Posts Tagged ‘„înmii” sau „înmiii”?’

i, ii sau iii: perfectul simplu

03/10/2009

conjugarea verbului lamuri perfect simplu
a citi perfect simplu negativ
a scrie la perfect simplu

Car’ va să zică, noi în limba română avem patru categorii de verbe, numite conjugări, după cum urmează:

Conjugarea I: verbe terminate în -a (a cânta)
Conjugarea a II-a: verbe terminate în -ea (a plăcea)
Conjugarea a III-a: verbe terminate în -e (a face)
Conjugarea a IV-a: verbe terminate în -i (a citi) şi (a hotărî)

Acu’:
Perfectul simplu se formează cam aşa:

Conjugarea I
verbe terminate îna > a
intrai
intraşi
intră
intrarăm
intrarăţi
intra

Conjugarea a II-a
verbe terminate în -ea > u
tăcui
tăcuşi
tăcu
tăcurăm
tăcurăţi
tăcură

Conjugarea a III-a
verbe terminate în -e > u / se
cerui
ceruşi
ceru
cerurăm
cerurăţi
ceru

rămăsei
rămăseşi
rămase
rămaserăm
rămaserăţi
rămase

Conjugarea a IV-a
verbe terminate în>â/î
coborâi
coborâşi
coborî
coborârăm
coborârăţi
coborâ

verbe terminate în -i >i
dormii
dormişi
dormi
dormirăm
dormirăţi
dormi

Bon.
Acu’, problema cu i-urile se pune la conjugarea a IV-a, la persoana I singular şi (deşi, în fine, eu sper că nu) la persoana a III-a sg.

Car’ va să zică, când verbul se termină în -i, persoana I sg. e în -ii (la perfect simplu, normal!, că de el e vorba aici):

a citi – eu citii / a dormi – eu dormii / a reuşi – eu reuşii / a iubi – eu iubii / a veni – eu venii.

Caz în care persoana a III-a sg. se termină în -i:

a citi – el citi / a dormi – el dormi / a reuşi – el reuşi / a iubi – el iubi / a veni – el veni.

Numa’ că există câteva verbe care da, se termină în -i, că aia-i terminaţia verbelor de conjugarea a IV-a, numa’ că şi radicalul se termină în -i-, ceea ce face, după cum am învăţat noi la artmetică în clasa-ntâi, doi i, adică -ii: a pustii, a se sfii, a prii, a înmii.

Caz în care persoana I sg. se va termina în -i- (din radical) plus -i- (din terminaţia infinitivului) plus -i- (terminaţia de perfect simplu), adică în total fix trei i, adică -iii:

a pustii – eu pustiii / a se sfii – eu mă sfiii / a înmii – eu înmiii / a prii – eu priii.

(Bine, ok, trecem peste eventualele probleme de (non)sens.)

Iar persoana a III-a sg. rămâne cu -i- din radical plus -i- din terminaţia de infinitiv, adică doi i, adică -ii:

a pustii – el pustii / a se sfii – el se sfii / a înmii – el înmii / a prii – el prii.

Şi, pentru numele Ălui de Sus, la forma negativă nu facem decât s-adăugăm un nu în faţă! Forma negativă n-are treabă cu numărul de i-uri decât la imperativul negativ al lui a fi. I-urile perfectului simplu rămân aceleaşi, indiferent că-i formă afirmativă sau negativă!

Vezi şi:
Înmiesc, înmiii
Venişi, mă? Venii, bă!
Murişi, mă? Murii, bă.
Citişi, mă? Citii, bă!
Avui, avusei. Fui, fusei

Reclame

Înmiesc, înmiii

21/07/2009

eu inmiii

Hm. 🙂

Îmi pare mie c-aţi tras cu urechea la discuţia mea cu cititorul vigilent Codru.

Bon.
Car’ va să zică:
Da, există verbe care se scriu cu doi i. Câteva, dar există – oricât de tare aş vrea eu să nu existe, că se zăpăceşte mintea românului cea de pe urmă de la atâtea i-uri. (Adică: a înmii, a se sfii, a pustii, a prii.)
Ei, şi verbele astea care la infinitiv se scriu cu doi i la perfect simplu persoana I sg. se scriu cu – ei bine, da – trei i.

a înmii – voi înmii – aş înmii – pot înmii – eu înmiii
a se sfii – mă voi sfii – m-aş sfii – mă pot sfii – eu mă sfiii
a pustii – voi pustii – aş pustii – pot pustii- eu pustiii
a-i prii – îmi va prii – mi-ar prii – îmi poate prii / mi-ar putea prii – îmi prii.

(Cititorii mei olteni şi vigilenţi, dacă greşesc perfectul simplu, trageţi-mă de mânecă, că eu-s dobrogeancă şi p-astea le ştiu doar din cărţi.)

Vezi şi:
https://diacritica.wordpress.com/2009/06/14/i-sau-ii-despre-verbele-care-se-termina-in-i/
https://diacritica.wordpress.com/2009/08/10/limba-romana-terms-of-use/

i sau ii. Despre verbele care se termină în i

14/06/2009

Cum m-au adus la exasperare diversele aş fii, voi ştii, voi reuşii, a lungii, m-am gândit că n-ar strica o recapitulare a mărunţişurilor gramaticale pe care ni le-a predat – tuturor – profa de română într-a cincea, dar care s-au lipit numai de unii dintre noi.

Cum am mai zis, verbele care la infinitiv se termină în -i se termină într-un singur i. Adică: a fi, a şti, a reuşi, a lungi, a dori, a întâlni. Niciodată cu -ii. Niciodată.

Prin urmare, viitorul şi condiţionalul prezent, care se formează de la infinitiv, tot un singur -i au, indiferent de persoană. La fel şi pentru structurile de genul pot + verb în -i:

voi fi, aş fi, pot fi

voi şti, aş şti, pot şti

voi reuşi, aş reuşi, pot reuşi

Aşa cum în cazul verbelor care se termină în -a, de genul a mânca, nu zicem şi nu scriem voi mâncaa, aş mâncaa, pot mâncaa, nici în cazul verbelor care se termină în -i nu zicem şi nu scriem aş fii, voi fii, pot fii.

La fel și pentru forma negativă a imperativului: Nu fi!, de la a fi. Ca Nu mânca! (nu ”Nu mâncaa!”), de la a mânca. Nu lovi!, de la a lovi, cu un singur i. Nu citi!, de la a citi, cu un singur i.
__________________

Evident, cele de mai sus nu se aplică indicativului prezent. Tu vii se scrie întotdeauna cu doi i, ca şi tu să vii / tu devii, tu să devii. La fel: tu ţii, tu să ţii / tu deţii, tu să deţii. Sau tu (să) (nu) ştii, tu (să) (nu) scrii. E-tî-cî.

Vezi şi Vi, Vii, Vi-i, Viii, Ţi, ţii, ţi-i.

__________________

Pentru a înmii (eu voi înmii, aş înmii, pot înmii, eu înmiii), a se sfii, a pustii, a-i prii, vezi Înmiesc, înmiii.

___________________

Vezi şi i, ii sau iii: perfectul simplu.

___________________