Posts Tagged ‘d’ale şcoalei’

Începe școala

10/09/2017

Începe școala în țara care nu-și formează profesorii în niciun fel, dar se așteaptă ca ei să știe meserie. Țara care-și angajează profesori trecuți prin facultate, dar neformați ca profesori (*), și apoi se-nfurie pe ei că nu știu meserie și-o-nvață la locul de muncă, pe spinarea copiilor ei, ai țării.

Începe școala în țara care cere din rărunchi ușurarea programelor, dar încredințează crearea manualelor – după noile programe – acelorași edituri și acelorași autori. Așteptând, desigur, manuale mai bune.

Începe școala în țara care-și plătește profesorii mai puțin decât își plătește menajera. 50 de lei pentru o muncă de o oră pentru o menajeră e ok. 50 de lei pe ora lucrată la clasă de un profesor, cu 25-35 de copii, e prea mult.

Începe școala. Pariu că țara, făcând de zeci de ani aceleași lucruri, așteaptă anul ăsta rezultate diferite? Dac-ar fi om, i-ai zice că-i prost, dar pe țară nu se face s-o faci proastă.

(*) Cum arată o formare de profesori? De exemplu așa.

Anunțuri

Interesul elevilor vs interesul Cristinei Tunegaru

07/05/2017

Scrie doamna Cristina Tunegaru ”am fost dată afară”. Ziaristul român se emoționează, i se umezesc ochii – cum adică s-o dai afară pe profesoara care a avut curajul s-o înfrunte pe Gabriela Firea?! Doamna Tunegaru nu făcuse decât să scrie pe FB că nu pune absențe la indicațiile dnei Firea. Pentru ziaristul român, asta echivalează cu revoluția – el n-a fost niciodată în stare să zică ”nu” vreunui șef. Poporul se emoționează și el, i se umezesc și lui ochii – profa care, în sfârșit, îi scapă pe copilași de coșmarul clasicilor a fost dată afară, e scandalos. Ziaristul român rostogolește știrea împreună cu poporul român: e inadmisibil să dați afară asemenea profesoară doar pentru că a înfruntat-o pe Firea! Nu avem informații despre competența profesională a dnei Tunegaru (în afară de ce spune dânsa despre sine), dar ziaristul român știe – Cristina, doar cu oameni ca tine se poate schimba sistemul! Profesorime, scrieți fiecare câte un mesaj antiFirea și problemele sistemului se vor rezolva! Indiferent de competența voastră. Așa crede ziaristul român.

Se dovedește apoi că dna Tunegaru a mințit. N-a fost dată afară, nu era titulară. Era suplinitoare, suplinitorilor li se întâmplă adesea să nu li se prelungească contractul pe durată determinată, vi se va fi întâmplat și vouă pe la job. Nu-i nimic. Formatorul român de opinie n-are o problemă cu asta. Nici nu mă interesează dacă a mințit, scrie pe FB o formatoare ziaristă, chestia e că a pus pe tapet o problemă. Sigur că formatorul român de opinie și ziaristul român n-au o problemă cu minciuna, am avut și noi ocazia să aflăm pe pielea noastră acest lucru. Nici poporul român n-are – se vede la alegeri.

Vine și dna Tunegaru și zice: ”unele dintre clasele mele vor studia cu al treilea profesor de română în trei ani. Ce efecte produce instabilitatea perpetuă asupra evoluției lor? Nu cer niciun tratament special, am vrut să trag un semnal de alarmă asupra unei situații pe care o consider anormală.” Așa, deci. Sub minciună se ascundea un scop nobil: interesul elevilor dnei Tunegaru. Formatorul de opinie și poporul mușcă din nou. Dna Tunegaru devine eroină. Ecaterina Teodoriu și Jeanne d’Arc, numa’ că în viață. I se ridică statuie virtuală. Urmează s-o găsim în Parlament tura următoare.

Bun. Instabilitatea perpetuă nu e ok pentru elevi, zice dna Tunegaru, e o situație anormală, zice dânsa în mai 2017, după ce a fost prinsă cu minciuna-n sac.
Ce spunea dna Tunegaru în 2015?
Să vedem:
contributors.ro, 23 iunie 2015:
”În urmă cu câțiva ani, am fost profesoară la o școală din județul Vaslui, din mediul rural.”
contributors.ro, 3 decembrie 2015:
”În școala în care am lucrat, am fost prima profesoară calificată la disciplina pe care o predam, după mulți ani.”
contributors.ro, 23 iunie 2915:
”La sfârșitul anului școlar, am fugit, părăsind școala și județul pentru un loc mai bun din țară, lăsând copiii și profesorii din Vaslui victime ale sistemului social și educațional.”
contributors.ro, 3 decembrie 2015:
”Profesorul din sat pleacă în oraș pentru că acolo există părinți care sunt dispuși să plătească meditații pentru ca odrasla să obțină cele mai mari note la examenele naționale.”

În mai 2017, într-o școală din București, instabilitatea perpetuă nu e ok pentru elevi, din punctul de vedere al profesoarei Tunegaru, suplinitoare care vrea să-și păstreze postul. Cu câțiva ani înainte, când era vorba de copiii dintr-o școală de la țară, în județul Vaslui, dna Tunegaru nu avea atâtea rețineri: a vrut să plece la oraș, a plecat, deși era singura profesoară calificată după mulți ani; instabilitatea nu era o problemă pentru suplinitoarea Tunegaru care dorea să plece.

Fie interesul copiilor din Vaslui e inferior, din punctul de vedere al profesoarei Tunegaru, interesului copiilor din București,

Fie dna Tunegaru își urmează – acum, ca și atunci – strict interesul personal.

Ceea ce-i ok. Toți ne urmăm interesul personal.

Dar e o ipocrizie fără margini să spui că vrei să rămâi pe post pentru că asta e în interesul elevilor tăi (nu întâmplător, din București), după ce cu câțiva ani în urmă ai abandonat niște elevi, tot ai tăi, din Vaslui, care aveau în mod sigur mult mai multă nevoie de tine decât cei din București.

Cum știu că nu știi care-i treaba cu școala

26/06/2016

1. Bagi la înaintare calculatorul. Calculatorul, dom’le! Dacă școala s-ar face pe calculator, ce funny ar fi! Că, uite, acasă stau tot timpul pe calculator și pe jocuri, deci să faci școală pe calculator ar fi ca atunci când te joci acasă pe net. Căci, nu-așa, jobul tău, făcut pe calculator, e ca o joacă pe net. ERP-ul e un fel de LOL. Numa’ ce-l deschizi și te-apucă veselia. Contabilitatea ținută pe calculator e fun, spre deosebire de contabilitatea ținută pe hârtie, cu mânecuțe. Așa și cu matematica: odată ce-i pe calculator, e funny, în mod sigur, n-are cum să fie altfel. Calculator la școală, zi de zi, lună de lună, an de an, timp de 12 ani? Teme, teste, teze pe calculator, semestru de semestru, an de an, timp de 12 ani? Vai, dar ce fun ar fi! Ca la LOL ar fi, parol!
2. O bagi p-aia cu ”trainingurile la noi la firmă sunt așa și pe dincolo, de ce nu e la fel și la școală?”. Intră în firea logicii să compari adulți cu copii, training de 2 zile cu formare de 12 ani x 35 săptămâni x 5 zile, un training care înseamnă pauză de job, rupere din cotidian, reguli, responsabilități, cu o școala care înseamnă cotidian, reguli, responsabilități. Dar cum, trainingul de 2 zile de la noi de la firmă a fost așa de funny, ne-a pus ăla să ne aruncăm de pe masă pe spate în brațele colegilor să ne întărească spiritul de echipă, nu înțeleg de ce nu se face așa ceva și la școală!

Să ne-nțelegem: orice pare și chiar e funny la prima vedere și încercare, poate și la a doua sau la a treia, odată ce devine realitate cotidiană care eventual mai și cere un efort cotidian, nu mai e funny. E boring.
Să vedem la ora de franceză un film în franceză, cu subtitluri în engleză (sau română, după caz)? E funny.
Să vedem un film în franceză, cu subtitluri în franceză? Not so funny. Cere concentrare și efort.
Să tragem un ce profit din filmul ăla, cu niște activități preliminare? Not funny at all.
Să mai tragem un ce profit din filmul ăla, cu niște activități ulterioare (vocabular din film, întrebări, ceva gramatică, ceva civilizație)? Boring. Păi ce, noi voiam distracție, de ce ne puneți să muncim?!
Să dai un test să vezi ce-au învățat din filmul ăla? E cruzime. Ce nașpa e școala!

(Nu lucrez în școală românească, scutiți-mă.)

Și totuși, n-ar fi bine să se predea așa ceva la școală?

17/04/2016

Mă fac să zâmbesc oamenii mari care, după ce au dat cu capul de diverse și văzând că le-a fost greu (sau pur și simplu n-au putut) să-și pună mintea la contribuție, vin și zic ”păi n-ar fi bine să se predea așa ceva la școală?”. Punând automat semnul egalității între a preda și a învăța, uitând că între a preda, oricât de bine, și a învăța (+ a ține minte pentru următorii 20 de ani), există puștiul de 16 ani care n-are chef de nimic, școala fiind oricum ultima în interiorul acestui nimic. Mai toți adulții au idei despre ce ar trebui să se predea la școală, categoria ce-aș vrea eu acum, la 40 de ani, să mi se fi predat la 16, pentru că acum, la 40 de ani, am despre mine o părere atât de bună încât sunt convins că la 16 ani chestiile pe care adulții le considerau atunci importante pentru mine m-ar fi interesat pe bune și le-aș fi luat în serios, mai ales dacă se făceau la școală (!), n-aș fi dormitat în bancă și n-aș fi făcut biluțe de muci în ora de educație financiară în care mi s-ar fi explicat cum să cumpănesc înainte să iau creditul pe care-l voi lua peste 20 de ani, când voi fi terminat (sau nu) de jucat LOL.

Da, fix asta te preocupă la 16 ani. Felul cum vei completa peste 8-9 ani o declarație de venit. Iar dacă nu e suficient de interesant, e, firește, vina profei de economie, că nu știe să facă atractivă lecția despre declararea unor venituri pe care nu le ai și nici nu le vei avea în următorii 8 ani.

Da, sunt multe chestii care ar putea fi predate la școală. Ceea ce ar aduce ziua elevului la 8 lecții pe zi, iar toți părinții s-ar scandaliza. Aceiași părinți care, altminteri, își doresc școala-bonă, unde copilul să stea cât mai mult, dacă se poate de la 8 la 18. Dar nu învățând, că e obositor.

Da, sunt multe chestii care ar putea fi predate la școală. Dar ai 16 ani. Și îi urăști pe oamenii mari care îți împănează orarul cu preocupări de oameni mari și plictisitori.

Vreau să fiu om

08/02/2016

Cu ceva vreme în urmă mă cheamă directorul la el în birou. – Avem o reclamație împotriva ta, face. – Ă?! Ce-am făcut? – Ai bătut un copil. – Ă?! Cine, când, cum? – Ieri, cică. L-ai fi bătut pe Ionel și mamă-sa a făcut plângere la directorul cel mare. – A, ieri. Păi ia verifică în sistem, că ieri am trimis informare acasă despre niște năzbâtii ale copilului, care când l-au luat părinții la întrebări s-o fi apărat și el cum a putut, și anume deturnând atenția de la el. (Tehnică patentată de alții mai mari, după cum bine știm noi deja.) – Da, înțeleg, dar cel mai bine e să nu-i atingi deloc. Știi că în regulament zice că n-ai voie să-i atingi pe copii, în felul ăsta ești la adăpost.

Am încercat să nu-i ating.
Nu pot.
Așa că m-am întors la ce făceam înainte: îi iau pe după umeri, îi bat pe spate, mă bag la o leapșă, le zburlesc părul, îi mângâi pe cap, îi iau în brațe să-i felicit c-au luat notă mare la examen. Cu riscul să mă trezesc că m-acuză vreo mamă că i-am bătut sau hărțuit sexual copilul. Asta e, ghinion. Copiii, mai ales ăștia mai mici, au nevoie de contact fizic. Au nevoie de căldură. Căldura nu e-n regulament. Vine de la mine, pe riscul meu.

Și mai fac ceva: glumesc și le dau voie să glumească. Râd și le dau voie să râdă. Nici asta nu-i în regulament. Tot pe riscul meu o fac.

Azi, la a șaptea, după lucrarea de control. Pătrățel fâșâie niște bancnote, dă să i le întindă Ionelului din banca din față. Ai bani de dat, Pătrățel? Dă-ne și nouă, nu fi rău. I se luminează fața dintr-o dată. – Miss, dacă vă dau banii ăștia, îmi puneți 10 la lucrare? – Cât ai? – 50 de lei. – Nah, nu-i suficient. – 50 de euro merge? – Nah, n-ai tu bani să-ți cumperi un 10 de la mine.
Ce oroare  – nu? -, când o citești așa. O profă de la o școală privată cere șpagă ca să-i mărească elevului nota. Ce titlu! Ce scandal! Ce isterie! S-o dăm la gazetă, la tv, s-o crucificăm, s-o dăm afară din învățământ, pervertește generații de copii, s-o băgăm la închisoare pentru cerere de mită.
Ce lipsește? Contextul ăla despre care ne spunea, cred, Eta Hrubaru la cursul de pragmatică din anul al IV-lea. Privirile dintre mine și Pătrățel. Tonul. Zâmbetele. Râsetele din clasă. Da, da, dă-ne și nouă bani, mă!
Ah, a fost o glumă? Dar ce glumă proastă. Cum poate un ”cadru didactic” să facă asemenea glume?! Dar e inadmisibil, cu asemenea subiecte nu te joci, nu glumești. Uite-așa se umple țara de șpăgari. Copiii au râs, știind bine că e o glumă? Ce contează. Ei sunt mici și influențabili, știm noi mai bine când și cum și cât are voie profa lor să glumească la oră.

M-am gândit azi cam ce glume fac eu cu copiii. Cea mai frecventă e aia cu ”aruncă guma aia, că ți-o lipesc acușica în păr”. Eventual cu continuarea ”și-ți ciuntești frumusețe de freză”. Sigur, avem regulament cu privire la guma de mestecat. Aș putea să-l aplic și gata. Ce atâta ”aruncă guma”, sancționăm direct. Dar știu că nu ține. Pot să-i sancționez mult și bine, tot or să vină cu guma la oră. Așa că ăsta-i momentul nostru de început de oră, negocierea gumei de mestecat. Eu bodogăn, ei încearcă să mă fenteze. Și tot așa.

Ce mai zic?
”Mă, te bat, mă!” (Hihi, Miss, n-aveți voie să mă bateți. – Wanna bet? Vezi că am pile.)
”Vreți bătaie? Spuneți, că vă bat eu pe-amândoi. Nu-i nevoie să vă-ncăierați.” (Hihi, Miss, da, hai să ne batem.)
”Mă, te mănânc, mă! Te mănânc cu fulgi cu tot!” (Hihi, Miss, eu n-am fulgi.)
”Să nu te mai prind cu mingea / alergând p-aci, că-ți rup picioarele!” (Bine, Miss, bine…)

Multe zic. Toate incorecte pedagogic, luate ad litteram.

Și o să continui să le zic. O să continui să-i ating. O să continui să-l apuc pe Georgel de ceafă – mă, te bat, mă, dacă nu te potolești. O să continui să glumesc, cu riscul să fac și glume proaste care să scandalizeze vreo mămică și să isterizeze o țară. O să continui să le dau voie să glumească, cu riscul să mă trezesc cu Pătrățel în genunchi în fața catedrei.

Pentru că relația mea cu elevii mei e mai importantă decât ce-ați putea crede voi despre despre mine, despre glumele mele, despre orele mele.
Pentru că vreau ca elevii mei să aibă curajul să facă poante la ora mea, cu riscul (major) să-mi facă glume proaste.
Pentru că vreau ca elevii mei să aibă curajul să râdă la ora mea.
Pentru că înainte să le placă materia pe care o predau trebuie să le placă să petreacă 50 de minute cu mine.
Pentru că atunci când Ana îți spune ”Miss, vreau să fac și româna cu tine” știi că așa e bine.

Pentru că nu vreau să devin robotul de predare în care-ați vrea mulți dintre voi să ne vedeți transformați, deși altminteri clamați la fiece colț de FB că vreți altfel de școală.

Pentru că vreau să fiu om la ora mea. Chiar și cu riscul să-mi reclame cineva umanitatea la gazetă.

___________
Citește și
#1%

Ministerul Educaţiei

20/07/2015

Nu mai fusesem pe-acolo de câţiva ani. Am ajuns azi. Şi m-a lovit deodată evidenţa: lucrurile n-au cum să se schimbe atâta vreme cât oamenii lucrează în clădirea aia.
Locul ăla e înţepenit undeva prin anii ’70-’80. N-ai cum să ţii pasul cu anul 2015, când lucrezi acolo. N-ai cum, oricât de deştept ai fi. Într-un târziu tot ţi se prăfuieşte mintea, mai ales dacă ăla-i singurul tău job.
Fâţâindu-mă pe-acolo mă gândeam ce trist e să ai 30 de ani în 2015, să stai în Bucureşti, şi să lucrezi acolo. Dacă stai la Tulcea şi lucrezi la Inspectorat, e ok, că altceva oricum nu prea e de lucru acolo. Da-n Bucureşti?… Înţeleg că-i job sigur etc, da’ mi se pare că acolo te îngropi de viu.
Nu, din clădirea aia n-are cum să vină curând vreo reformă radicală.

Să recapitulăm

11/07/2015

O fată învaţă la liceul unde tatăl ei e director de 18 ani. Se-ntâmplă că e şi şefă de promoţie. Fata e eliminată de la bac pe motiv că i-a lăsat pe alţii să copieze după ea. În liceul cu pricina sunt eliminaţi alţi 107 candidaţi, cu totul 108, aflaţi în 10 săli de examen din 14.
Tatăl face apel la avocat şi cere anularea actului prin care au fost eliminaţi elevii. Pe lângă asta, trimite memorii la preşedinţie şi la guvern.
Dar directorul, directorul liceului cu 108 elevi eliminaţi şi cu 10 din 14 săli în care s-a copiat, ce face? Că e încă director până pe 31 august 2015.

Da, dar… Bani de studii?

29/06/2015

Sunt naşpa, ştiu. Aflu chestia de fiecare dată când vorbesc despre altceva decât pisici, amor şi reţete de bucătărie.
Bun.
Acuma seria „Aaaa, zici că tre’ să ne facem studiile în străinătate? Da’ şcoala românească ce-are? Eşti naşpa.”.
Sunt.
Iar şcoala universitară românească n-are nimic – atâta doar că n-are nume. Nu oferă nici un avantaj competitiv major pe piaţa muncii, nici în România, nici în străinătate. De ce n-are (re)nume? Presupun că-i vreo conspiraţie mondială sau măcar europeană, că altfel, se ştie, universităţile româneşti sunt prima-ntâi – selecţie drastică la intrare, selecţie drastică pe parcursul şcolii, selecţie drastică la examenele finale. Ar trebui să cadă-n cur toţi angajatorii când aud că ai o diplomă de licenţă / master / doctorat din România, mă mir că nu se-ntâmplă aşa.
Da, cred că e important să faci şcoală în străinătate, măcar un master. Pentru CV şi pentru că-ţi deschide mintea.
Şi vine întrebarea: „da’ de unde bani?”. Şi aici întreb şi eu: da’ tinerii din familii sărace cum ajung să facă studii în România? 1. Învaţă şi intră pe loc fără taxă. Şi/sau 2. Îşi iau un job. Dacă ei pot, tu de ce n-ai putea? Şi-n alte ţări studenţii lucrează, să ştii. Ce lucrează? Se angajează la firma de menaj şi fac curăţenie în birourile firmelor, dimineaţa la 6, înainte de şcoală. E greu? E greu. E mai simplu să-ţi iei diploma de la universitatea din Târgovişte, ştiu. Opţiuni de viaţă.
Scriam asta pe FB, ca răspuns la „România e o ţară şi o societate provincială” :

Cred că e o societate provincială mai ales prin faptul că în anul 2015, la 8 ani de la aderarea la UE, cu internetul cel mai rapid din UE, oamenii încă nu ştiu şi nu vor să înţeleagă (pentru că nu se informează) că copilul lor poate studia în orice ţară din UE, în multe dintre ele fără taxe sau cu taxe minime.
Cred că e o societate provincială prin faptul că oamenii nu înţeleg că engleza „la perfecţie” nu e de ajuns. Ca să poată studia gratis în Germania, tânărul român de 18 ani trebuie să ştie germană. Ca să poată studia în Franţa, trebuie să ştie franceză. Nivel C1.
Că liceul de elită nu e de nici un folos dacă singura limbă pe care o ştii bine e engleza, iar universităţile englezeşti te-au acceptat cu taxă (că nu eşti totuşi olimpic internaţional, în ciuda zecelui de la evaluarea naţională), iar părinţii tăi nu-şi permit acele mii de euro pe an.

Da, există în UE ţări în care tu, cetăţean european, poţi studia fără taxe sau cu taxe minime. Dar trebuie să le ştii limba. Foarte bine trebuie s-o ştii. Apoi tre’ să-ţi iei un job – undeva prin campus. Sau la firma de curăţenie. Aaa, nu vrei să te cobori pân-acolo? Înţeleg. Şi mai ales: trebuie să pui burta pe carte şi mintea la contribuţie. Dacă te prind ăia copiind, te dau afară cât ai clipi.

În fine, nu-i uşor să faci studii în străinătate. Dar dacă vrei asta, se poate. Curaj!

Blocarea în comunism

26/06/2015

În 1988, când am dat eu admiterea la liceu, era, cred, un sigur liceu teoretic într-un oraş de vreo 100.000 de locuitori. Aşa că trebuia să pui burta pe carte ca să intri la singurul liceu unde, cică, se făcea carte ca lumea(*), ca să ai şanse să intri la una dintre extrem de puţinele universităţi, pe unul dintre extrem de puţinele locuri, în condiţiile unei concurenţe de 10, chiar 20 de candidaţi pe un loc. De la buget, că locuri cu taxă nu existau. Universităţi private nu erau. Erau doar de stat şi doar câte să le numeri pe degete. Studii, măcar un semetru, în străinătate? Nici nu visam la aşa ceva, că habar n-aveam că poate exista aşa ceva pe faţa pământului.

În 2015, când viitorul adolescentului de 14 ani nu cunoaşte practic graniţe,
În 2015, când tânărul român, cetăţean UE, poate studia cam pe oriunde; iar în câteva ţări din Europa, plătind taxe minime şi luându-şi job studenţesc în campus,
În 2015,
ce fac părinţii?

Se blochează într-o mentalitate de tip 1988. Pun presiune pe copii să ia 10,50, dacă se poate, dintr-a cincea până-ntr-a opta, plus 10,50 la evaluarea naţională, ca să fie siguri că intră la acel liceu. La liceul din care o să ieşi om, mamă. La liceul pe care n-o să-l pui niciodată pe CV, că n-o să te întrebe nimeni de el, dar care-ţi asigură intrarea la facultate.
Stai aşa, care facultate?
Una dintre universităţile româneşti practic obscure, dacă le priveşti de dincolo de graniţă, şi unde numai cine nu vrea nu intră? Pe bune?!
Aaaa, pardon nu de universitate românească era vorba. Tre’ să aibă media 10 într-a cincea ca să intre la acel liceu, ca să fie acceptat la o universitate din străinătate. Surpriză, universităţile alea nu cu media dintr-a cincea le impresionezi şi nici cu media de la evaluarea naţională, nici cu numele liceului. Că doară n-avem vreun Louis-le-Grand prin ograda ţărişoarei. Universităţile alea le impresionezi cu rezultatele la nişte examene (nu româneşti) care se dau în timpul liceului (indiferent cum îl cheamă pe dânsul, pe liceu). Şi, surpriză, cu activităţile extraşcolare.

E uimitor că în 2015 există încă atât de mulţi părinţi (care le vor tot binele din lume copiilor, n-am nici o îndoială) blocaţi în perspectiva asta măruntă, românească, marcată de trauma treptei întâi şi a doua.

Vrei ce-i mai bun pentru copilul tău, ca să aibă măcar speranţa unui viitor fără prea multe griji. O meserie bună, un job bun, un salariu bun. Ştiu. Înţeleg. În cazul ăsta, fă pe dracu-n patru ca să-i dai şansa să obţină o diplomă de la o universitate străină. Măcar un master. Dă-te pe saiturile universităţilor, vezi care-s condiţiile de admitere. (Ştiu, copilul tău e abia într-a cincea, dar asta cu universităţile e o chestie mult mai înţeleaptă şi mai folositoare decât să te apuci să-i faci tu desenele, ca să nu-i scadă media generală.) În general, examenele alea cerute „afară” se pot da şi „înăuntru”, în România. Pe net se găsesc de multe ori subiectele din anii trecuţi şi baremele. Sunt fezabile, se pot lua note foarte mari, dacă se pune cu burta pe carte de printr-a noua (cam de când începe el să înţeleagă care-i treaba cu facultatea şi la ce foloseşte dânsa în viaţă). Apoi asigură-te că ştie limbi străine. Da, da, ştiu, ştie engleza „la perfecţie”. Asigură-te totuşi că ştie şi germana sau franceza sau spaniola, tot „la perfecţie”. Poate că peste opt ani o să-l intereseze o facultate din Germania. Sau poate o să preferaţi Franţa, că are taxe mai mici. Şi mai asigură-te că face sport (eventual primeşte şi nişte diplome / medalii – nu de jocuri olimpice, nu, fii pe pace!) şi diverse alte chestii, în special în timpul liceului.

În felul ăsta, peste 8 ani s-ar putea să ai surpriza ca copilul tău să fie acceptat de 5 universităţi, poate chiar cu bursă, deşi a luat 7 într-a cincea la mate şi pe urmă 8,50 la evaluarea naţională.

 

(*) La ani distanţă, cred că şi aia era o prostie.

Cuminţenia pământului. La şcoală

26/06/2015

Abia zilele trecute mi-am făcut timp să deschid numărul ăla din „Dilema veche” despre profesia de profesor.
Şi-mi pică ochii pe asta:
„[…] de această „cuminţenie” instituţionalizată m-am ferit şi eu pe toată durata şcolarizării mele şi încerc să o evit şi în cazul copiilor mei. Cuminţenia înţeleasă ca supunere, dar şi ca îngrădire a libertăţii de exprimare şi manifestare.”

Oameni buni – şi dragi părinţi – , să ne-nţelegem: cuminţenia chiar este supunere – şi anume supunere la regulile bunelor maniere. Iar regulile bunelor maniere sunt prin definiţie o îngrădire a libertăţii de exprimare şi manifestare a individului.

La 6-7 ani, când intră la şcoală, copilul trebuie să cunoască deja unele reguli de bune maniere şi să le aplice. La 6-7 ani, copilul trebuie să fi învăţat deja de acasă că fiecare situaţie socială vine cu regulile ei, pe care copilul, împreună cu adulţii, trebuie să le respecte. Să li se supună (oroare!). La 6-7 ani, copilul trebuie să ştie deja, de-acasă, că nu te poţi exprima şi manifesta oricum oriunde. La 6-7 ani, copilul trebuie să înveţe deja regula de bază a democraţiei, şi anume că libertatea lui se termină acolo unde începe să încalce dreptul altuia.

Ce-nseamnă cuminţenia la şcoală? Bune maniere, punct.
Înseamnă să nu întârzii, de exemplu. Întârzierea e o lipsă de respect, iar copilul trebuie să înveţe asta de mic.
Înseamnă să nu-i deranjezi pe ceilalţi. Libertatea de exprimare şi manifestare a copilului, fetişizată de parentingul modern, încetează acolo unde ea încalcă dreptul celorlalţi copii de a învăţa într-o atmosferă liniştită.
Înseamnă, da, să nu vorbeşti dacă nu ai primit permisiunea să vorbeşti. Ridici mâna şi vorbeşti când îţi dă cuvântul profesorul – atunci te poţi exprima liber. Că dacă nu, dacă toţi copiii doresc să se exprime şi să se manifeste neîngrădit, ora devine o babilonie ca în tocşourile de la televizor.
Înseamnă, da, să asculţi de adultul care e responsabil pentru tine în acel moment. Dacă profesorul îţi spune să nu te mai hâţâni pe scaun, nu te mai hâţâni şi gata. Pentru că rişti să cazi şi să-ţi faci rău şi ţie, şi celor din jur. Iar responsabil (inclusiv din punct de vedere penal) e profesorul, nu părintele care cere libertate neîngrădită la şcoală.
Înseamnă să stai locului în timpul orei. Un copil de 6-7 ani care nu e în stare să stea locului nici 30-40 de minute în şir nu va fi în stare să stea locului nici la restaurant. Cunoaşteţi modelul, cred. Copii care exprimă şi se manifestă neîngrădit oriunde s-ar afla.

În fine. Deschideţi şi voi „Codul bunelor maniere”, aplicaţi-l la şcoală şi o să aflaţi ce înseamnă cuminţenia. Nimic altceva decât bună-creştere. Adică limitarea libertăţii de a te exprima şi a te manifesta ca-n codru.