11/12/2009

INDEX
mai mult sau mai puţin ortografic şi aproximativ alfabetic

Marea Britanie a votat, Bucureștiul a plecat

27/06/2016

Din România.

2016-06-27_posta-romana

Din România Poștei Române.

Cum știu că nu știi care-i treaba cu școala

26/06/2016

1. Bagi la înaintare calculatorul. Calculatorul, dom’le! Dacă școala s-ar face pe calculator, ce funny ar fi! Că, uite, acasă stau tot timpul pe calculator și pe jocuri, deci să faci școală pe calculator ar fi ca atunci când te joci acasă pe net. Căci, nu-așa, jobul tău, făcut pe calculator, e ca o joacă pe net. ERP-ul e un fel de LOL. Numa’ ce-l deschizi și te-apucă veselia. Contabilitatea ținută pe calculator e fun, spre deosebire de contabilitatea ținută pe hârtie, cu mânecuțe. Așa și cu matematica: odată ce-i pe calculator, e funny, în mod sigur, n-are cum să fie altfel. Calculator la școală, zi de zi, lună de lună, an de an, timp de 12 ani? Teme, teste, teze pe calculator, semestru de semestru, an de an, timp de 12 ani? Vai, dar ce fun ar fi! Ca la LOL ar fi, parol!
2. O bagi p-aia cu ”trainingurile la noi la firmă sunt așa și pe dincolo, de ce nu e la fel și la școală?”. Intră în firea logicii să compari adulți cu copii, training de 2 zile cu formare de 12 ani x 35 săptămâni x 5 zile, un training care înseamnă pauză de job, rupere din cotidian, reguli, responsabilități, cu o școala care înseamnă cotidian, reguli, responsabilități. Dar cum, trainingul de 2 zile de la noi de la firmă a fost așa de funny, ne-a pus ăla să ne aruncăm de pe masă pe spate în brațele colegilor să ne întărească spiritul de echipă, nu înțeleg de ce nu se face așa ceva și la școală!

Să ne-nțelegem: orice pare și chiar e funny la prima vedere și încercare, poate și la a doua sau la a treia, odată ce devine realitate cotidiană care eventual mai și cere un efort cotidian, nu mai e funny. E boring.
Să vedem la ora de franceză un film în franceză, cu subtitluri în engleză (sau română, după caz)? E funny.
Să vedem un film în franceză, cu subtitluri în franceză? Not so funny. Cere concentrare și efort.
Să tragem un ce profit din filmul ăla, cu niște activități preliminare? Not funny at all.
Să mai tragem un ce profit din filmul ăla, cu niște activități ulterioare (vocabular din film, întrebări, ceva gramatică, ceva civilizație)? Boring. Păi ce, noi voiam distracție, de ce ne puneți să muncim?!
Să dai un test să vezi ce-au învățat din filmul ăla? E cruzime. Ce nașpa e școala!

(Nu lucrez în școală românească, scutiți-mă.)

”România liberă” angajează pe bază de școala vieții

24/06/2016

Altfel nu-mi explic cum de agramatul domn Petre Bădică scrie la ”România liberă”, și-ncă despre școală. Poftim:

2016-06-24_badica1

2016-06-24_badica2

(România liberă)

”Să fi citit”, un conjunctiv perfect, se scrie cu un singur i și e invariabil: eu să fi citit o carte (nu eu să fiu citit o carte), ei să fi citit o carte (nu ei să fie citit o carte), noi să fi citit o carte (nu noi să fim citit o carte), Petre Bădică să fi citit cartea de ortografie (nu Petre Bădică să fie citit cartea de ortografie).

Iar profesorii sunt ei înșiși, nu ei însăși. Că însăși e ea. Ea însăși, el însuși, ei înșiși, ele înseși sau ele însele. Detalii aici. Înșiși profesorii recunosc sau profesorii înșiși recunosc.

Domnul Petre Bădică însă nu cunoaște și nici nu recunoaște. Domnul Petre Bădică are o ortografie de absolvent slab de clasa a opta, ceea ce, evident, îl califică să scrie în deplină cunoștință de cauză despre problemele școlii. (Aici.)

 

 

 

Și totuși, n-ar fi bine să se predea așa ceva la școală?

17/04/2016

Mă fac să zâmbesc oamenii mari care, după ce au dat cu capul de diverse și văzând că le-a fost greu (sau pur și simplu n-au putut) să-și pună mintea la contribuție, vin și zic ”păi n-ar fi bine să se predea așa ceva la școală?”. Punând automat semnul egalității între a preda și a învăța, uitând că între a preda, oricât de bine, și a învăța (+ a ține minte pentru următorii 20 de ani), există puștiul de 16 ani care n-are chef de nimic, școala fiind oricum ultima în interiorul acestui nimic. Mai toți adulții au idei despre ce ar trebui să se predea la școală, categoria ce-aș vrea eu acum, la 40 de ani, să mi se fi predat la 16, pentru că acum, la 40 de ani, am despre mine o părere atât de bună încât sunt convins că la 16 ani chestiile pe care adulții le considerau atunci importante pentru mine m-ar fi interesat pe bune și le-aș fi luat în serios, mai ales dacă se făceau la școală (!), n-aș fi dormitat în bancă și n-aș fi făcut biluțe de muci în ora de educație financiară în care mi s-ar fi explicat cum să cumpănesc înainte să iau creditul pe care-l voi lua peste 20 de ani, când voi fi terminat (sau nu) de jucat LOL.

Da, fix asta te preocupă la 16 ani. Felul cum vei completa peste 8-9 ani o declarație de venit. Iar dacă nu e suficient de interesant, e, firește, vina profei de economie, că nu știe să facă atractivă lecția despre declararea unor venituri pe care nu le ai și nici nu le vei avea în următorii 8 ani.

Da, sunt multe chestii care ar putea fi predate la școală. Ceea ce ar aduce ziua elevului la 8 lecții pe zi, iar toți părinții s-ar scandaliza. Aceiași părinți care, altminteri, își doresc școala-bonă, unde copilul să stea cât mai mult, dacă se poate de la 8 la 18. Dar nu învățând, că e obositor.

Da, sunt multe chestii care ar putea fi predate la școală. Dar ai 16 ani. Și îi urăști pe oamenii mari care îți împănează orarul cu preocupări de oameni mari și plictisitori.

#1%

09/02/2016

Majoritatea românilor aprobă bătaia.
Majoritatea românilor, chiar și cei care mai ieri se haștăguiau în #37%, cred, fără umbră de dubiu, că un adolescent de 16 ani se lasă umilit sau se umilește cu bună știință.

Cu astea două constatări ai spus tot despre ”parentingul” românesc: românii își bat copiii și n-au încredere în discernământul lor.

La 16 ani, când codul muncii îți dă deplină capacitate de a munci și de a încheia un contract de muncă,
La 16 ani, când codul penal te face pe deplin responsabil penal,
La 16 ani, țara te consideră incapabil să discerni singur binele tău de răul tău.

La 16 ani, când dai ochii peste cap și dacă te scoate profu’ la tablă când tu n-ai chef,
La 16 ani, când distracția ta principală e să încalci reguli și să sfidezi,
La 16 ani, țara, fără să te cunoască, te consideră capabil să te lași umilit. Sau să te umilești. De față cu alți 30 de adolescenți. De față cu alți 30 de adolescenți. DE FAȚĂ CU ALȚI 30 DE ADOLESCENȚI.

Poate că nu lucrezi cu adolescenți. Poate că nu cunoști decât unul singur, ăl’ de-acasă. Poate că ultimul adolescent cu care ai avut de-a face ai fost tu însuți, acum 20-30 de ani. Cu toate astea, bruma de experiență personală și bruma de logică la purtător ar trebui să te conducă spre un dubiu măcar: oare o fi chiar adevărat că un adolescent de 16 ani (în plus, de la Vianu, cu stima de sine pân’ la cer și dincolo de el) s-a umilit, și-ncă de față cu colegii lui, ăia care fac un mișto crunt pentru mult mai puțin de-atât?

Copilul ăla, dacă n-a fost abuzat și umilit la școală, sigur e abuzat și umilit acum, de cohorta de ziariști și păreriști și moraliști care, sub pretextul că îi apără interesele (sau, încă și mai înălțător, că luptă pentru ”școala românească”), îl prezintă fie drept un limax fără coloană vertebrală, fie drept un mucea care face glume proaste și are nevoie de prelegeri despre demnitate. Despre cum să glumească cu proful cu demnitate.

#1%. Cei care au încredere în demnitatea adolescentului român. În capacitatea lui de a distinge binele de rău, dincolo de toate teribilismele.

#1%. Cei care au încredere în copiii lor. În felul în care și i-au crescut. Pentru că nu există ”mi-e teamă că o să-l umilească la școală” fără ”mi-e teamă că se va lăsa umilit”.

Vreau să fiu om

08/02/2016

Cu ceva vreme în urmă mă cheamă directorul la el în birou. – Avem o reclamație împotriva ta, face. – Ă?! Ce-am făcut? – Ai bătut un copil. – Ă?! Cine, când, cum? – Ieri, cică. L-ai fi bătut pe Ionel și mamă-sa a făcut plângere la directorul cel mare. – A, ieri. Păi ia verifică în sistem, că ieri am trimis informare acasă despre niște năzbâtii ale copilului, care când l-au luat părinții la întrebări s-o fi apărat și el cum a putut, și anume deturnând atenția de la el. (Tehnică patentată de alții mai mari, după cum bine știm noi deja.) – Da, înțeleg, dar cel mai bine e să nu-i atingi deloc. Știi că în regulament zice că n-ai voie să-i atingi pe copii, în felul ăsta ești la adăpost.

Am încercat să nu-i ating.
Nu pot.
Așa că m-am întors la ce făceam înainte: îi iau pe după umeri, îi bat pe spate, mă bag la o leapșă, le zburlesc părul, îi mângâi pe cap, îi iau în brațe să-i felicit c-au luat notă mare la examen. Cu riscul să mă trezesc că m-acuză vreo mamă că i-am bătut sau hărțuit sexual copilul. Asta e, ghinion. Copiii, mai ales ăștia mai mici, au nevoie de contact fizic. Au nevoie de căldură. Căldura nu e-n regulament. Vine de la mine, pe riscul meu.

Și mai fac ceva: glumesc și le dau voie să glumească. Râd și le dau voie să râdă. Nici asta nu-i în regulament. Tot pe riscul meu o fac.

Azi, la a șaptea, după lucrarea de control. Pătrățel fâșâie niște bancnote, dă să i le întindă Ionelului din banca din față. Ai bani de dat, Pătrățel? Dă-ne și nouă, nu fi rău. I se luminează fața dintr-o dată. – Miss, dacă vă dau banii ăștia, îmi puneți 10 la lucrare? – Cât ai? – 50 de lei. – Nah, nu-i suficient. – 50 de euro merge? – Nah, n-ai tu bani să-ți cumperi un 10 de la mine.
Ce oroare  – nu? -, când o citești așa. O profă de la o școală privată cere șpagă ca să-i mărească elevului nota. Ce titlu! Ce scandal! Ce isterie! S-o dăm la gazetă, la tv, s-o crucificăm, s-o dăm afară din învățământ, pervertește generații de copii, s-o băgăm la închisoare pentru cerere de mită.
Ce lipsește? Contextul ăla despre care ne spunea, cred, Eta Hrubaru la cursul de pragmatică din anul al IV-lea. Privirile dintre mine și Pătrățel. Tonul. Zâmbetele. Râsetele din clasă. Da, da, dă-ne și nouă bani, mă!
Ah, a fost o glumă? Dar ce glumă proastă. Cum poate un ”cadru didactic” să facă asemenea glume?! Dar e inadmisibil, cu asemenea subiecte nu te joci, nu glumești. Uite-așa se umple țara de șpăgari. Copiii au râs, știind bine că e o glumă? Ce contează. Ei sunt mici și influențabili, știm noi mai bine când și cum și cât are voie profa lor să glumească la oră.

M-am gândit azi cam ce glume fac eu cu copiii. Cea mai frecventă e aia cu ”aruncă guma aia, că ți-o lipesc acușica în păr”. Eventual cu continuarea ”și-ți ciuntești frumusețe de freză”. Sigur, avem regulament cu privire la guma de mestecat. Aș putea să-l aplic și gata. Ce atâta ”aruncă guma”, sancționăm direct. Dar știu că nu ține. Pot să-i sancționez mult și bine, tot or să vină cu guma la oră. Așa că ăsta-i momentul nostru de început de oră, negocierea gumei de mestecat. Eu bodogăn, ei încearcă să mă fenteze. Și tot așa.

Ce mai zic?
”Mă, te bat, mă!” (Hihi, Miss, n-aveți voie să mă bateți. – Wanna bet? Vezi că am pile.)
”Vreți bătaie? Spuneți, că vă bat eu pe-amândoi. Nu-i nevoie să vă-ncăierați.” (Hihi, Miss, da, hai să ne batem.)
”Mă, te mănânc, mă! Te mănânc cu fulgi cu tot!” (Hihi, Miss, eu n-am fulgi.)
”Să nu te mai prind cu mingea / alergând p-aci, că-ți rup picioarele!” (Bine, Miss, bine…)

Multe zic. Toate incorecte pedagogic, luate ad litteram.

Și o să continui să le zic. O să continui să-i ating. O să continui să-l apuc pe Georgel de ceafă – mă, te bat, mă, dacă nu te potolești. O să continui să glumesc, cu riscul să fac și glume proaste care să scandalizeze vreo mămică și să isterizeze o țară. O să continui să le dau voie să glumească, cu riscul să mă trezesc cu Pătrățel în genunchi în fața catedrei.

Pentru că relația mea cu elevii mei e mai importantă decât ce-ați putea crede voi despre despre mine, despre glumele mele, despre orele mele.
Pentru că vreau ca elevii mei să aibă curajul să facă poante la ora mea, cu riscul (major) să-mi facă glume proaste.
Pentru că vreau ca elevii mei să aibă curajul să râdă la ora mea.
Pentru că înainte să le placă materia pe care o predau trebuie să le placă să petreacă 50 de minute cu mine.
Pentru că atunci când Ana îți spune ”Miss, vreau să fac și româna cu tine” știi că așa e bine.

Pentru că nu vreau să devin robotul de predare în care-ați vrea mulți dintre voi să ne vedeți transformați, deși altminteri clamați la fiece colț de FB că vreți altfel de școală.

Pentru că vreau să fiu om la ora mea. Chiar și cu riscul să-mi reclame cineva umanitatea la gazetă.

___________
Citește și
#1%

Despre palme

10/01/2016

Îi știți, nu?, pe mămicuțele și tăticuții care susțin că, na, e greu cu copiii, te duc la exasperare, normal că le mai tragi câte una la fund, asta e, nu faci decât să-i educi și-n fond e scuzabil, că ești stresat. Ei, dacă eu, profa copchilului care primește din când în când câte o palmă de la numiții părinți stresați, i-aș trage una la cur aceluiași copchil, din aceeași cauză (stres, exasperare) și cu același scop (educație), numiții părinți ar sări de cur în sus, ar face reclamație la școală și eu mi-aș pierde urgent jobul. M-aș alege eventual și cu dosar penal pentru rele tratamente aplicate copilului.
Bun.
Acuma, dacă eu, care n-am unul, n-am doi, am de la zece în sus, dintre care cel puțin unul (cazul fericit) mă exasperează constant, la fiecare oră, reușesc totuși să mă abțin, oricât m-ar scoate din sărite copchilul (și, oh, cum știu ei să te scoată din sărite la școală, unde nu poți nici să-l trimiți în camera lui sau să-l dai afară din clasă), dacă eu, ziceam, reușesc totuși să mă abțin cu brio în condițiile astea, deși ce le-aș mai trage una după ceafă uneori (exasperare, na, se aplică și la profi, nu doar la părinți), înseamnă că și tu acasă te poți abține, nu? Sau, na, dacă nu planează asupra ta riscul de a-ți pierde jobul (de părinte), tu n-ai motive să te abții, nu? Tu te poți descărca în voie, tu nu faci decât să-l educi – spre deosebire de animalul ăla, bruta aia de prof care ți-a urecheat copilul. Copilul tău merită palme doar acasă, de la părinții iubitori.

Ziaristul român pe FB

09/01/2016

Ziaristul român n-a fost în Norvegia, n-a stat de vorbă cu vecinii familiei Bodnariu, n-a stat de vorbă cu părinții colegilor copiilor, n-a stat de vorbă cu colegii de serviciu ai părinților, n-a stat de vorbă cu alți părinți care s-au aflat vreodată în conflict cu Protecția Copilului din Norvegia, n-a stat de vorbă cu vreun ziarist norvegian care s-a ocupat de cazuri dintr-astea, n-a stat de vorbă cu un avocat norvegian specializat în dreptul familiei (sau care-o fi acea ramură a dreptului relevantă în chestiunea asta) ca să înțeleagă legea căreia părinții Bodnariu au ales să i se supună când s-au stabilit în Norvegia. N-a stat de vorbă nici măcar cu părinții Bodnariu.
Nu.
Ziaristul român se informează de pe FB și tot pe FB e foarte sigur că în cazul Bodnariu măsurile luate de autorități sunt disproporționate față de cele câteva palme la fund admise de părinți. Faptul că n-are decât o singură versiune a poveștii, versiunea părinților, nu îi pune vreo problemă profesională. Nu. Ziaristul român a citit pe FB și prin articole bazate tot pe FB și-i e suficient: acuma știe. Așa că propovăduiește.

(Părinților Bodnariu le doresc să aibă un avocat foarte bun și să-și găsească dreptatea exact în măsura în care o au.)

 

2015, așa cum a fost

01/01/2016

2016-01-01_2015-stats

2016-01-01_2015-countries

Mirosul discret de țigară

27/12/2015

M-am născut și am crescut într-o familie de fumători. Pentru mine mirosul discret de țigară are ceva din copilărie, din ”acasă”, din tata venit seara de la serviciu.

N-am fumat niciodată. Nu mi-am aprins nici măcar o țigară, ”de curiozitate”, pentru că pur și simplu n-am avut curiozitatea asta.
N-am militat niciodată împotriva fumatului.
Mi-am însoțit întotdeauna prietenii fumători la zona de fumători. (Dar nici unul, niciodată, n-a zis ”ai venit de cinci ori cu mine la fumători, de data asta merg eu cu tine la nefumători”. Nici unul, niciodată.)
La mine acasă se fumează. Unii au fumat la fereastră. Alții, fumători înrăiți, au fumat doar două țigări, știindu-se în casă de nefumători. Alții au fumat zece, pentru că din ”poți să fumezi” au înțeles ”poți să fumezi oricât”.

Din câte mi-aduc aminte, doar doi oameni am încercat a-i convinge să se lase de fumat. În adolescență, pe tata. A murit câțiva ani mai târziu, într-o dimineață de 1 decembrie. Avea 56 de ani. Aveam 23, îl mângâiam pe frunte și-i spuneam că poate să se ducă liniștit.
Avea cancer. Cancer pulmonar cu metastaze cerebrale. Treptat, a paralizat și și-a pierdut memoria recentă. Din fericire. I-a făcut Dumnezeu favoarea asta – ca de la un punct încolo să nu prea mai știe ce se întâmplă de fapt cu el și cu noi. L-am îngrijit câteva luni după ce medicul l-a trimis acasă, că ”nu se mai poate face nimic”. L-am privit împuținându-se, devenind, dintr-un bărbat înalt și bine făcut și până atunci sănătos tun, un sac cu oase. I-am dat să mănânce cu lingurița, i-am pus plosca, i-am făcut clismă, l-am spălat, i-am făcut câte 15 căni de ceaiuri în fiecare zi, în speranța aia nebună și neclintită de la 23 de ani că s-ar putea totuși vindeca. Că s-au mai văzut cazuri.

Imaginile de pe pachetele de țigări sunt greșite. Nu plămâni și dinți stricați ar trebui să fie acolo.

Nu.

Fetița ta ar trebui să fie pe pachetele alea. Fetița ta ajunsă la 23 de ani care îți pune plosca, pentru că tu ai paralizat din cauza acestui pachet de țigări, pe care-l fumezi acum, când ea are 8 ani, îi spui povești și-i dorești tot binele din lume.

Copilul tău care îți face clismă.

Copilul tău terorizat că te-ai înecat când îți dădea de mâncare cu lingurița și că ai putea să mori de mâna lui, nu de cancer.

Copilul tău vinovat că ai făcut escare pentru că n-a știut să te îngrijească, pentru că de la spital, când te-au trimis acasă că nu se mai poate face nimic, nu i-a zis nimeni cum să te îngrijească.

Copilul tău căruia îi sare inima din piept când vede o ambulanță în cartier – s-o fi întâmplat ceva cu tata cât m-am dus iau pâine?

Copilul tău căruia încă multă vreme dup-aia i-a sărit inima din piept la vederea unei ambulanțe – până când a hotărât că în fiecare ambulanță e o femeie care naște, e viață, nu moarte.

Copilul tău privindu-te cum privești pentru ultima oară ploaia. Asta ar trebui să fie pe pachetele de țigări. Viața copilului tău cât ești tu bolnav, viața copilului tău după ce tu mori. Nu plămânii tăi. Pentru că, deși tu ești ăla care ai putea să mori, nu despre tine e vorba, ci despre cei de lângă tine. Să mori nu-i chiar așa o chestie, mai ales dacă-ți ușurează Dumnezeu suferința cu o tumoră cerebrală plasată unde trebuie, ca să nu suferi chiar atât de mult, pentru că ai fost un om bun.

O să-mi zici că-s 99% șanse să trăiești până la adânci bătrâneți, ca unchiu’ Gică, care a fumat toată viața și a murit la 95 de ani.
Așa.
Și există 1% risc ca copilul tău să-ți pună plosca, să-ți facă clismă, să-ți dea de mâncare cu lingurița la 56 de ani ai tăi, 23 ai lui, zi de zi, luni de zile. Îți asumi tu riscul ăsta în numele și pe seama lui, care acum are 8 ani și nu se poate apăra de tine?

În fine.
După ce a murit tata, doar pe mama am încercat s-o conving să se lase de fumat. N-am reușit nici cu ea. (Bine, ea fumează puțin, practic aruncă banii degeaba pe țigări. Fumează de-alea subțiri, câte juma’ de țigară, după care o zdrobește și gata.)

Cu toată experiența asta a bolii tatălui meu, n-am militat împotriva fumatului. Aș fi fost mulțumită cu niște zone de nefumători făcute nu în batjocură și cu un sistem de ventilație decent în zona de fumători.
Mi-am văzut de ale mele și am încercat să nu număr țigările nimănui. (Nu mi-a ieșit întotdeauna, mi-a mai scăpat câte un ”mamă, cât ai fumat!”.)
Până la legea asta anti-fumat, de fapt până la argumentele fumătorilor. Non-argumente, de fapt, că nu e unul care să stea în picioare – iar un fumător cinstit cu sine însuși și având toate țiglele logice pe casă știe bine lucrul ăsta.

Nu, nu există dreptul de a fuma în nasul altora. Există doar favoarea pe care ți-o fac alții de a-ți permite să fumezi în prezența lor sau de a te însoți la locul tău de fumat.

Nu există dreptul de a fuma în nasul altora așa cum nu există dreptul de a te băși în nasul altora. Ceilalți nu sunt obligați să evite locul în care fumezi sau te bășești tu, ci tu ești obligat să fumezi sau să te bășești unde nu deranjezi pe alții.

De ce n-a dat parlamentul lege anti-bășit în public? Pentru că în cazul bășitului de cele mai multe ori e suficientă legea bunului-simț. Spre deosebire de fumat.

Mai devreme sau mai târziu, legea anti-fumat o să treacă toate hopurile și o să rămână în picioare. Pentru că nu despre tine e vorba, nici despre nefumătorii din jurul tău, ci despre copilul tău – chiar dacă nu fumezi în nasul lui.

Și da, funcționează – în școala mea doar unul singur dintre profii britanici fumează, și are peste 55 de ani. Spre deosebire de români, care-s mai mulți și în general sub 30-35.

La mine acasă se va fuma în continuare.


Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 3,641 de alți urmăritori