Posts Tagged ‘d’ale şcoalei’

Cuminţenia pământului. La şcoală

26/06/2015

Abia zilele trecute mi-am făcut timp să deschid numărul ăla din „Dilema veche” despre profesia de profesor.
Şi-mi pică ochii pe asta:
„[…] de această „cuminţenie” instituţionalizată m-am ferit şi eu pe toată durata şcolarizării mele şi încerc să o evit şi în cazul copiilor mei. Cuminţenia înţeleasă ca supunere, dar şi ca îngrădire a libertăţii de exprimare şi manifestare.”

Oameni buni – şi dragi părinţi – , să ne-nţelegem: cuminţenia chiar este supunere – şi anume supunere la regulile bunelor maniere. Iar regulile bunelor maniere sunt prin definiţie o îngrădire a libertăţii de exprimare şi manifestare a individului.

La 6-7 ani, când intră la şcoală, copilul trebuie să cunoască deja unele reguli de bune maniere şi să le aplice. La 6-7 ani, copilul trebuie să fi învăţat deja de acasă că fiecare situaţie socială vine cu regulile ei, pe care copilul, împreună cu adulţii, trebuie să le respecte. Să li se supună (oroare!). La 6-7 ani, copilul trebuie să ştie deja, de-acasă, că nu te poţi exprima şi manifesta oricum oriunde. La 6-7 ani, copilul trebuie să înveţe deja regula de bază a democraţiei, şi anume că libertatea lui se termină acolo unde începe să încalce dreptul altuia.

Ce-nseamnă cuminţenia la şcoală? Bune maniere, punct.
Înseamnă să nu întârzii, de exemplu. Întârzierea e o lipsă de respect, iar copilul trebuie să înveţe asta de mic.
Înseamnă să nu-i deranjezi pe ceilalţi. Libertatea de exprimare şi manifestare a copilului, fetişizată de parentingul modern, încetează acolo unde ea încalcă dreptul celorlalţi copii de a învăţa într-o atmosferă liniştită.
Înseamnă, da, să nu vorbeşti dacă nu ai primit permisiunea să vorbeşti. Ridici mâna şi vorbeşti când îţi dă cuvântul profesorul – atunci te poţi exprima liber. Că dacă nu, dacă toţi copiii doresc să se exprime şi să se manifeste neîngrădit, ora devine o babilonie ca în tocşourile de la televizor.
Înseamnă, da, să asculţi de adultul care e responsabil pentru tine în acel moment. Dacă profesorul îţi spune să nu te mai hâţâni pe scaun, nu te mai hâţâni şi gata. Pentru că rişti să cazi şi să-ţi faci rău şi ţie, şi celor din jur. Iar responsabil (inclusiv din punct de vedere penal) e profesorul, nu părintele care cere libertate neîngrădită la şcoală.
Înseamnă să stai locului în timpul orei. Un copil de 6-7 ani care nu e în stare să stea locului nici 30-40 de minute în şir nu va fi în stare să stea locului nici la restaurant. Cunoaşteţi modelul, cred. Copii care exprimă şi se manifestă neîngrădit oriunde s-ar afla.

În fine. Deschideţi şi voi „Codul bunelor maniere”, aplicaţi-l la şcoală şi o să aflaţi ce înseamnă cuminţenia. Nimic altceva decât bună-creştere. Adică limitarea libertăţii de a te exprima şi a te manifesta ca-n codru.

Reclame

Da, dar admiterea la liceu…

24/06/2015

Asta e replica pe care o primeşti de obicei de la părinţi când le spui că zecele pe linie e nociv. Da, da’ dacă eu îl duc într-o şcoală unde e notat pe bune inclusiv la sport, pe urmă nu mai intră la Vianu / Lazăr / Sava, că-i iau faţa ăia din şcolile unde se dă zece pe linie.

Aşa. Şi?
Când v-aţi pus ultima oară pe CV liceul absolvit? Niciodată? În anii ’90? De ce? Nu cumva pentru că e irelevant, în cazul în care vizezi mai mult decât un post de casier?

Singura chestie care contează cu adevărat pentru viitorul profesional al copilului tău e universitatea pe care o absolvă. Universitatea în primul rând; abia apoi specializarea. Şi câtă vreme pe diploma lui scrie „Universitatea X din România”, va fi doar unul dintre zecile, sutele de mii de absolvenţi ai unei universităţi româneşti, indiferent că a făcut liceul la „Lazăr” sau la grupul şcolar industrial X.
Ce contează cu adevărat pentru viitorul profesional al copilului tău e acel rând din CV în care scrie „Universitatea X din Marea Britanie / Franţa / Germania / SUA”. Putem să ne ascundem după diverse degete politically correct sau naţionaliste sau de orice alt fel, sau putem privi lucrurile în faţă: un tânăr fără experienţă, dar cu studii în străinătate, are şanse mai mari faţă de un tânăr fără experienţă, cu studii făcute în România – indiferent că-şi caută de lucru în străinătate sau în România, într-o firmă străină sau într-o firmă românească.

În lupta asta pentru zecele pe linie, apoi pentru nota de la capacitate, ca să intre copilul la cel mai cel liceu, mi se pare că părinţii pierd din vedere pădurea (perspectiva pe termen lung) şi se opresc în copacii celor 4 ani de liceu, care nu apar decât pe CV-ul casierei de la supermarket.
Da, o să-mi ziceţi, da’ la un liceu bun, copilul e forţat de mediu să înveţe mai bine, deci are şanse mai mari de note bune la bac, deci şanse mai mari de acceptare în universităţi străine etc. Eu cred, dimpreună cu olandezul Johan, că de fapt contează „caracterul copilului, atitudinea părinților sau grupul de prieteni”, mai mult decât numele liceului sau media cu care s-a intrat la liceul ăla.

Cred că zecele pe linie e nociv pentru un copil care nu e de zece pe linie. Cred că copilul trebuie să intre la un liceu decent, indiferent că ultima medie de admitere a fost 9,95 sau 8,95 sau 7,95. Şi cred că odată intrat, trebuie să muncească pentru a-şi asigura intrarea la o universitate străină, eventual cu bursă, măcar parţială. De exemplu, 3-4-5 examene A Level (Cambridge), luate cu A* sau A. (Nici nu-s neapărat foarte grele, trebuie doar lucrat pe stilul de subiecte, că-s destul de diferite de ale noastre.)

Dac-aş avea acum un copil de gimnaziu, aş face o listă cu universităţile pe care mi le-aş dori pentru copilul meu, aş studia criteriile de admitere (şi de acordare a burselor, eventual), şi aş începe să le bifez, până-ntr-a doişpea. Şi aş pune bani deoparte. (2000 de lei pe lună timp de 8 sau 12 ani pentru o şcoală privată românească? Nu mai bine 2000 de lei pe lună timp de 12 ani pentru studiile universitare ale copilului?) Şi aş lăsa altora mulţumirea zecelui pe linie şi a liceului cel mai cel.

Zece pe linie

23/06/2015

Aşa. Ţi-a venit odrasla acasă cu zece pe linie. Premiul întâi. Eşti mândru foc. Poate e singurul din clasa lui cu zece pe linie, poate sunt zece. Oricum, când vezi atare ispravă, întreabă-te (şi încearcă să fii sincer cu tine când îţi răspunzi): E copilul meu un geniu? Pentru că dacă nu e, şi bănuieşti că măcar la desen sau la muzică ar fi meritat nouă, atunci mută-l repede de la şcoala aia. Du-l la o şcoală unde copiii nu iau zece pe linie.
Pentru că zece pe linie adevărat, curat, meritat, există foarte rar. Un copil obişnuit, inteligent, chiar foarte inteligent, poate să aibă media zece în fiecare an la o materie, două, trei. Poate la jumătate dintre materiile pe care le face la şcoală. Dar nu la toate. Dacă copilul tău are media zece la toate, tot timpul, s-ar putea să fie ceva în neregulă cu şcoala aia. Aşa că mută-l. Pentru el.

Pensiile oamenilor speciali

19/06/2015

Are 70 de ani. A fost învăţătoare. A început în 1964, la 19 ani, când, fiind în anul VI la SPIC (Şcoala Pedagogică de Învăţători Constanţa), i-au trimis „în producţie” – avea ţara nevoie de învăţători. Au trimis-o la Beidaud, de unde a păstrat amintirea copilului care, încurcat fiind la socotelile peste 10, a trecut de la degetele de la mâini la cele de la picioare. Că veneau în picioarele goale. De la câmp, de la animale. Stătea în gazdă, preda şi făcea anul VI la fără frecvenţă. Până spre 40 de ani a predat în Baia. Îi era bine. Le era bine, de fapt, că se măritase cu tata. Şi ne aveau pe noi. Şi au hotărât să se mute la oraş. Pentru noi. Că n-aş fi ştiut niciodată, mamă, dacă zecele ăla e pentru că ştii de zece sau pentru că eşti fata mea. Şi, la 40 de ani, au lăsat amândoi confortul unui renume profesional bine stabilit în sat şi au purces spre oraş. A făcut naveta – o oră cu trenul. Parcă la 6:20 pleca. Trenul, vreau să zic. Că ea de-acasă pleca mai devreme. Şi se întorcea după mai bine de 12 ore. Nu conta – între timp, eu şi frate-meu învăţam la şcoala cu moţ din oraş (şi nu eram tot timpul de zece, bănuise ea ceva). Pe urmă a predat în oraş, la clasa de copii de la orfelinat. Că pe vremea aia copiii ăia nu învăţau la un loc cu copiii ceilalţi. Îi ţin minte, vag. Erau de vârsta mea, cred. Raşi în cap, aşa mi-i amintesc. I-a învăţat să citească pe copiii muncitorilor „din zootehnie”. Pe cei ai muncitorilor de la Alumina. Îi plăcea să predea. Se scandaliza când asista la vreo lecţie deschisă despre epitet la clasa a II-a. Îşi iubea elevii. I se rupea sufletul când, după ’90, îi vedea ameţiţi, şi când îi întreba, îi ziceau că da, au mâncat de dimineaţă. Ceai cu pâine. Şi ieri? Ceai cu pâine. Le ducea cărţi de-acasă, să citească. Îi învăţa să deseneze. Se distra cu ei făcând chestii din pănuşi. Eu mă distram acasă citind lucrările de control. S-a pensionat în 2002, la limită de vârstă. 57 de ani, aşa era legea. Ar mai fi stat, era în formă, îi plăcea. Dar nu pot să mai stau, mă mamă, mă gândesc la fetele astea tinere care îşi pierd postul din oraş şi trebuie să se ducă cine ştie pe unde… Nu vreau să ajungă să mă urască, să zică „uite şi baba asta, nu vrea să elibereze postul”.

38 de ani de predat şi 1300 de lei pensie.
Pentru 4 ani de mandat de parlamentar, pensia specială e de 1500 de lei.
Pentru că parlamentarii au o responsabilitate extraordinară.

Mă gândesc s-o trimit pe mama în parlament, să-i crească şi ei pensia. E o persoană decentă, citeşte fiecare număr din „Dilema veche”, dezleagă rebusuri grele, ştie cu „pe care”, îi place la teatru în Bucureşti (îi place şi la bere), nu are sacouri cu michimauşi, nu umblă cu mirul în geantă, are păreri, are umor. Nu ştie limbi străine, ce-i drept, dar n-ar fi singura. Zău, cred că ar face faţă decent jobului şi responsabilităţii extraordinare. Se ţine bine, rezistă la 4 ani de mandat – merge zilnic ore în şir pe jos, are doar un pic de hipertensiune, şi aia doar din când în când.

Ce-ar fi să ne trimitem toţi mamele în parlament?

Din seria „să râdem cu Pătrăţelul de la Educaţie”

04/06/2015

Astăzi cică „sistem de salarizare diferentiata a personalului didactic, in functie de rezultatele elevilor si de progresul scolar„. Sigur – dar numai atunci când familia o să fie sancţionată economic că i se rupe de copii, că i-a plasat în grija şcolii şi şi-a luat mâna de pe ei.
Bă Pătrăţele, bă, munca cea mai grea nu e să-l faci pe Ionel să treacă de la 8 la 9 sau de la 9 la 10. Munca cea mai grea e să-l faci pe Pătrăţel junior să treacă de la 4 la 5 şi de la 5 la 6. Acolo, între 4 şi 6, e cea mai multă sudoare de profesor. Pentru că acolo, între 4 şi 6, familia de obicei nu există în viaţa şcolară a copilului. Şi vrei să-mi zici tu, Pătrăţelule de la Educaţie, că proful care scoate 6 cu elevii lui din fundu’ Rahovii sau din Atmagea (fundu’ Dobrogii) merită mai puţin decât proful bucureştean de la Vianu, ai cărui elevi scot 10 pe linie în mare parte datorită meditaţiilor?!
Du-te, mă, unde-a-nţărcat mutu’ iapa, şi lasă şcoala românească în durerea ei. Că cre’ că dacă şcoala românească era lăsată în ultimii 25 de ani în legea ei, să evolueze firesc, fără minister şi miniştri, acu’ lucrurile ar fi stat niţel mai bine.

Despre şcoală, din nou

02/06/2015

Nu predau în şcoală de stat. Nu predau după programă românească. Nu am treabă cu Ministerul Educaţiei, nu depind de el în nici un fel. (Slavă Domnului!) Înainte să m-apuc din nou de predat am lucrat vreo 11 ani prin birouri, diverse joburi, prin diverse firme.

Toate astea ca să fie niţel mai clar cam pe unde mă situez când comentez câteva puncte din articolul dlui Moise Guran despre liberalizarea educaţiei.

Şi o iau de la coadă:

Să lăsăm valoarea să vină în Educaţie, să-i lăsăm pe cei ce vor şi pe cei ce pot să îl schimbe. Să plătim salarii mari, dar să le plătim pentru merite reale!

După mine, un salariu corect pentru un profesor la ora asta e spre 1000 de euro net. Atâta vreme cât nu poţi plăti banii ăştia, atâta vreme cât nici 800 de euro nu poţi plăti, discuţia despre valoare în educaţie e vorbă-n vânt. Abia dacă plăteşti 1000 de euro pe lună unui profesor/învăţător o să ai suficienţi candidaţi ca să poţi face o selecţie drastică şi să alegi pe sprânceană. La 500 de euro (chit că par mulţi, faţă de 200), se va întâmpla exact ce se întâmplă acum: în sistem vor intra şi vor rămâne în special femeile al căror soţ câştigă sensibil mai mult (şi care plăteşte din salariul lui chiria sau rata la casă) şi tinerii încă susţinuţi de părinţi (fie că le plătesc chiria, fie că le cumpără casă). Ceilalţi vor face ce fac şi acum: vor perpetua mult hulitele meditaţii, până ajung cât mai aproape de cei 1000 de euro pe lună.

Meditaţiile, carevasăzică.

Dom’le, meditaţii există cam peste tot. Numa’ două chestii ar trebui făcute: să fie impozitate (iar dacă nu-s declarate, să sară Fiscul aşa cum a sărit pe buticari), iar şcoala să-şi creeze un cod etic sau cum i-or zice prin care să le interzică profilor să facă meditaţii cu elevii din şcoala în care predau. Simplu. Da’ mă-ndoiesc că or să vrea părinţii. Că e la fel ca cu’ madam Blându – n-a apărut din senin, părinţii au creat-o. Aşa şi cu meditaţiile: părintele se simte mai în siguranţă dacă odrasla lucrează în particoler cu profu’ de la clasă. (Nu fac medidaţii. Sau fac foarte rar. Nu îmi plac. Mi s-a acrit, de pe vremea când aveam 80 de dolari salariu.)

Eliminarea normei didactice.

Am lucrat anul ăsta mult peste cele 18 ore săptămânale din normă. Ore de contact cu elevii, zic. Că pe lângă astea mai sunt multe alte ore lucrate într-o săptămână – da’ asta-i o chestie pe care cei din afara sistemului o pricep foarte greu. Toată lumea are impresia că lucrezi 18 ore şi gata, ţi-ai pus palma-n fund. Prostii. Uneori simt nevoia să mă duc la şcoală şi sâmbăta. Aşa. Ziceam c-am lucrat mult peste normă, fără ca orele suplimentare să-mi fie plătite. E îngrozitor de obositor. Norma aia didactică există cu un rost. 4 ore de predare înseamnă un consum mult mai mare decât 4 ore de birou – şi ştiu despre ce vorbesc, am termen de comparaţie. În primele săptămâni la şcoală, după 11 ani de birou, ajungeam seara acasă dărâmată. Şi mi-era dor de biroul meu luminos în care puteam lucra cu muzică.

Cred că 4 ore pe zi de contact cu elevii (ore de predare / afterschool) e o normă decentă. 20 de ore pe săptămână. Când ai mai mult de atât eşti prea obosit ca să mai dai randament. Dacă îi impui unui profesor 25 de ore de predare pe săptămână, dai pe mere ce-ai luat pe pere.

Recrutarea profilor de către şcoală / comunitate locală / etc.

Da, da. Sigur vine valoarea în Educaţie dacă procedăm aşa. Numa’ valoare vine. Valoare de mii de euro şpaga. Valoare de alte mii de euro pentru transformarea contractului temporar în contract permanent. Căci Codul Muncii îl leagă de mâini pe angajatorul-şcoală cam la fel ca titularizarea. Ţii un om 3 ani cu contract pe durată determinată, dar dup-aia eşti obligat să i-l transformi în contract pe durată nedeterminată. Vi se pare că-i aşa uşor să scapi de un angajat care are contract permanent?

A mai fost treaba asta cu recrutarea de către şcoală, acu’ vreo 15 ani. Concurs organizat de şcoală. S-au bucurat foarte tare directorii. Foarte tare s-au bucurat.

Zău.

Reforma asta ratează, de douăzeci şi cinci de ani încoace, singurul punct esenţial chiar chiar poate fi atins fără aşa mare efort: manualele.

MANUALELE.

Cum alegi şcoala privată pentru copilul tău?

28/05/2015

Ce criterii aţi avut în vedere când aţi ales şcoala privată pentru copil? Ce-aţi întrebat la întâlnirea cu directorul/PR-ul?

Şcoală

26/05/2015

Perioada tezelor. Clasa a şasea. Două mândruţe.
– Of, Miss, cine-a mai inventat şi şcoala asta?…
– Eh, nişte unii, acu’ câteva mii de ani, alde Platon, Socrate, o să-nvăţaţi voi mai încolo. Da’ numa’ bogaţii mergeau la şcoală, şi nici ăia toţi, şi fetele nu mergeau la şcoală.
– Ce bine!
– Păi da. Femeile nu mergeau la şcoală, nu ştiau să scrie şi să citească, nu aveau drept de vot, doar făceau curăţenie, mâncare şi copii.
– Ce nasol!
– Şi până de curând, abia-s 50-60 de atunci, nişte oameni s-au luptat ca voi acuma să puteţi să vă plângeţi că nu vă place la şcoală.

Au plecat oarecum îndoite. Te pomeneşti c-o fi totuşi bine să mergi la şcoală…

Să fie gratis, să fie de calitate şi să se dea la toţi

23/04/2015

Citeam mai zilele trecute articolul lui Andrei Cornea despre obscurantismul cool şi semidoctismul cu diplomă şi mă gândeam că, uite, mi se confirmă o chestie pe care o gândesc de ceva vreme – şcoala gratis pentru tot poporul a ajuns, paradoxal, să facă rău însuşi poporului şcolit cu mare cheltuială.

Toată lumea ştie butada aia cu „bine, repede şi ieftin” şi oricine a lucrat măcar o dată în viaţa lui pentru un client e de acord că nu poţi avea în acelaşi timp bine, repede şi ieftin. Cu şcoala e niţel altfel – o vrem bună, (aproape) gratis şi pentru toată lumea – , dar e tot pe-acolo. Iar furnizorul ăla care de dimineaţă i-a explicat clientului că nu poate face bine, ieftin şi repede în acelaşi timp, n-are nici o problemă să ceară seara la o bere şcoală gratis, de calitate şi pentru toată lumea, deci şi pentru copiii lui.

Şi totuşi: e firesc, e logic să te aştepţi ca şcoala publică (aproape gratis şi pentru tot poporul) să fie de calitate? De ce clientului tău îi explici că calitatea costă, dar tu, în calitate de client al guvernului pentru produsul educaţie, vrei calitate aproape moca? Că aproape moca e, indiferent cât plăteşti tu ca impozit, atâta vreme cât vrei 3 ani de grădiniţă, 12 ani de şcoală, 3 ani de licenţă, 2 ani de master şi 3 ani de doctorat, adică 23 de ani de şcoală, pentru fiecare dintre cei 2 copii ai tăi.

O să-mi ridic iarăşi tot internetul în cap, dar eu chiar cred că, de la un punct încolo, şcoala gratis pentru tot poporul e contraproductivă. Da, tot poporul trebuie să ştie să scrie, să citească şi să socotească sau măcar să aibă posibilitatea de a învăţa să. Bun, nu mai poţi veni acum să zici gata, şcoala e obligatorie şi gratis până la 14 ani; dup-aia, dacă vrei să înveţi mai mult şi mai bine, plăteşti taxe, măcar simbolice. Deşi, după mine, n-ar fi o idee rea – ar scădea numărul de bacalaureaţi şi ar creşte rata de promovare. Şi ar creşte implicit valoarea diplomei de bac. Am înrăma-o şi am pune-o în biroul nostru de funcţionar cu studii medii, pentru că n-ar mai fi aşa uşor să ajungi funcţionar. Dar ca studiile universitare să fie gratis, asta mi se pare într-adevăr contraproductiv. La ce duce facultatea moca? Dincolo de mult discutata inflaţie de diplome, duce mai ales la inflaţie de ifose. O să ajungem curând să importăm şi noi forţă de muncă pentru munca de jos pentru că, dacă ţi-a dat statul diplomă de licenţă, tu nu poţi să te faci tinichigiu. E sub demnitatea ta de intelectual. Deci e vina statului că tu ai diplomă de intelectual, dar nu ai job de intelectual, deci statul să-ţi dea ajutor social (eventual de intelectual). Iar pentru munca de jos, să cheme nişte amărâţi, ceva, de prin Africa, că ăştia şi dacă au diplomă de intelectual din ţara lor nu fac nazuri. Sună cunoscut? Cam da.

Prin multinaţionalele în care lucraţi aţi întâlnit manichiuriste (atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafară) ajunse licenţiate în diverse, datorită generozităţii statului? Aţi întâlnit chelneri cu sufletul şi cu mintea, posesori de diplomă de master? O ţară-ntreagă l-a înjurat pe prezident că a zis că-s prea mulţi filosofi şi prea puţini tinichigii. Am zis că prezidentul are dreptate, mi-am încasat şi eu porţia de înjurături. Da’ serios acuma: cât alergaţi după un meşter bun? După o coafeză bună? După un mecanic auto bun? Normal că nu-i găsiţi, acum sunt toţi lângă voi, în biroul din bildingul de sticlă, fac joburi cu nume pompoase în engleză. Au devenit filosofi cu diplomă.

Să ne-nţelegem, toate meseriile astea sunt ok. Nu e ok că oameni care ar fi trebuit să devină tinichigii au fost împinşi de societate, de guvern, să devină filosofi. Nu e ok pentru ei, nu e ok pentru societate.

Dacă părinţii ar trebui să strângă bani o viaţă pentru facultatea copiilor, probabil că s-ar gândi mai bine – mă mamă, da’ ţie chiar îţi trebuie facultatea aia de băgători de seamă? Nu mai bine stai tu aici şi continui afacerea familiei? Atelierul mecanic, atelierul de croitorie, atelierul de mobilă, amenajările interioare, salonul de coafură etc. Că de cele mai multe ori se câştigă mai bine decât din jobul de filosof în shared services centerul din multinaţională.

Dacă universităţile s-ar autofinanţa din taxele de studiu, iar tot bugetul educaţiei ar merge către învăţământul preuniversitar, cam cum ar fi, oare?

_____________________________

(Da, ai remarcat bine: cacofonesc şi scriu cu sedile. Nu te mai osteni să.)

Expertul britanic

15/04/2015

Nu-nţeleg de ce se face mişto de oamenii de ştiinţă britanici care descoperă chestii, dar expertul britanic în educaţie e  fetişizat. Zice expertul britanic: „În România, elevii învaţă după o curriculă de secol XIX. Vă trebuie o revoluţie în acest domeniu”. Daţi-mi voie să mă rostogolesc niţel de râs.

Gata, m-am rostogolit.

Revoluţie să fie, da’ sigur ne dorim una ca-n sistemul britanic de educaţie, ăla în care e specialist expertul britanic fetişizat? Sistemul ăla în care copilul de 15 ani nu foloseşte majuscula şi nu ştie să-l afle pe B din A/3=5B?
Să ne-nţelegem, sistemul britanic are părţile lui bune şi foarte bune, da’ eu una mi-aş da copilul la şcoala franţuzească, pentru că au nişte manuale de literatură grozave. Şi pentru că la examenul de sfârşit de gimnaziu au probă de istoria artei. Şi pentru că proba de franceză include o dictare, unde contează şi majuscula, şi punctul – pe lângă accente şi -ai, -ais, -ait, -aient, -er, -é, -és, -ée, -ées, -ez. Pentru că mi se pare că un copil care ştie să deosebească şi să folosească corect terminaţiile astea, pronunţate asemănător, n-o să aibă probleme cu A/3=5B.