Posts Tagged ‘verbe’

Declinarea verbelor

16/09/2009

La cererea telespectatorilor, continuăm seria conjugărilor cu nişte declinări.

09-09-16 declinare verbe

Să luăm, de exemplu, verbul „a avea”.

N-Ac sg.: a avea
Cine?/Ce? – A avea.
Pe cine?/Ce? – Pe a avea.

G-D sg.: a aveaului
Cui? – A aveaului.
Al cui? – Al a aveaului.

Vocativ sg: A aveaule!

Remarcăm că, deşi se termină în -a, a avea are declinare de masculin.
De asemenea, remarcăm că-i defectiv de plural – deşi e un nonsens logico-semantic, că a avea înseamnă a avea abia când a avea maşină, a avea casă, a avea plasmă. A avea mai multe, adică. Numa’ că a avea pe fiecare separat, de aici declinarea defectivă de plural.

(Copii, verbele nu se declină, verbele se CONJUGĂ! De declinat, se declină substantivele şi tot ce le înlocuieşte sau însoţeşte.)
______________

Vezi şi Conjugarea substantivelor.

Reclame

i sau ii. Despre verbele care se termină în i

14/06/2009

Cum m-au adus la exasperare diversele aş fii, voi ştii, voi reuşii, a lungii, m-am gândit că n-ar strica o recapitulare a mărunţişurilor gramaticale pe care ni le-a predat – tuturor – profa de română într-a cincea, dar care s-au lipit numai de unii dintre noi.

Cum am mai zis, verbele care la infinitiv se termină în -i se termină într-un singur i. Adică: a fi, a şti, a reuşi, a lungi, a dori, a întâlni. Niciodată cu -ii. Niciodată.

Prin urmare, viitorul şi condiţionalul prezent, care se formează de la infinitiv, tot un singur -i au, indiferent de persoană. La fel şi pentru structurile de genul pot + verb în -i:

voi fi, aş fi, pot fi

voi şti, aş şti, pot şti

voi reuşi, aş reuşi, pot reuşi

Aşa cum în cazul verbelor care se termină în -a, de genul a mânca, nu zicem şi nu scriem voi mâncaa, aş mâncaa, pot mâncaa, nici în cazul verbelor care se termină în -i nu zicem şi nu scriem aş fii, voi fii, pot fii.

La fel și pentru forma negativă a imperativului: Nu fi!, de la a fi. Ca Nu mânca! (nu ”Nu mâncaa!”), de la a mânca. Nu lovi!, de la a lovi, cu un singur i. Nu citi!, de la a citi, cu un singur i.
__________________

Evident, cele de mai sus nu se aplică indicativului prezent. Tu vii se scrie întotdeauna cu doi i, ca şi tu să vii / tu devii, tu să devii. La fel: tu ţii, tu să ţii / tu deţii, tu să deţii. Sau tu (să) (nu) ştii, tu (să) (nu) scrii. E-tî-cî.

Vezi şi Vi, Vii, Vi-i, Viii, Ţi, ţii, ţi-i.

__________________

Pentru a înmii (eu voi înmii, aş înmii, pot înmii, eu înmiii), a se sfii, a pustii, a-i prii, vezi Înmiesc, înmiii.

___________________

Vezi şi i, ii sau iii: perfectul simplu.

___________________