Vineri, dând o raită pe la Bookfest, am avut revelaţia că lansarea de carte e un fel de nuntă: vino la lansarea mea, că o să vin şi eu la a ta. Pe bune: dacă nu eşti vreo celebritate, cine naiba vine la lansarea ta? Neamurile şi prietenii, cei la ale căror lansări ai fost, cei care oricum au auzit de carte şi probabil au şi citit ceva critică despre ea. Şi de ce vin ei? Ca să asculte ce păreri au despre carte nişte oameni care fie au scris deja despre ea (şi ai citit, de-aia mergi la lansare), fie au să scrie (şi o să poţi citi în linişte acasă). Sau pentru că şi tu ai fost la lansarea cărţilor lor. Sau pentru că ai scris de bine despre cartea nevesti-sii (nu se poate, mamă, tre’ să mergi la nuntă, că părinţii lor au fost la nunta noastră, da’ noi acuma suntem prea bătrâni, duceţi-vă voi, tinerii).
Inutilitate cruntă. Adică, mă rog, utile doar dacă vrei să atingi vreo moaştă sfântă sau să iei vreun autograf. (Dar de ce să iei autograf de la Neagu Djuvara? Te face mai deştept sau ce? Nu-i suficient să-l citeşti?) Plus că nici pişcoturi n-am prea văzut.
Iar lansările de vineri la 16:30 sunt culmea tristeţii.
diacritica 
Eu am fos la un Tîrg , la o lansare de carte (pe vremea cînd tîrgul se ținea la Național), singurul din public. Era directorul editurii cel care prezenta cartea. Cînd m-a văzut că trec prin preajmă, m-a rugat să rămîn. Nu știam de ce. Și, brusc, a început să-mi vorbească despre cartea pe care o avea în mînă! Nimerisem la lansare Era cartea unei foste profesoare de la universitatea unde am absolvit (care nu era în țară!), așa că am rămas pînă la final. Cam grotesc, nu?
„Dar de ce să iei autograf de la Neagu Djuvara?”
Ca sa te poti lauda in fata vecinilor / nepotilor / oricui va vrea sa te asculte ca ai fost in preajma lui si ca MACAR ASA te-a bagat in seama. (Altfel CE rost are sa ceri un autograf* ORICUI (INCLUSIV marilor artisti, sportivi etc – sau presedintelui tarii / monarhului in exercitiu) (inafara persoanelor foarte semnificative pt persoana ta – mama, tata, frate, sora, prieten/a bun/a, iubit/a), persoane carora – CULMEA! – NU le cerem autograf!)
Cu exceptia valorii sentimentale pt cel in cauza (si a eventualei valori comerciale a insusi autografului – exista destui (Biiip!) care ar plati AVERI pt obtinerea vreunui autograf pe care si-l doresc mult dar nu-l pot obtine), singura justificare valabila pt „a cere un autograf” (ORICUI) este sa fie acordat in josul unui „cec”, sau la sfarsitul unei declaratii in favoarea ta, sau pe un testament, sau ca apostila favorabila la vreo solicitare / propunere / etc, sau pe vreo opera de arta (pt certificarea autenticitatii). Sau daca esti colectionar de asa ceva (eventual avand in vedere potentiala ulterioara valoare documentara / materiala a acestuia, daca persoana in cauza urmeaza sa devina celebra*.
* Mie Popa’S mi-a facut caricatura in penita (alaturi de cele ale colegilor mei de grupa si de cea a cadrului didactic care ne insotea) pe vremea studentiei mele, in pauza din mijlocul unei sedinte de seminar, pe cand el inca nu era „marele Popa Popa’S”, ci doar Stefan Popa, fratele colegului meu de grupa Marian Popa care l-a adus la noi ca sa ne imortalizeze.
Din pacate am omis s-o inramez la vremea potrivita, si in timpul unei absente de-a mele (mai indelungata – vreo doi ani) din localitate, parintii mei (la care inca locuiam pe acea vreme) „au facut ordine” si „s-au descotorosit” de „o simpla coala „mazgalita” ” (coala ministeriala format A4), care „n-avea alt rost decat sa adune praful acolo, in vitrina”. (Ca sa nu-si faca prea mult sange rau, prefer sa nu-i spun maica-mii (care inca mai traieste) CE valoare comerciala ar avea DEJA – ca sa nu mai spun cat va mai creste – una dintre putinele dumnealui lucrari timpurii SEMNATE (la insistenta mea de atunci – marturisesc, nu din vreo fabuloasa intuitie a viitoarei dumnealui cariere ci mai mult pt a-l rasplati magulindu-l in acest fel: CHIAR imi placea lucrarea**).)
** Oricat era de caricaturizata, TOT ma reprezenta, ma „surprinsese” admirabil – in nici un minut: confectionarea caricaturilor tuturor 20 (plus profesorul) n-a durat mult mai mult decat „o pauza” (aceasta fusese conditia profesorului pt a-l primi inainte de terminarea sedintei de seminar).
moaștă? iaca ce zice alții, care lecturează și ei dexu: http://marjdaici.blogspot.ro/2013/06/aolio.html
Moasta ? ce singular singular.:)
Cao, vezi că nici da’ nu-i în dex. Ia de scrie.
Faptu’ că lecturezi DEX-ul nu înseamnă că şi pricepi ceva.
Cineva mi-a explicat că nu se permit licenţe de nici un fel la creaţiile foarte mici cum ar fi, spre exemplu, epigrama sau blogurile nu prea bine crescute (adică încă mici). Mi-a zis chiar marj de aici. Copil, de! Încă crud. La creaţiile mari (ca valoare) și lungi (ca durată în timp) se permit licenţe, ba ele sunt chiar benefice pentru ansamblul creaţiei. Deși la ditamai blogul, la câtă autoritate și autorizații (licențe) ai și la ce (și câți) cititori vin în vizită îți poți permite oricâte jocuri de (cu) cuvinte vrei, te rog, stimată Doamnă diacritică, să nu mai folosești astfel de chestii, pentru că “vremurile e grele, oamenii e nervosi. si unii are bloguri. scrie.” Și ei… Și pentru că ei se gândesc tot timpul, chipurile, la cele sfinte ale gramaticii, dumneata îi tulburezi, așa că las-o în moașta, de treabă!
Sau, poate, cum cântă Body&Soul (Taraful), “Tot ce vrea este să vrei / În seamă ca să îl iei”?!
Martin: Moment autocritic?
Grominu:
„Cineva mi-a explicat că nu se permit licenţe de nici un fel la creaţiile foarte mici cum ar fi, spre exemplu, epigrama sau blogurile nu prea bine crescute (adică încă mici). […] La creaţiile mari (ca valoare) și lungi (ca durată în timp) se permit licenţe, ba ele sunt chiar benefice pentru ansamblul creaţiei.”
Replica mea este adresata in realitate nu dumitale ci autorului afirmatiei pe care o mentionezi: oare n-ar fi ciudat ca vreun oarecare autor (oricare) sa nu foloseasca nici un fel de licente in faza (etapa) relativ timpurie a creatiei sale (cand opera sa inca nu poate fi caracterizata drept „mare” – si cand i-ar fi cel mai necesare, maiestria nefiindu-i inca perfectionata, desavarsita) pt ca apoi brusc* (de cand incepe sa fie recunoscut ca fiind „autor mare”) sa-‘nceapa sa le foloseasca?
In optica mea, licenta nu este o figura de stil folosita de autor cu intentie ci o (sa-i zicem) „stângăcie” creativa fie de care autorul (poate) nu-si da (inca) seama, fie pe care autorul si-o ingaduie pt a „salva” vreo alta caracteristica a lucrarii (ritmul, rima…), si pe care noi, cititorii, beneficiarii operei sale, o criticăm amarnic de vehement in etapa timpurie a crearii operei sale pt ca apoi, dupa ce autorul deja „este un nume mare”, sa nu prea mai indraznim s-o criticam (ca doar – UITE! – in ciuda existentei stangaciilor numele i-a devenit deja mare, dovada a faptului ca poate acele stangacii n-or fi avand o importanţă / semnificatie chiar atat de mare / importantă cum ni se paruse noua pana atunci), ba chiar (intr-un fel parca PT A JUSTIFICA faptul ca existenta acestora nu ne-a „stricat” parerea despre autor / creatia sa) sa cautam (si sa-i gasim) „virtuti” pe care nu le are, de parca folosirea stangaciilor ar fi fost intentionata sau de parca existenta lor ar creste valoarea operei.
In opinia mea, licentele sunt (in general) nu „figuri de stil”**, folosite de catre autor in mod intentionat, ci doar (relativ marunte) greseli care sunt acceptate de catre noi, ingaduinta / indulgenta pe care noi / critica / specialistii i-o acordam autorului in virtutea recunoasterii multimii / amplorii altor „virtuti” ale operei acestuia, in ciuda faptului ca maculeaza perfectiunea creatiei. Iar „benefice pentru ansamblul creaţiei” acestea nu devin decat ca termen de comparatie negativ care (prin contrast) reliefeaza si mai pregnant „calitatile pozitive” ale creatiei (oarecum ca o zona intunecata dintr-un tablou care – prin contrast – arata si mai pregnant celui care vede tabloul frumusetea luminii din restul acestuia).
* Sau aceasta recunoastere nu se petrece brusc? Atunci PANA CAND ii sunt interzise unui autor licentele si DE CAND ar trebui sa-si poata permite sa le foloseasca – doar dupa ce maiestria i se perfectioneaza si licentele ii sunt din-ce-in-ce mai putin necesare, el (pe baza acestei maiestrii) reusind sa le evite?
** O notabila exceptie ar putea fi – spre ex – aliteraţia (si poate si altele pe care la ora asta nu le „realizez”), care – desi in general, in principiu, prezinta o sonoritate neplacuta – atunci cand este folosita cu maiestrie POATE sa devina placuta, sporind intr-adevar calitatea operei.
Off-orice topic: diacritico, nu ti-ai trecut ceasul blogului la „ora de vara”…
Domnule VictorCh,
Când am citit ”Lansarea de carte” și comentariile tocmai urmăream pe Internet câteva aspecte privind Elemente de tehnica literară, prezentate de o comunitate care ”își propune să ofere creatorilor de artă din România şi nu numai, o altă perspectivă despre internet și care abordează probleme diferite din literatură, muzică, teatru, fotografie….” Nu numai că nu era o opinie personală, dar chiar și autorul afirma, citez: ”se pare că cele mai multe păreri spun cam aşa…”. Eu m-am folosit de această afirmație pe care tocmai o aveam în față doar pentru a replica la acel ”marj”. Nu am avut timp să mai intru pe acel site așa încât, deocamdată, nu comentez mai mult chestiunea în cauză și nici despre acel site, în general. Dacă doamna ”administratoare” acceptă, vă pot spune doar că este vorba despre ”Bocancul Literar”.
„Nu numai că nu era o opinie personală…”
Precizasesi si in precedentul comentariu ca „Cineva mi-a explicat că…”, astfel incat chiar la inceputul comentariului meu precizasem verbatim ca „Replica mea este adresata in realitate nu dumitale ci autorului afirmatiei pe care o mentionezi”.
„…autorul afirma, citez: ”se pare că cele mai multe păreri spun cam aşa…”.”
In optica mea este inutil ca cineva sa preia / promoveze o idee in privinta careia nu numai ca are EL INSUSI dubii, ca n-are o opinie ferma (sau – necunoscand subiectul – ca n-are NICI O opinie) ci despre care CHIAR AUTORUL care mentionase ideea pe care intentioneaza sa o preieie persoana are EL INSUSI dubii si „se ia dupa gura lumii”.
Eu – pe de alta parte – va raspunsesem (asumandu-mi-o) (si raspunsesem implicit SI promotorului initial al ideii) prin ideea mea proprie – bazata pe logica – in privinta subiectului, nu printr-o opinie „descoperita” prin vreo lectura.
Ma asteptam la exprimarea unei opinii (favorabile sau defavorabile, pozitive sau negative) referitoare la ideea (opinia) exprimata de mine in replica, nu la justificare in privinta faptului ca ati adus in discutie subiectul dar ca aveti reticente in a-l sustine / dezvolta.
Domnule Victor, ce ma bucur sa va vad comentind atit de lung si de prolix si la aceasta postare. Se vede ca dumneavoastra suferiti de graforee, nu de logoree! Dar cred ca la baza oricarei astfel de manii sta neimplinirea personala. Scriu cu î in interiorul cuvintului fiindca ma sterg la fund cu reformele academiei de la Bucuresti. In primul rind, inainte de a adopta o grafie sau alta, ar trebui sa te intrebi de ce este nevoie intr-o limba sa existe doi corespondenti grafici pentru un singur fonem. Asta ti-o spune un elev de liceu care s-a plictisit de citit bazaconii intinse pe pagini intregi. Remarca vizeaza si autoarea blogului!
Definitia licenței poetice este simplă și nu cred că trebuie comentată la nesfârșit. Nu cred că trebuie să inventăm permanent definiții sau interpretări noi doar pentru a ne demonstra preocuparea sau chiar priceperea în domeniu. Dacă există argumente pertinente, eventualele „corecții” pot și trebuie făcute prin publicarea, spre exemplu a unor studii științifice. Fiind acceptate cvasiunanim, probleme apar doar când folosirea licenței este împinsă la extrem, atunci devenind inacceptabile. Prea mulți dintre noi și prea des apelăm la ele, fără să „construim” cu adevărat o operă, sau măcar ceva, acolo. De multe ori sunt folosite pentru a masca lacunele și în acest caz licența devine o simplă slobozenie.
Pornind de la faptul că “licenţă” provine din latinescul “licentia”, care înseamnă permisiune, libertate de a face ceva, înseamnă că nu putem și nu trebuie să limităm accesul la licență poetică nici în funcție de felul sau mărimea operei, nici de faza mai mult sau mai puțin timpurie a creației. „Poetul are un statut/Valabil de o veşnicie:/El scrie când nu-i cunoscut/Şi-i cunoscut când nu mai scrie.” La valeur n’attend pas le nombre des années. (Corneille?) și nici aprobarea cuiva. Uneori nici măcar a criticilor ci doar a timpului. Asta nu înseamnă însă că oricine poate să scrie „cine urcă-n sus ca mine/ foarte valoros devine” și nici nu putem să coborâm cu toții în jos, ca niște Luceferi cu ușurința cu care (sic) luăm ascensorul.
Acea vorbire neflexibilă emisă sub formă de interjecție, un fel de „marj” spus tocmai când intră omu` pe blogul lui făcea tocmai acest lucru: punea sub semnul întrebării folosirea licenței într-un loc unde corectitudinea este, într-adevăr, la ea acasă alături de inteligență și unde licența este fie o modalitate de a corecta o greșeală, fie o joacă, dar una plăcută, relaxantă.
Critica venea de la cineva care folosește atât de des licențele (nu neapărt poetice) încât limbajul său devine grosier, indecent, vulgar, obositor. Aveam de a face cu unul dintre acei hateri de care amintea diacritica acum câteva zile. Una este să corectezi greșeli cu pricepere dar și cu dragoste față de limba română și mai ales față de cei pe care trebuie să-i păzești de greșeli și cu totul alta să arăți greșelile altora (uneori doar presupuse) pentru a pune pe tarabă priceperea pe care nu ți-o (re)cunosc ceilalți. Și care seamănă mai mult cu cea unui calculator care are doar memorie ROM (read-only memory), în care datele pot fi stocate ușor dar nu pot fi modificate sau pot fi modificate numai lent ori cu dificultate.
Dar problema cea mai mare a internetului nu sunt la urma urmei haterii. Sunt TROLII. Adică de acele ființe care vânează noaptea. Trolii sunt, de fapt, niște ființe despre care se credea că la lumina soarelui se transformă în stane de piatră. A TROLL is someone who posts inflammatory, messages in an online community, with the primary intent of provoking readers into an emotional response or of otherwise disrupting normal on-topic discussion.
Vă așteptați la exprimarea unei opinii. Ea era destul de clară chiar dacă era exprimată mai eliptic pentru ca prin omiterea unor elemente care se subînţeleg sau care nu sunt absolut necesare pentru înţelesul comunicării să economisesc timp şi efort.
O să vă spun (totuși) OPINIA mea. Nu sunt de acord cu afirmația: „In OPTICA mea, licenta nu este o figura de stil folosita de autor cu intentie ci o (sa-i zicem) “stângăcie” creativa de care autorul (poate) nu-si da (inca) seama”. Iar în ce privește OPTICA mea pot să vă spun doar că ea nu-mi permite să fiu de acord cu afirmația „In OPINIA mea, licentele sunt… doar (relativ marunte) greseli.”
P.S. The noun troll may also refer to the provocative message itself, as in: „That was an excellent troll you posted.” E doar un citat, nu o opinie. Deocamdată!
P.P.S. Spuneați pe aici, pe undeva, cândva: „Desi dreptate AI – formal; consider-o, te rog, un fel de licenta poetica.” Era doar o stângăcie?! Era creativă?
Costi Balcovici:
„…suferiti de graforee […] la baza […] sta neimplinirea personala.”
Din pacate – pt mine si pt voi – ai dreptate in ambele afirmatii.
„Scriu cu î in interiorul cuvintului fiindca ma sterg la fund cu reformele academiei de la Bucuresti. […] Asta ti-o spune un elev de liceu…”
In lumina celei de a doua afirmatii, din pacate inca nu esti in masura sa ti-o implinesti pe prima: mai ai de trecut in viata prin prea multe examene (fie recunoscute ca atare in mod oficial, fie doar tacite – in fond citirea oricarui CV este SI asa ceva).
Grominu: Deocamdata nu raspund, mai reflectez (acum sunt prea obosit).
(O rugaminte: nu-mi amintesc unde, cand si in ce imprejurare oi fi postat citatul „Desi dreptate AI – formal; consider-o, te rog, un fel de licenta poetica”, dar recunosc faptul ca stilul exprimarii este (seamana cu) al meu. Fii te rog amabil si pune un link spre sursa – sau da-i adresa – ca sa vad si contextul.)