Azi, răspunsurile pe care i le-am promis aici lui Petronius.
Ajutor ! eu sunt doar inginer, deci nu mă număr cu intelectualii
Nu-i nimic, te numeri cu filosofii.
Vă rog să îmi spuneţi unde găsesc desluşire competentă şi clar exprimată cu privire la trecerea de la “vre-un” la “vreun” ? desigur, laolaltă cu toate celelalte cuvinte care au păţit aceeaşi poznă. Multumesc !
Nu ştiu unde găseşti desluşire competentă şi clar exprimată. Aici găseşti doar părerea mea de vorbitor nativ cu oarece competenţă într-ale lingvisticii.
Car’ va să zică:
Prima mea nedumerire, pe bune, e când s-a scris „vre-un”?! Că am mai citit cărţi vechi, da’ nu-mi aduc aminte să fi văzut scris pe undeva vre-un. Deci nu ştiu când şi de ce s-a trecut de la vre-un la vreun, căci nu ştiu să se fi scris vreodată în română vre-un.
Că etimologia pentru vreun e *vere-unus, din latină, asta e altceva. E latină şi, din câte mi-aduc eu aminte, steluţa aia din faţă înseamnă că-i etimolgie presupusă, că forma cu pricina nu-i atestată în nici un text. (Dar poate mi-aduc eu aminte greşit?) În orice caz, cum ziceam, e latină. Şi dac-ar fi să scriem vre-un doar pentru că se presupune că acu’ ţî mii de ani latinii scriau vere-unus, ar înseamna să includem şi ablativul în declinarea românească contemporană, căci, nu-aşa, acu’ ţî mii de ani latina avea (în mod cât se poate de atestat, de data asta) şi cazul pre nume ablativ.
Asta pe de-o parte.
Că pe de partea ailaltă, aşa cum bine zice prietena mea Luminiţa (absolventă de română, ea, spre deosebire de mine), ca să scrii vre-, ar trebui ca vre- să aibă (în română!) sens de sine stătător, sau să vină de la ceva ce are sens de sine stătător (aşa cum m- vine de la mă şi poartă sens: pe mine). Or, după ştiinţa mea, nu e cazul cu vre-.
Car’ va să zică, părerea mea e că vre-un şi vre-o sunt nişte preţiozităţi latinizante forţate (atunci când nu-s greşeli pures et dures, normal). Şi că cine scrie, asumat, vre-un, ar trebui să folosească şi ablativul pentru casă (împreună cu tot neamul ei de determinanţi, predeterminanţi şi înlocuitori) – asta pen’că, nu-aşa, omu’ când face o alegere, o face pân’ la capăt, fiind el, omul, coerent în alegerile sale.
Nu?
Mai am: este corect ca atunci când ne referim la un cuvânt (cum a fost mai sus) să îl scriem între ghilimele ? Dar când vorbim despre o literă ? mie mi se părea că este corect să spunem /doi de “i”/
Habar n-am. Nu pune la suflet şi scrie şi tu cum îţi vine. Că, atâta vreme cât nu scrii î-mi, nu contează dacă are ghilimele au ba.
Părerea mea.
(În fine, aici mai e discuţia „doi i / vs / doi de i”.)
Şi încă nu e gata: m-a corectat un prof’ de româna (deci are dreptate) că nu se spune “vi-am dat”. Eu credeam că este corect “v-am dat un măr” si “vi-am dat de ştire”; greşesc, nu-i aşa ? Mai mult: mi-a zis proful cu pricina că nici nu există “vi-orişice”.
Înţelept prof, mai întreabă-l şi altă dată. Doar că vi-orişice există.
Există vi, există v-, există vi i-, există vi-i, există -vi-le.
Nu’ş’ cum să fac să nu complic explicaţiunea… Iaca exemplele, poate rezultă şi regula, intuitiv (că de-ar fi s-o scriu, ar fi prea lung şi prea complicat):
Vouă vi s-a spus. Vi-l dau vouă. Vi l-am dat vouă. Vi le-am dat vouă. Vi i-am dat vouă. Vi-i dau mâine. Daţi-vi-le! Daţi-vi-i!
dar:
Vouă v-am spus. V-am dat vouă. V-o dau vouă (Cititorii mei italofoni, nu săriţi cu porcărelele italieneşti, ok? 🙂 )
Că veni vorba: dacă vreau să mă dau şmecher, spun “prof’” în loc de “profesor”, dar pun repede un apostrof, ca să vadă lumea că eu ştiu că pe acolo lipsesc de fapt nişte litere. Ce fac însă dacă vreau să spun, ca mai sus, “proful” ? mai pun apostrof ? dacă da, atunci cum ?
Habar n-am. Eu nu vreau să mă dau şmecheră, aşa că nu pun apostrof.
Săru-mâna şi va mulţumesc pentru răspunsuri !
Să creşti mare! 😀
