11/12/2009

INDEX
mai mult sau mai puţin ortografic şi aproximativ alfabetic

Aberaţiile Ministerului Educaţiei

30/06/2015

Vi se părea că le-aţi văzut / auzit pe toate? Vă mai zic eu una.
Astăzi, despre adeverinţa de autenticitate a diplomei de studii superioare.

Vrei să-ţi echivalezi nişte studii în străinătate. Ai nevoie de diploma de licenţă apostilată. Pentru apostilă e nevoie de viza Centrului Naţional de Recunoaştere şi Echivalare a Diplomelor (din ograda Ministerului Educaţiei). Centrul ăsta, zis şi CNRED, vrea adeverinţă de autenticitate de la universitatea pe care ai absolvit-o, ca să-ţi vizeze diploma (că asta face CNRED – certifică autenticitatea diplomei, pentru prefectură, după ce universitatea a certificat autenticitatea pentru CNRED). Te duci la universitatea pe care-ai absolvit-o, plăteşti taxă şi aştepţi x zile, ca să primeşti o adeverinţă în care zice aproximativ „certificăm că diploma emisă de noi e autentică”. Exact: Ministerul Educaţiei (prin CNRED) cere adeverinţă că diploma emisă de o instituţie din ograda lui e autentică. Că e mai simplu să te pună pe tine pe drumuri decât să-şi facă ministerul o bază de date cu diplomele emise de-a lungul timpului. Ăia la universitate asta fac: verifică dacă datele de diploma ta – număr, serie, CNP, nume etc – corespund cu cele din scriptele lor. Dacă ar exista o bază de date centralizată, treaba asta ar putea-o face CNRED-ul direct. Bun. Ţi-ai obţinut adeverinţa de autenticitate, ai dus-o la CNRED (care a păstrat-o, că aşa zice – nu se returnează), ai căpătat viza pe diplomă şi ulterior apostila, eşti un om fericit.

Peste doi ani, în 2014, dă Domnul şi Ministerul Educaţiei se aliniază la directiva 2005/36/CE pentru recunoaşterea calificărilor profesionale în UE şi emite un ordin de ministru privind metodologia de eliberare a adeverinţei de conformitate (de care ai nevoie în Olanda, de exemplu, ca să ţi se recunoască acolo calificarea de profesor obţinută în România). Ce fericire, îţi zici, s-a modernizat ministerul, acceptă acte trimise prin poştă (fără dosar cu şină!) şi se oferă să-ţi trimită adeverinţa tot prin poştă. Citeşti cu atenţie lista de acte şi – surpriză! – domnul ministru îţi cere, printre altele, adeverinţa de autenticitate (în original sau în copie legalizată). Originalul nu-l mai ai, că a rămas acum doi ani la CNRED, care zice clar că nu-l returnează. Iar copie legalizată nu ţi-ai făcut acum doi ani, că acum doi ani CNRED era singurul care cerea aşa ceva şi tu n-ai prevăzut că ministrul o să dea un ordin prin care o să-ţi ceară din nou adeverinţa ca să dovedeşti ceea ce CNRED a atestat deja. Ei, îţi zici, nu-i nimic. Uite, s-au mai modernizat un pic. N-au prevăzut în ordinul de ministru, dar sigur îi duce mintea că dacă diploma ta e vizată de CNRED (o instituţie a ministerului ministrului care emite ordinul) înseamnă că e autentică. Că asta face CNRED: pune viză ca să certifice autenticitatea documentului. (Plus că tu ai pe diplomă şi apostilă, adică o legalizare internaţională prin care statul român certifică autenticitatea documentului.) Aşa că suni şi întrebi: – Doamnă, dacă diploma mea are viza de la CNRED şi apostila de la Prefectură, mai trebuie şi adeverinţa de autenticitate? Că e redundantă, zice exact ce zice CNRED. – Pentru adeverinţa de conformitate vă trebuie adeverinţa de autenticitate. – Dar viza CNRED… – Vă trebuie adeverinţa de autenticitate, punct. – Dar a rămas la CNRED, cu doi ani înainte să fie emis ordinul ăsta. – Nu putem încălca un ordin de ministru!

Nu putem încălca un ordin de ministru, doamnă, dar dumneavoastră îl puteţi consilia pe ministru – la redactarea metodologiei de aplicare a ordinului şi ulterior, când vă daţi seama (sau cineva vă semnalează) că metologia nu a prevăzut toate situaţiile şi cere acte redundante.

(Am sunat pentru o prietenă care stă în Olanda. Mi se părea la mintea cocoşului că o să-mi zică ok, dacă diploma e vizată de CNRED e ok, dar uite că nu-i aşa. M-am enervat copios. La ăştia chiar nu ştie stânga ce face dreapta?! Sunt proşti? Îi doare-n cur? Le place să se joace cu hârtiile? Sau ce? Pot semnala undeva oficial aberaţia asta, ca să fie îndreptată?)

Da, dar… Bani de studii?

29/06/2015

Sunt naşpa, ştiu. Aflu chestia de fiecare dată când vorbesc despre altceva decât pisici, amor şi reţete de bucătărie.
Bun.
Acuma seria „Aaaa, zici că tre’ să ne facem studiile în străinătate? Da’ şcoala românească ce-are? Eşti naşpa.”.
Sunt.
Iar şcoala universitară românească n-are nimic – atâta doar că n-are nume. Nu oferă nici un avantaj competitiv major pe piaţa muncii, nici în România, nici în străinătate. De ce n-are (re)nume? Presupun că-i vreo conspiraţie mondială sau măcar europeană, că altfel, se ştie, universităţile româneşti sunt prima-ntâi – selecţie drastică la intrare, selecţie drastică pe parcursul şcolii, selecţie drastică la examenele finale. Ar trebui să cadă-n cur toţi angajatorii când aud că ai o diplomă de licenţă / master / doctorat din România, mă mir că nu se-ntâmplă aşa.
Da, cred că e important să faci şcoală în străinătate, măcar un master. Pentru CV şi pentru că-ţi deschide mintea.
Şi vine întrebarea: „da’ de unde bani?”. Şi aici întreb şi eu: da’ tinerii din familii sărace cum ajung să facă studii în România? 1. Învaţă şi intră pe loc fără taxă. Şi/sau 2. Îşi iau un job. Dacă ei pot, tu de ce n-ai putea? Şi-n alte ţări studenţii lucrează, să ştii. Ce lucrează? Se angajează la firma de menaj şi fac curăţenie în birourile firmelor, dimineaţa la 6, înainte de şcoală. E greu? E greu. E mai simplu să-ţi iei diploma de la universitatea din Târgovişte, ştiu. Opţiuni de viaţă.
Scriam asta pe FB, ca răspuns la „România e o ţară şi o societate provincială” :

Cred că e o societate provincială mai ales prin faptul că în anul 2015, la 8 ani de la aderarea la UE, cu internetul cel mai rapid din UE, oamenii încă nu ştiu şi nu vor să înţeleagă (pentru că nu se informează) că copilul lor poate studia în orice ţară din UE, în multe dintre ele fără taxe sau cu taxe minime.
Cred că e o societate provincială prin faptul că oamenii nu înţeleg că engleza „la perfecţie” nu e de ajuns. Ca să poată studia gratis în Germania, tânărul român de 18 ani trebuie să ştie germană. Ca să poată studia în Franţa, trebuie să ştie franceză. Nivel C1.
Că liceul de elită nu e de nici un folos dacă singura limbă pe care o ştii bine e engleza, iar universităţile englezeşti te-au acceptat cu taxă (că nu eşti totuşi olimpic internaţional, în ciuda zecelui de la evaluarea naţională), iar părinţii tăi nu-şi permit acele mii de euro pe an.

Da, există în UE ţări în care tu, cetăţean european, poţi studia fără taxe sau cu taxe minime. Dar trebuie să le ştii limba. Foarte bine trebuie s-o ştii. Apoi tre’ să-ţi iei un job – undeva prin campus. Sau la firma de curăţenie. Aaa, nu vrei să te cobori pân-acolo? Înţeleg. Şi mai ales: trebuie să pui burta pe carte şi mintea la contribuţie. Dacă te prind ăia copiind, te dau afară cât ai clipi.

În fine, nu-i uşor să faci studii în străinătate. Dar dacă vrei asta, se poate. Curaj!

Cartea poştală nr.4: rata de promovabilitate, rata de promovare

29/06/2015

2015-06-29_promovare

Blocarea în comunism

26/06/2015

În 1988, când am dat eu admiterea la liceu, era, cred, un sigur liceu teoretic într-un oraş de vreo 100.000 de locuitori. Aşa că trebuia să pui burta pe carte ca să intri la singurul liceu unde, cică, se făcea carte ca lumea(*), ca să ai şanse să intri la una dintre extrem de puţinele universităţi, pe unul dintre extrem de puţinele locuri, în condiţiile unei concurenţe de 10, chiar 20 de candidaţi pe un loc. De la buget, că locuri cu taxă nu existau. Universităţi private nu erau. Erau doar de stat şi doar câte să le numeri pe degete. Studii, măcar un semetru, în străinătate? Nici nu visam la aşa ceva, că habar n-aveam că poate exista aşa ceva pe faţa pământului.

În 2015, când viitorul adolescentului de 14 ani nu cunoaşte practic graniţe,
În 2015, când tânărul român, cetăţean UE, poate studia cam pe oriunde; iar în câteva ţări din Europa, plătind taxe minime şi luându-şi job studenţesc în campus,
În 2015,
ce fac părinţii?

Se blochează într-o mentalitate de tip 1988. Pun presiune pe copii să ia 10,50, dacă se poate, dintr-a cincea până-ntr-a opta, plus 10,50 la evaluarea naţională, ca să fie siguri că intră la acel liceu. La liceul din care o să ieşi om, mamă. La liceul pe care n-o să-l pui niciodată pe CV, că n-o să te întrebe nimeni de el, dar care-ţi asigură intrarea la facultate.
Stai aşa, care facultate?
Una dintre universităţile româneşti practic obscure, dacă le priveşti de dincolo de graniţă, şi unde numai cine nu vrea nu intră? Pe bune?!
Aaaa, pardon nu de universitate românească era vorba. Tre’ să aibă media 10 într-a cincea ca să intre la acel liceu, ca să fie acceptat la o universitate din străinătate. Surpriză, universităţile alea nu cu media dintr-a cincea le impresionezi şi nici cu media de la evaluarea naţională, nici cu numele liceului. Că doară n-avem vreun Louis-le-Grand prin ograda ţărişoarei. Universităţile alea le impresionezi cu rezultatele la nişte examene (nu româneşti) care se dau în timpul liceului (indiferent cum îl cheamă pe dânsul, pe liceu). Şi, surpriză, cu activităţile extraşcolare.

E umitor că în 2015 există încă atât de mulţi părinţi (care le vor tot binele din lume copiilor, n-am nici o îndoială) blocaţi în perspectiva asta măruntă, românească, marcată de trauma treptei întâi şi a doua.

Vrei ce-i mai bun pentru copilul tău, ca să aibă măcar speranţa unui viitor fără prea multe griji. O meserie bună, un job bun, un salariu bun. Ştiu. Înţeleg. În cazul ăsta, fă pe dracu-n patru ca să-i dai şansa să obţină o diplomă de la o universitate străină. Măcar un master. Dă-te pe saiturile universităţilor, vezi care-s condiţiile de admitere. (Ştiu, copilul tău e abia într-a cincea, dar asta cu universităţile e o chestie mult mai înţeleaptă şi mai folositoare decât să te apuci să-i faci tu desenele, ca să nu-i scadă media generală.) În general, examenele alea cerute „afară” se pot da şi „înăuntru”, în România. Pe net se găsesc de multe ori subiectele din anii trecuţi şi baremele. Sunt fezabile, se pot lua note foarte mari, dacă se pune cu burta pe carte de printr-a noua (cam de când începe el să înţeleagă care-i treaba cu facultatea şi la ce foloseşte dânsa în viaţă). Apoi asigură-te că ştie limbi străine. Da, da, ştiu, ştie engleza „la perfecţie”. Asigură-te totuşi că ştie şi germana sau franceza sau spaniola, tot „la perfecţie”. Poate că peste opt ani o să-l intereseze o facultate din Germania. Sau poate o să preferaţi Franţa, că are taxe mai mici. Şi mai asigură-te că face sport (eventual primeşte şi nişte diplome / medalii – nu de jocuri olimpice, nu, fii pe pace!) şi diverse alte chestii, în special în timpul liceului.

În felul ăsta, peste 8 ani s-ar putea să ai surpriza ca copilul tău să fie acceptat de 5 universităţi, poate chiar cu bursă, deşi a luat 7 într-a cincea la mate şi pe urmă 8,50 la evaluarea naţională.

 

(*) La ani distanţă, cred că şi aia era o prostie.

Cuminţenia pământului. La şcoală

26/06/2015

Abia zilele trecute mi-am făcut timp să deschid numărul ăla din „Dilema veche” despre profesia de profesor.
Şi-mi pică ochii pe asta:
„[…] de această „cuminţenie” instituţionalizată m-am ferit şi eu pe toată durata şcolarizării mele şi încerc să o evit şi în cazul copiilor mei. Cuminţenia înţeleasă ca supunere, dar şi ca îngrădire a libertăţii de exprimare şi manifestare.”

Oameni buni – şi dragi părinţi – , să ne-nţelegem: cuminţenia chiar este supunere – şi anume supunere la regulile bunelor maniere. Iar regulile bunelor maniere sunt prin definiţie o îngrădire a libertăţii de exprimare şi manifestare a individului.

La 6-7 ani, când intră la şcoală, copilul trebuie să cunoască deja unele reguli de bune maniere şi să le aplice. La 6-7 ani, copilul trebuie să fi învăţat deja de acasă că fiecare situaţie socială vine cu regulile ei, pe care copilul, împreună cu adulţii, trebuie să le respecte. Să li se supună (oroare!). La 6-7 ani, copilul trebuie să ştie deja, de-acasă, că nu te poţi exprima şi manifesta oricum oriunde. La 6-7 ani, copilul trebuie să înveţe deja regula de bază a democraţiei, şi anume că libertatea lui se termină acolo unde începe să încalce dreptul altuia.

Ce-nseamnă cuminţenia la şcoală? Bune maniere, punct.
Înseamnă să nu întârzii, de exemplu. Întârzierea e o lipsă de respect, iar copilul trebuie să înveţe asta de mic.
Înseamnă să nu-i deranjezi pe ceilalţi. Libertatea de exprimare şi manifestare a copilului, fetişizată de parentingul modern, încetează acolo unde ea încalcă dreptul celorlalţi copii de a învăţa într-o atmosferă liniştită.
Înseamnă, da, să nu vorbeşti dacă nu ai primit permisiunea să vorbeşti. Ridici mâna şi vorbeşti când îţi dă cuvântul profesorul – atunci te poţi exprima liber. Că dacă nu, dacă toţi copiii doresc să se exprime şi să se manifeste neîngrădit, ora devine o babilonie ca în tocşourile de la televizor.
Înseamnă, da, să asculţi de adultul care e responsabil pentru tine în acel moment. Dacă profesorul îţi spune să nu te mai hâţâni pe scaun, nu te mai hâţâni şi gata. Pentru că rişti să cazi şi să-ţi faci rău şi ţie, şi celor din jur. Iar responsabil (inclusiv din punct de vedere penal) e profesorul, nu părintele care cere libertate neîngrădită la şcoală.
Înseamnă să stai locului în timpul orei. Un copil de 6-7 ani care nu e în stare să stea locului nici 30-40 de minute în şir nu va fi în stare să stea locului nici la restaurant. Cunoaşteţi modelul, cred. Copii care exprimă şi se manifestă neîngrădit oriunde s-ar afla.

În fine. Deschideţi şi voi „Codul bunelor maniere”, aplicaţi-l la şcoală şi o să aflaţi ce înseamnă cuminţenia. Nimic altceva decât bună-creştere. Adică limitarea libertăţii de a te exprima şi a te manifesta ca-n codru.

Da, dar admiterea la liceu…

24/06/2015

Asta e replica pe care o primeşti de obicei de la părinţi când le spui că zecele pe linie e nociv. Da, da’ dacă eu îl duc într-o şcoală unde e notat pe bune inclusiv la sport, pe urmă nu mai intră la Vianu / Lazăr / Sava, că-i iau faţa ăia din şcolile unde se dă zece pe linie.

Aşa. Şi?
Când v-aţi pus ultima oară pe CV liceul absolvit? Niciodată? În anii ’90? De ce? Nu cumva pentru că e irelevant, în cazul în care vizezi mai mult decât un post de casier?

Singura chestie care contează cu adevărat pentru viitorul profesional al copilului tău e universitatea pe care o absolvă. Universitatea în primul rând; abia apoi specializarea. Şi câtă vreme pe diploma lui scrie „Universitatea X din România”, va fi doar unul dintre zecile, sutele de mii de absolvenţi ai unei universităţi româneşti, indiferent că a făcut liceul la „Lazăr” sau la grupul şcolar industrial X.
Ce contează cu adevărat pentru viitorul profesional al copilului tău e acel rând din CV în care scrie „Universitatea X din Marea Britanie / Franţa / Germania / SUA”. Putem să ne ascundem după diverse degete politically correct sau naţionaliste sau de orice alt fel, sau putem privi lucrurile în faţă: un tânăr fără experienţă, dar cu studii în străinătate, are şanse mai mari faţă de un tânăr fără experienţă, cu studii făcute în România – indiferent că-şi caută de lucru în srăinătate sau în România, într-o firmă străină sau într-o firmă românească.

În lupta asta pentru zecele pe linie, apoi pentru nota de la capacitate, ca să intre copilul la cel mai cel liceu, mi se pare că părinţii pierd din vedere pădurea (perspectiva pe termen lung) şi se opresc în copacii celor 4 ani de liceu, care nu apar decât pe CV-ul casierei de la supermarket.
Da, o să-mi ziceţi, da’ la un liceu bun, copilul e forţat de mediu să înveţe mai bine, deci are şanse mai mari de note bune la bac, deci şanse mai mari de acceptare în universităţi străine etc. Eu cred, dimpreună cu olandezul Johan, că de fapt contează „caracterul copilului, atitudinea părinților sau grupul de prieteni”, mai mult decât numele liceului sau media cu care s-a intrat la liceul ăla.

Cred că zecele pe linie e nociv pentru un copil care nu e de zece pe linie. Cred că copilul trebuie să intre la un liceu decent, indiferent că ultima medie de admitere a fost 9,95 sau 8,95 sau 7,95. Şi cred că odată intrat, trebuie să muncească pentru a-şi asigura intrarea la o universitate străină, eventual cu bursă, măcar parţială. De exemplu, 3-4-5 examene A Level (Cambridge), luate cu A* sau A. (Nici nu-s neapărat foarte grele, trebuie doar lucrat pe stilul de subiecte, că-s destul de diferite de ale noastre.)

Dac-aş avea acum un copil de gimnaziu, aş face o listă cu universităţile pe care mi le-aş dori pentru copilul meu, aş studia criteriile de admitere (şi de acordare a burselor, eventual), şi aş începe să le bifez, până-ntr-a doişpea. Şi aş pune bani deoparte. (2000 de lei pe lună timp de 8 sau 12 ani pentru o şcoală privată românească? Nu mai bine 2000 de lei pe lună timp de 12 ani pentru studiile universitare ale copilului?) Şi aş lăsa altora mulţumirea zecelui pe linie şi a liceului cel mai cel.

Zece pe linie

23/06/2015

Aşa. Ţi-a venit odrasla acasă cu zece pe linie. Premiul întâi. Eşti mândru foc. Poate e singurul din clasa lui cu zece pe linie, poate sunt zece. Oricum, când vezi atare ispravă, întreabă-te (şi încearcă să fii sincer cu tine când îţi răspunzi): E copilul meu un geniu? Pentru că dacă nu e, şi bănuieşti că măcar la desen sau la muzică ar fi meritat nouă, atunci mută-l repede de la şcoala aia. Du-l la o şcoală unde copiii nu iau zece pe linie.
Pentru că zece pe linie adevărat, curat, meritat, există foarte rar. Un copil obişnuit, inteligent, chiar foarte inteligent, poate să aibă media zece în fiecare an la o materie, două, trei. Poate la jumătate dintre materiile pe care le face la şcoală. Dar nu la toate. Dacă copilul tău are media zece la toate, tot timpul, s-ar putea să fie ceva în neregulă cu şcoala aia. Aşa că mută-l. Pentru el.

Limbile străine şi cu mine

22/06/2015

Într-a cincea am început germana. Cu Schultz, aşa i se zicea. Legenda zice că s-a întâmplat ca un părinte să-l caute în mod oficial pe tovarăşul profesor Schultz. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu părintele, legenda nu merge mai departe. Oricum, pe tovarăşul profesor nu-l chema Schultz nici pe departe, îl chema Aurel. Îmi plăcea germana, mi-aduc aminte ce mă fascina manualul ăla altminteri de căcat. Opt ani am făcut germană cu Schultz, nu s-a lipit nimic de mine. Ajunsă profă de limbi străine şi făcându-mi planificările mi-am dat brusc seama cât timp am pierdut în ăia opt ani. 2 ore pe săptămână, ori 35 de săptămâni (sau 34 sau 36, nu contează) ori opt ani de zile… Şi, profă de limbi străine fiind şi având în vedere cele ce urmează, jur că n-a fost numai vina mea că nu ştiu acum germană.

Într-a şasea, franceza. Îmi plăcea, cred. Nici nu mai ştiu, de fapt. Ştiu că printr-a şaptea sau a opta ne-a dat o compunere. Şi m-am gândit eu s-o fac la perfect simplu. Care perfect simplu în franceză într-a opta?! Aşa că m-am dus la ghidul de conjugări – îl am şi acum, acelaşi. Şi profa a ridicat din sprânceană – tu ai făcut compunerea asta? De unde ştii cu „il fit” şi chestii? Din carte, tovarăşa profesoară! În dicţionar găseam verbul care-mi trebuia, în ghid găseam forma. Nu mai ştiu dacă am convins-o sau nu. Tot cam pe-atunci, în gimnaziu, împrumutasem de la bibliotecă „Cei trei muschetari” în franceză. Şi m-am pus cu burta pe carte, cu dicţionarul şi versiunea românească alături. Şi am zis că ce ţeapă cu traducerea aia, că în franceză zice altceva. Peste nişte ani m-am dumirit cum e cu traducerea de literatură…

Într-a opta am găsit la librărie un manual de portugheză. Mi l-am luat, desigur. Şi m-am apucat să-nvăţ. Nu mai ştiu ce-au zis ai mei, cred că m-au lăsat într-ale mele. Făceam exerciţiile şi le corectam cu roşu după răspunsurile de la sfârşit. Cred că număram greşelile – aşa mi-aduc aminte, că notam la fiecare exerciţiu câte greşeli am făcut. Şi la un moment dat au început să fie cam multe greşeli. Aşa că am abandonat. Că, na, aveam examen de treaptă şi nu portugheză mă-ntreba pe mine acolo. Manualul de portugheză a ajuns ulterior la un lector de portugheză care preda (şi) la liceul unde predam eu.

Într-a zecea a venit revoluţia. Şi am citit în ziar de un domn italian, consilier prin nu ştiu ce sat, care venise cu ajutoare. Şi m-am gândit să-i scriu, să-i mulţumesc. Mi-a tradus frate-meu scrisoarea în engleză (şi s-a scuzat la sfârşit că poate a făcut greşeli). Nu ştiu de unde i-am luat adresa, oi fi trimis scrisoarea la primărie, habar n-am. Cert e că mi-a răspuns. În fine, în felul ăsta m-am apucat eu de italiană, juma’ de oră pe zi, într-a zecea. După un manual din anii ’70, împrumutat de la o colegă. Nu mai ştiu cât am făcut italiană de capul meu – doar într-a zecea? Oi fi făcut şi într-a unşpea? Nu mai ştiu.

Într-a unşpea, fiind eu la secţia de fizică-chimie din pasiune pentru chimie, mă apuc să fac şi eu culegerile de franceză după care lucra frate-meu, care urma să dea admitere la facultate la franceză. Cred că lucram zilnic şi mă duceam la oră la profa de franceză s-o întreb cu quel que, quelque, quelque… que şi alte chestii de mă-ntreb şi-acuma ce mă apucase, că doară voiam să fac biochimie. Habar n-am, cert e că ulterior, la facultate, prin anul I sau II, l-am corectat pe profu’ – ceva cu conditionnel passé deuxième forme, cred. Gramatică învăţată de capu’ meu într-a unşpea. Pen’ că la noi în familie nu prea se practicau meditaţiile. Şi eu, şi frate-meu am intrat la liceu fără meditaţii. Că mama, învăţătoare, considera că examenul ăla poate fi luat bine, mersi, de nişte copii normali la cap care învaţă. Or ea avea copii normali la cap – care nu învăţau foarte tare, ce-i drept, că aveau altele mai bune de făcut (citit, portugheză, chestii), aşa că n-au intrat cu 10, nici cu 9,99, da’ au intrat la liceul la care voiau, la profilul la care voiau. Meditaţii am făcut doar într-a doişpea – la română, să-mi amintesc gramatica, şi la franceză (da’ deja profa nu mai avea ce să mă-nveţe, fumasem deja de una singură inclusiv concordanţa la subjonctiv, aşa că făceam traduceri – Sadoveanu, chestii).

Într-a doişpea am găsit la librărie un manual de japoneză. Mi l-am luat, desigur. Franceza o dădusem gata, italiana urma s-o perfecţionez la facultate, doar japoneza mai rămăsese. Am făcut doar vreo 2-3 lecţii – nu ţineam minte nimic de azi pe mâine, aşa că l-am abandonat.

Prin facultate am avut o tentativă cu spaniola – am renunţat repejor, prea multe limbi romanice, mi se zăpăceau în cap.

Acum vreo 9 ani m-am înscris la un curs de olandeză – din solidaritate cu prietena mea care urma să se mute la Rotterdam. Nu m-am ţinut de treabă. Dar măcar culorile le-am învăţat. Iar bruma de germană şi engleză mi-a fost de mare folos la supermarket, ca să mă prind dacă untul e sărat sau nu, de exemplu. Tre’ să continui cu olandeza, neapărat. Dacă treci de şocul fonetic, nu-i o limbă chiar aşa de grea, de fapt.

În concluzie, acum o săptămână mi-am luat gramatica englezească a lui Murphy. Că nu se mai poate, dom’le! N-am făcut niciodată engleză la şcoală sau cu vreun profesor, dar am un nivel care-mi permite să susţin un interviu de job în engleză – mulţumesc, Hollywood! Am avut câteva tentative să m-apuc de gramatică, da’ le-am abandonat, nici nu mai ştiu de ce. Da’ acu’ chiar nu se mai poate. Aşa că mi-am luat gramatica de nivel intermediar şi o fac conştiincios, exerciţiu cu exerciţiu, ca pe vremuri, chit că mă plictisesc că multe le ştiu deja. Sper s-o fac şi p-aia de avansaţi tot în vara asta.

Că cică un capitol de gramatică străinească pe zi ţine Alzheimerul departe. Vă anunţ. (Dacă nu uit.)

_______________________________

Titlul face referire la cartea „Margaritka şi cu mine” de P. Neznakomov, una dintre cărţile importante ale copilăriei mele, alături de „Emil şi detectivii” de Erich Kästner, „Tivisoc şi Tivismoc” de C.S. Nicolăescu-Plopşor şi alte câteva.

Blogări ca acela

21/06/2015

Traducerile WordPressului, nepreţuite.

2015-06-21_blogericaacesta

Monica Bârlădeanu călare pe calul lui Ştefan cel Mare cu masterat în robotică

20/06/2015

Trei inflamări publice de săptămâna asta, toate trei fără motiv:

1. Sări, ţaţo, le dă la ăştia micii examen despre Monica Bârlădeanu!
Toţi cei care s-au indignat pe tema asta sunt dovada vie a faptului că bine face ministerul că dă text despre Monica Bârlădeanu – pentru că, uite, există oameni care la 20-30-40-50 de ani nu pricep nici măcar un subiect de examen de clasa a opta. Subiectul ăla nu examina cunoştinţele despre Monica Bârlădeanu (nici îmbrăcată, nici dezbrăcată), ci ceea ce se numeşte „competenţa de înţelegere a textului scris”. Iar capacitatea de a înţelege corect un articol de ziar/revistă e importantă – şi lipseşte cu desăvârşire în cazul multor români, e suficient să te plimbi un pic pe net. Ce era să le dea, la 14 ani? Text din Ziarul financiar? Din Dilema veche?
Subiectul ăla cerea două chestii:
a. Să extragă nişte informaţii din text. Câţi români de prin subsolurile articolelor de ziare sunt în stare să extragă corect informaţia din text?
b. Să identifice intenţia autorului articolului. La fel: câţi cititori cu drept de vot sunt capabili să discearnă intenţia autorului într-un articol politic, de exemplu?

2. Vai, ţaţo, a picat biata fată examenul de cetăţenie pentru că n-a ştiut cum îl chema pe calul lui Ştefan cel Mare (sau ce are Dunărea).
Greşit: a picat pentru că examinatorii au considerat că nu ştie româna suficient de bine. Scrie chiar în articol: Tânăra nu a reuşit să treacă testul pe motivul că nu vorbeşte destul de bine limba română, deşi nivelul la care vorbeşte este avansat. Comisia n-a considerat că e avansat, pur şi simplu. Că a considerat corect sau nu, asta e altă poveste.
Inflamarea asta pe tema calului lui Ştefan cel Mare mi-aduce aminte de cei care învaţă o limbă străină şi se aricesc complet când profu’ îi întreabă chestii private – câţi ani ai, eşti măritată/însurat, ce face nevastă-ta, ce-ai mâncat aseară, cum e casa ta etc. Eu am învăţat să explic din timp, de la început, că mi se rupe dacă maşina lui are tapiţerie de piele sau de pânză de sac – îi pun întrebările alea pentru că tre’ să exerseze răspunsul; treaba lui ce-mi răspunde, atâta vreme cât răspunsul urmează logic întrebarea.
La fel şi ăştia cu întrebarea despre calul ăla sau despre ce are Dunărea – cred că nu corectitudinea răspunsului e evaluată, ci capacitatea de a răspunde la întrebare.

3. Vai, are masterat în robotică şi lucrează ca femeie de serviciu! (Adevărul Timişoara, de câte ori n-are despre ce scrie, scrie despre femeia de serviciu cu masterat în robotică – a mai scris şi în 2011.)
Nimeni nu pare să observe că, pur şi simplu, asta e opţiunea femeii – să fie femeie de serviciu: Puteam să mă duc profesor şi acum, pe la nu ştiu ce sate. Dar nu am mai vrut. Femeia vrea să lucreze în oraş, pur şi simplu. Pentru că E mai lejer aici. Nu mai sunt nici eu tânără.

În plus, dacă vrei ca o firmă privată să facă efortul de a te angaja ca inginer debutant la 45-50 de ani (cât pare să aibă doamna), trebuie să faci şi tu măcar efortul de a nu te îmbrăca ca o călugăriţă.


Urmăresc

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 7,238 de alți urmăritori