Posts Tagged ‘„speri” sau „sperii”?’

Regula zilei: afli, intri, speri; sperii, scrii

17/02/2011

a afla: afl + u > aflu (eu) –> afl + i > afli (tu)

a intra: intr + u > intru (eu) –> intr + u > intri (tu)

a spera: sper + Ø > sper (eu) – > sper + i > speri (tu)

a speria: speri +i > sperii (eu, tu)

a scrie: scri + u > scriu (eu) –> scri + i > scrii (tu)

Vezi şi:
Întârzii, înfurii, sperii, continui. Plus perii şi zgârii.

Şi nu, la forma negativă nu se pierde nici un i!

Reclame

Mă sper, te speri, se speră

13/09/2010

Ma speri.
L-a căutat careva peste noapte.
După un prim moment de dezamăgire (când mi-am dat seama, pentru prima oară-n viaţă, că pe mine nu mă speră nimeni – şi nici măcar eu pe mine nu mă sper, va să zică că-s fără de speranţă), am purces să văd unde-apare, domn’e, diacritica în căutarea după „ma speri”.
Şi apare. În coada ultimei pagini, da’ apare.
Da’ înainte de asta am dat peste

Plus, mai jos, ma c-am speriu.
http://oracolulmeu.ro/57418/iti-plac-filmele-horror-sau-te-speri-usor

Am râsu-plânsu.
___________________________________

Vezi Speri, sperii.
___________________________________

Intri, afli. Despre i-urile verbelor în a.

20/06/2010

Plecând de la nişte gogomănii, m-am gândit că trebuie să sistematizez chestia asta într-un fel. Adică am tot zis de afli şi intri, încui şi întârzii, da’ să vedem dacă putem să le punem cap la cap.

Car’ va să zică:
Terminaţia specifică de persoana II-a sg. e -i, pentru toate categoriile de verbe. Uneori -i şi atât (intri, mănânci), alteori în -ezi (creezi), -eşti (citeşti). La indicativ prezent, I mean, şi prin urmare şi la conjunctiv prezent (intri, să intri, afli, să afli).

Bun.
La verbele de conjugarea I (adică alea terminate în -a), după cum ziceam aici, avem două modele de conjugare: cel cu -ez/eaz- (lucrez, lucrezi, lucrează) şi cel fără.

La verbele astea fără -ez-, terminaţia -i se adaugă imediat lângă radical. Prin urmare:

1. Dacă radicalul se termină în consoană, forma pentru tu… are un singur i, cel din terminaţie: cânţi, aştepţi, umbli, speri, intri, afli. Intri şi afli, da? cu câte un singur i. De la intr+i, afl+i.

2. Dacă radicalul se termină în -i după vocală, forma pentru tu… are tot un singur i – cel din radical, de data asta: mângâi/mângâie (radical mângâi-), încui/încuie (radical încui-), închei/încheie (radical închei-) etc.

3. Dacă radicalul se termină în -i după consoană, forma pentru tu… (împreună cu forma pentru eu…, de altfel) are doi i – unul din radical, celălalt din terminaţie (vezi şi aici):
a întârzia: întârzi+i > eu/tu întârzii
a speria: speri+i > eu/tu sperii
a înfuria: înfuri+i > eu/tu înfurii
a peria: peri+i > eu/tu perii
a zgâria: zgâri+i > eu/tu zgârii.

Ca să recapitulăm:

Dintre verbele în -a, numai cele al căror radical se termină în -i după consoană au forma pentru tu… şi eu… în -ii, la indicativ şi conjunctiv prezent (întârzii, să întârzii, sperii, să sperii, înfurii, să înfurii, zgârii, să zgârii). Şi nu, la forma negativă NU cade nici un i (nu întârzii, nu sperii, nu înfurii, nu zgârii).

Întârzii, înfurii, sperii, continui. Plus perii şi zgârii

13/05/2010

Am pomenit pe scurt aici, da’ după speri, sperii m-am gândit că e cazul de articol anume.

Prin urmare, printre verbele de conjugarea I există categoria „verbe al căror radical se termină în i, după vocală”. Adică a încuia (încui-; terminat în i, după u), a descuia, a mângâia, a descheia, a încheia. Care la prezent (indicativ) se conjugă după cum urmează:

încui (fără terminaţie; i-ul vine din radical)
încui (fără terminaţie; i-ul vine din radical)
încuie
încuiem
încuiaţi
încuie

Cu -e şi -em în loc de şi -ăm, specifice conjugării I (cântă, cântăm); -e şi -em fiind specifice conjugării a II-a (vede, vedem) şi conjugării a III-a (face, facem).

A întârzia, a înfuria, a speria (altele nu-mi vin acum) au radical care se termină în i, da’ după consoană. Şi, deşi nu l-am găsit decât pe a întârzia indexat separat, îmi pare că şi astea fac o subcategorie separată, conjugată cu terminaţiile de mai sus plus -i la pers. I şi a II-a sg). Plus a continua, care, deşi nu e socotit printre verbele neregulate (alea fiind, oficial, a fi, a avea, a da, a bea, a lua, a mânca), nu se regăseşte în nici una dintre categoriile conjugării I.

întârzii – înfurii – sperii + continui
întârzii – înfurii – sperii + continui
(întârzii, înfurii, sperii, cu câte doi i: unul din radical, unul din terminaţie.)
întârzie – înfurie – sperie + continuă
întârziem – înfuriem – speriem + continuăm
întârziaţi – înfuriaţi – speriaţi – continuaţi
întârzie – înfurie – sperie – continuă

(De fapt, până la DOOM2, a continua era socotit în categoria a umbla: umblu, continuu / umbli, continui / umblă, continuă / umblăm, continuăm / umblaţi, continuaţi / umblă, continuă. DOOM2 a adoptat eu continui, ceea ce face din a continua un hibrid între conjugarea pe modelul a umbla şi cea pe modelul a întârzia, probabil prin contaminare cu eu încui – al cărui i vine însă din radical.)

PS: adăugăm şi a zgâria la seria de mai sus: zgârii, zgârii, zgârie, zgâriem, zgâriaţi, zgârie. Plus a peria: perii, perii, perie, periem, periaţi, perie.

_______________________

Şi, pentru că era să uit: toată ştiinţa mea despre regulile limbei române i se datorează dnei Dana Cojocaru şi cărţii sale Romanian Grammar, SEELRC, 2003. Mulţumesc.

_______________________

Speri, sperii

12/05/2010

Că l-a căutat careva…

A spera – radical sper- + terminaţii: Ø (adică zero, adică nu s-adaugă nimic), -i, -ă, -ăm, -aţi, -ă. Ca la a cânta.
Adică: sper, speri, speră etc.
Adică speri, cu un i, cel din terminaţie. Că radicalul (sper-) n-are i.

A speria – radical speri– + terminaţii: -i, -i, -e, -em, -aţi, -e. Ca la a întârzia, a înfuria.
Adică: eu sperii, tu sperii, el sperie etc.
Adică eu/tu sperii, cu doi i: unul din radical (speri), unul din terminaţie.

______________________

Întârzii, înfurii, sperii, continui. Plus perii şi zgârii.
______________________