com/2009/06/18/agream-agreati/

Şi nu uitaţi că a agrea se conjugă ca a crea şi a lucra!

Habar n-am! Da’ vă sugerez să căutaţi cu termeni în engleză.

Eu ştiu, tu ştii, da’ el nu-ntotdeauna ştie ortografie!

Aşa-i, e plină lumea de proşti!

În general, se pune virgulă înainte de şi atunci când şi e conjuncţie adversativă. Când e oarecum sinonim cu iar, adică:
I-am zis să stea locului, şi el s-a apucat să ţopăie.

Întotdeauna!

NU. A fi se scrie cu un singur i, ca şi toate formele care pleacă de la infinitiv:
viitorul: voi fi
condiţionalul prezent: aş fi
imperativul negativ: nu fi !
viitorul anterior: voi fi fost
condiţionalul perfect: aş fi fost
conjunctivul perfect: să fi fost (formă valabilă pentru toate persoanele)

Fix aşa: să nu fii. Căci a fi are în conjugare doi i numai la:
tu să fii
tu să nu fii
(tu) fii !
Restul e cu un singur i, din câte mi-aduc eu aminte.

Nu există zi-i versus zii, căci zii nu există. Există doar zi-i, adică zi-i lui/ei. Şi mai există zi, adică spune. Atunci când nu-nseamnă zi, ca în mă înnebuneşti de cap zi şi noapte.

O dispută despre niveluri vs nivele, aici.

Fi? Fii? Când se scrie „fi” cu 2 i

Îmi zice wordpressu’ că azi cineva a nimerit pe blogul ăsta căutând să afle „când se scrie fi cu doi i”. Răspunsul e simplu: fi nu se scrie niciodată cu doi de i, că dacă-s doi i, devine fii, care nu mai e fi.

Acu’, serios vorbind (şi-n caz că te mai întorci pe aici):

Infinitivul – întotdeauna cu un singur i: a FI.

Viitorul: se formează de la infinitiv, deci tot cu un singur i. Întotdeauna. Voi/vei/va/vom/veţi/vor FI. FI, invariabil, la toate persoanele.

Condiţionalul prezent: ca şi viitorul, se formează de la infinitiv, deci tot un singur i. Întotdeauna. Aş/ai/ar/am/aţi/ar FI. FI, invariabil, la toate persoanele.

Condiţionalul perfect: tot cu FI de la infinitiv, adică un singur i. Aş/ai/ar/am/aţi/ar FI fost. FI, invariabil, la toate persoanele.

Conjunctivul prezent (adică ăla care începe cu „să…”).  Se formează de la FI-, ăla cu un singur i, numai că acum e variabil, că i se adaugă diverse terminaţii. Iar la persoana a II-a devine să FII, cu doi de i (ca în Să fii acasă la nouă jumate, că dacă nu, nu mai pupi discotecă o lună. Sau club, mă rog. Pe vremea mea le zicea discoteci.)

eu să FIU (FI+U)
tu să FII (FI+I)
el/ea să FIE (FI+E)
noi să FIM (FI+M)
voi să FIŢI (FI+ŢI)
ei/ele să FIE (FI+E)

Conjunctivul perfect, în schimb, se formează ca şi condiţionalul perfect, cu tot cu FI invariabil, un singur i. Eu/tu/el/ea/noi/voi/ei/ele să FI fost. (Hehe, să fi avut eu vârsta ta… / să fi avut tu experienţa mea...)

Imperativul afirmativ (persoana a II-a sg, că doar asta ne interesează): FII ! Cu doi de i.

Imperativul negativ: Nu FI ! Cu un singur i. Că vine de la infinitivul de mai sus, fi.

Asta e greşeala cea mai frecvent întâlnită: nu fii, cu doi de i. Deşi scriem FII ! , când îl punem pe nu scoatem un i: nu FI ! . De ce? Pentru că în limba română imperativul negativ la persoana a II-a singular se formează, de cele mai multe ori, de la infinitivul verbului (Citeşte! Nu citi! Spune! Nu spune! Fă! Nu face! ). Iar infinitivul lui a fi e taman FI ăsta, cu un singur i.

Cam asta ar fi, că atâta îmi vine-n minte acuma.

_____________________________________________

UPDATE:

Conjugarea lui a fi
Regula 1 şi singura:

Se scrie FII, cu doi de i, numa’ la:
– imperativ afirmativ: Fii cuminte!
– conjunctiv prezent, forma afirmativă şi forma negativă: Vreau să fii cuminte. Vreau să nu fii obraznic.

În rest, e FI, cu un singur i:
– imperativ negativ: Nu fi obraznic!
– condiţional prezent: aş fi, ai fi
– condiţional perfect: aş fi fost, ai fi fost, ai fi spus, ai fi făcut
– conjunctiv perfect: să fi ştiut, să fi fost, să fi avut
– viitor: voi fi, vei fi
– verb + FI: pot fi, poţi fi, să poată fi, să poţi fi, vei putea fi.

_________________________________________

Vezi şi:
Imperativul. Sau despre fii! / nu fi!, zi! / nu zice!, fă! / nu face!.
„Să nu fii” sau „Să nu fi”?
Forma negativă a verbelor
Poţi fi. Poţi să fii
Fir-ar sau fi-r-ar
Fi-mi-ar, fi-ţi-ar, fi-i-ar.
__________________________________________