Posts Tagged ‘„io” sau „i-o”?’

I-o, i-l, i-i, i le

09/05/2010

Adică: [îi + o], [îi + îl], [îi + îi], [îi + le].

Car’ va să zică, avem pe cineva căruia trebuie să îi ducem ceva. Un îi, adică. Complement indirect (cui? lui/ei îi).
Pe care trebuie să-l combinăm cu complementul direct, ceva-ul ăla care trebuie dus, nu?

Dacă ceva-ul de dus e de feminin singular (o carte, de exemplu), zicem (de fapt scriem) i-o, cu cratimă:

– Când îi duci cartea?
– Cred că i-o duc mâine.

Dacă ceva-ul e de feminin plural, scriem i le, fără cratimă:

– Când îi duci cărţile?
– Cred că i le duc mâine.

Dacă ceva-ul de dus e de masculin sau neutru singular (un contract, de exemplu), scriem i-l, cu cratimă:

– Când îi duci contractul?
– Cred că i-l duc mâine.

Dacă ceva-ul e de masculin plural (nişte bani, de exemplu), scriem i-i, cu cratimă (de la îi duci lui + pe ei, banii, îi duci):

– Când îi duci banii?
– Cred că i-i duc mâine.

_______________

io, i-o
ii, i-i
îl, îi
îl, i-l
________________

Reclame

Io, i-o

09/05/2010

Mi-am amintit că-i promisesem lu’ domnu’ ITM (aici) că-i explic cum e treaba cu io şi i-o.

Car’ va să zică:

Io e io când înseamnă eu. Da’ indicat e să scriem eu, totuşi. Ceea ce eu nu prea fac.
I-o e i-o în, de exemplu, i-o trage.
Sau în:

– Îi dai cartea?
– I-o dau.

______________

i-o, i-l, i-i, i le
ii, i-i
îl, îi
îl, i-l

______________

Mio, ţio, vo

25/10/2009

09-10-25 vo fi

Domnu’ Dragoş Boţa, mă gândesc că v-o fi fost foame, domn’e, dacă aţi mâncat cratima aia. Sau nu?

Domnu’ Boţa, acolo aveţi un verb la modul prezumtiv (o fi), precedat de forma atonă a pronumelui personal în dativ: v-. Adică, domnu’ Boţa, noi scriem aşa:

mi-o fi (mie)

ţi-o fi (ţie)

i-o fi (lui/ei)

ne-o fi (nouă)

v-o fi (vouă)

le-o fi (lor)

Cu cratimă de fiecare dată, domnu’ Boţa, ne-am înţeles?

http://www.gandul.info/romania/140-de-tigani-cersetori-din-franta-s-au-lasat-expulzati-de-sarbatori-2305017

–––––-

Despre vi, vii, vi-i, viii, aici.

––––––

Despre vă, vi, v-, vi-, -vă, aici.

––––––

Mi-o, ţi-o, i-o etc mai apar şi în structuri de genul:

Mi-o spune (pe ea, chestia asta, mie).

Ţi-o spune.

I-o spune.

Ne-o spune.

V-o spune.

Le-o spune.

unde e vorba de o combinaţie între pronumele personal în dativ, forma atonă (mi-, ţi-, i-, ne-, v-, le-) cu pronumele personal în acuzativ o (persoana a III-a sg., feminin, forma atonă).