11/12/2009

INDEX
mai mult sau mai puţin ortografic şi aproximativ alfabetic

Despre palme

10/01/2016

Îi știți, nu?, pe mămicuțele și tăticuții care susțin că, na, e greu cu copiii, te duc la exasperare, normal că le mai tragi câte una la fund, asta e, nu faci decât să-i educi și-n fond e scuzabil, că ești stresat. Ei, dacă eu, profa copchilului care primește din când în când câte o palmă de la numiții părinți stresați, i-aș trage una la cur aceluiași copchil, din aceeași cauză (stres, exasperare) și cu același scop (educație), numiții părinți ar sări de cur în sus, ar face reclamație la școală și eu mi-aș pierde urgent jobul. M-aș alege eventual și cu dosar penal pentru rele tratamente aplicate copilului.
Bun.
Acuma, dacă eu, care n-am unul, n-am doi, am de la zece în sus, dintre care cel puțin unul (cazul fericit) mă exasperează constant, la fiecare oră, reușesc totuși să mă abțin, oricât m-ar scoate din sărite copchilul (și, oh, cum știu ei să te scoată din sărite la școală, unde nu poți nici să-l trimiți în camera lui sau să-l dai afară din clasă), dacă eu, ziceam, reușesc totuși să mă abțin cu brio în condițiile astea, deși ce le-aș mai trage una după ceafă uneori (exasperare, na, se aplică și la profi, nu doar la părinți), înseamnă că și tu acasă te poți abține, nu? Sau, na, dacă nu planează asupra ta riscul de a-ți pierde jobul (de părinte), tu n-ai motive să te abții, nu? Tu te poți descărca în voie, tu nu faci decât să-l educi – spre deosebire de animalul ăla, bruta aia de prof care ți-a urecheat copilul. Copilul tău merită palme doar acasă, de la părinții iubitori.

Ziaristul român pe FB

09/01/2016

Ziaristul român n-a fost în Norvegia, n-a stat de vorbă cu vecinii familiei Bodnariu, n-a stat de vorbă cu părinții colegilor copiilor, n-a stat de vorbă cu colegii de serviciu ai părinților, n-a stat de vorbă cu alți părinți care s-au aflat vreodată în conflict cu Protecția Copilului din Norvegia, n-a stat de vorbă cu vreun ziarist norvegian care s-a ocupat de cazuri dintr-astea, n-a stat de vorbă cu un avocat norvegian specializat în dreptul familiei (sau care-o fi acea ramură a dreptului relevantă în chestiunea asta) ca să înțeleagă legea căreia părinții Bodnariu au ales să i se supună când s-au stabilit în Norvegia. N-a stat de vorbă nici măcar cu părinții Bodnariu.
Nu.
Ziaristul român se informează de pe FB și tot pe FB e foarte sigur că în cazul Bodnariu măsurile luate de autorități sunt disproporționate față de cele câteva palme la fund admise de părinți. Faptul că n-are decât o singură versiune a poveștii, versiunea părinților, nu îi pune vreo problemă profesională. Nu. Ziaristul român a citit pe FB și prin articole bazate tot pe FB și-i e suficient: acuma știe. Așa că propovăduiește.

(Părinților Bodnariu le doresc să aibă un avocat foarte bun și să-și găsească dreptatea exact în măsura în care o au.)

 

2015, așa cum a fost

01/01/2016

2016-01-01_2015-stats

2016-01-01_2015-countries

Mirosul discret de țigară

27/12/2015

M-am născut și am crescut într-o familie de fumători. Pentru mine mirosul discret de țigară are ceva din copilărie, din ”acasă”, din tata venit seara de la serviciu.

N-am fumat niciodată. Nu mi-am aprins nici măcar o țigară, ”de curiozitate”, pentru că pur și simplu n-am avut curiozitatea asta.
N-am militat niciodată împotriva fumatului.
Mi-am însoțit întotdeauna prietenii fumători la zona de fumători. (Dar nici unul, niciodată, n-a zis ”ai venit de cinci ori cu mine la fumători, de data asta merg eu cu tine la nefumători”. Nici unul, niciodată.)
La mine acasă se fumează. Unii au fumat la fereastră. Alții, fumători înrăiți, au fumat doar două țigări, știindu-se în casă de nefumători. Alții au fumat zece, pentru că din ”poți să fumezi” au înțeles ”poți să fumezi oricât”.

Din câte mi-aduc aminte, doar doi oameni am încercat a-i convinge să se lase de fumat. În adolescență, pe tata. A murit câțiva ani mai târziu, într-o dimineață de 1 decembrie. Avea 56 de ani. Aveam 23, îl mângâiam pe frunte și-i spuneam că poate să se ducă liniștit.
Avea cancer. Cancer pulmonar cu metastaze cerebrale. Treptat, a paralizat și și-a pierdut memoria recentă. Din fericire. I-a făcut Dumnezeu favoarea asta – ca de la un punct încolo să nu prea mai știe ce se întâmplă de fapt cu el și cu noi. L-am îngrijit câteva luni după ce medicul l-a trimis acasă, că ”nu se mai poate face nimic”. L-am privit împuținându-se, devenind, dintr-un bărbat înalt și bine făcut și până atunci sănătos tun, un sac cu oase. I-am dat să mănânce cu lingurița, i-am pus plosca, i-am făcut clismă, l-am spălat, i-am făcut câte 15 căni de ceaiuri în fiecare zi, în speranța aia nebună și neclintită de la 23 de ani că s-ar putea totuși vindeca. Că s-au mai văzut cazuri.

Imaginile de pe pachetele de țigări sunt greșite. Nu plămâni și dinți stricați ar trebui să fie acolo.

Nu.

Fetița ta ar trebui să fie pe pachetele alea. Fetița ta ajunsă la 23 de ani care îți pune plosca, pentru că tu ai paralizat din cauza acestui pachet de țigări, pe care-l fumezi acum, când ea are 8 ani, îi spui povești și-i dorești tot binele din lume.

Copilul tău care îți face clismă.

Copilul tău terorizat că te-ai înecat când îți dădea de mâncare cu lingurița și că ai putea să mori de mâna lui, nu de cancer.

Copilul tău vinovat că ai făcut escare pentru că n-a știut să te îngrijească, pentru că de la spital, când te-au trimis acasă că nu se mai poate face nimic, nu i-a zis nimeni cum să te îngrijească.

Copilul tău căruia îi sare inima din piept când vede o ambulanță în cartier – s-o fi întâmplat ceva cu tata cât m-am dus iau pâine?

Copilul tău căruia încă multă vreme dup-aia i-a sărit inima din piept la vederea unei ambulanțe – până când a hotărât că în fiecare ambulanță e o femeie care naște, e viață, nu moarte.

Copilul tău privindu-te cum privești pentru ultima oară ploaia. Asta ar trebui să fie pe pachetele de țigări. Viața copilului tău cât ești tu bolnav, viața copilului tău după ce tu mori. Nu plămânii tăi. Pentru că, deși tu ești ăla care ai putea să mori, nu despre tine e vorba, ci despre cei de lângă tine. Să mori nu-i chiar așa o chestie, mai ales dacă-ți ușurează Dumnezeu suferința cu o tumoră cerebrală plasată unde trebuie, ca să nu suferi chiar atât de mult, pentru că ai fost un om bun.

O să-mi zici că-s 99% șanse să trăiești până la adânci bătrâneți, ca unchiu’ Gică, care a fumat toată viața și a murit la 95 de ani.
Așa.
Și există 1% risc ca copilul tău să-ți pună plosca, să-ți facă clismă, să-ți dea de mâncare cu lingurița la 56 de ani ai tăi, 23 ai lui, zi de zi, luni de zile. Îți asumi tu riscul ăsta în numele și pe seama lui, care acum are 8 ani și nu se poate apăra de tine?

În fine.
După ce a murit tata, doar pe mama am încercat s-o conving să se lase de fumat. N-am reușit nici cu ea. (Bine, ea fumează puțin, practic aruncă banii degeaba pe țigări. Fumează de-alea subțiri, câte juma’ de țigară, după care o zdrobește și gata.)

Cu toată experiența asta a bolii tatălui meu, n-am militat împotriva fumatului. Aș fi fost mulțumită cu niște zone de nefumători făcute nu în batjocură și cu un sistem de ventilație decent în zona de fumători.
Mi-am văzut de ale mele și am încercat să nu număr țigările nimănui. (Nu mi-a ieșit întotdeauna, mi-a mai scăpat câte un ”mamă, cât ai fumat!”.)
Până la legea asta anti-fumat, de fapt până la argumentele fumătorilor. Non-argumente, de fapt, că nu e unul care să stea în picioare – iar un fumător cinstit cu sine însuși și având toate țiglele logice pe casă știe bine lucrul ăsta.

Nu, nu există dreptul de a fuma în nasul altora. Există doar favoarea pe care ți-o fac alții de a-ți permite să fumezi în prezența lor sau de a te însoți la locul tău de fumat.

Nu există dreptul de a fuma în nasul altora așa cum nu există dreptul de a te băși în nasul altora. Ceilalți nu sunt obligați să evite locul în care fumezi sau te bășești tu, ci tu ești obligat să fumezi sau să te bășești unde nu deranjezi pe alții.

De ce n-a dat parlamentul lege anti-bășit în public? Pentru că în cazul bășitului de cele mai multe ori e suficientă legea bunului-simț. Spre deosebire de fumat.

Mai devreme sau mai târziu, legea anti-fumat o să treacă toate hopurile și o să rămână în picioare. Pentru că nu despre tine e vorba, nici despre nefumătorii din jurul tău, ci despre copilul tău – chiar dacă nu fumezi în nasul lui.

Și da, funcționează – în școala mea doar unul singur dintre profii britanici fumează, și are peste 55 de ani. Spre deosebire de români, care-s mai mulți și în general sub 30-35.

La mine acasă se va fuma în continuare.

Ortografia la ”România liberă”

22/11/2015

L-am văzut luni dimineață. Lunea asta care trecu. M-am îngrozit, mi-a trecut. După-amiază era tot acolo. I-am făcut poză. Am zis să scriu.

2015-11-17_i-RL
(Petre Bădică, Prima confruntare Cioloș Versus Ponta, 8 – 0. Domeniul este prioritate zero pentru România, în România liberă)

Pe urmă mi s-a făcut lehamite și n-am mai scris. Pe urmă văd că redactorul șef adjunct, Gabriel Bejan, răspândește articolul pe FB, citând inclusiv greșeala. Deci a citit articolul, dar nu i s-a crispat nici un nerv ortografic. Am zis să scriu.

2015-11-17_i-RL-2

Mi s-a făcut lehamite din nou. Ce să mai scriu? Că ziariștii de la un ziar ”quality” n-au cunoștințe elementare de ortografie? Iaca noutate, ce să zic. Plus că, na, zău că nu știu cum aș mai putea explica povestea asta cu i-urile din miniștri și membri, altfel decât am făcut-o deja.

Dar azi îmi pică iarăși ochii pe ceva. Ghinion, tot la România liberă. Mare, încă de pe prima pagină:

2015-11-22_a-RL1

Ghinion, tot Petre Bădică (aici). De data asta un a în loc de al și o virgulă lipsă în titlu (Dosarul de plagiat al lui Ponta, redeschis).

2015-11-22_a-RL2

Și continuă cu i-urile, plus o virgulă în plus:

2015-11-22_i-RL1

2015-11-22_i-RL2

Hai să scriu, zic. Da’ să nu fiu nașpa, ia să verific, poate că au corectat greșelile din articolul de săptămâna trecută. Nu. Greșelile sunt bine, mersi, la locul lor. Nu înțeleg: oamenii ăștia, ziariștii, nu citesc ce au scris colegii? Dacă da, le e jenă să semnaleze greșelile? Le e teamă că nu mai iese colegul cu ei la bere? Sau cum? Cum naiba poate să stea articolul ăla o săptămână fără ca nimeni  din echipă să bage de seamă ororile alea?!

Da, știu, mai sunt și alte greșeli. Da, știu, e vina corectorului Dorel. Da, știu, ar trebui să iau greșelile alea pe rând, să explic cum e corect și de ce. Mi-e lene.

Codrin Ștefănescu, secretar general adjunct al PSD

22/11/2015

2015-11-21_CodrinStefanescu-gramatica

Dă-o naibii de gramatică, de școală, de țară. Programul politic al PSD.

Nişte parametri, parametrii aceia

01/08/2015

Vă rugăm să ne sprijiniţi pentru aducerea acestor echipamente la parametri / parametrii normali de funcționare.

Nu e vorba de nişte parametri oarecare, ci de parametrii aceia anumiţi care asigură funcţionarea.

Dacă poţi să-i pui în faţă un nişte, atunci e cu un singur i: nişte metri, nişte litri, nişte arbitri.
Dacă poţi să pui un aceia după, atunci e cu doi de i: metrii aceia, litrii aceia, arbitrii aceia.

Funcţionează bine şi comparaţia cu un femininul: acolo unde la feminin ar fi un -le final, la masculin e un -i suplimentar, pe lângă i-ul obişnuit de plural: condiţiile normale de funcţionare deci parametrii normali de funcţionare.

Marketing cu mama

29/07/2015

Să vezi cum vorbesc ăştia la televizor, face mama la telefon. Şi nici măcar nu era vreo ziaristă, era psiholog sau ceva la Protecţia copilului. Cică „fata s-a simţit securizată şi a verbalizat tot”. Cum adică „securizată”? Ce-i cu preţiozităţile astea? Zi, dom’le, pe româneşte, „fata s-a simţit în siguranţă şi a spus tot”. [De la ea mi se trage.]
Şi stai că mai am una. Ce-i aia targhet? Ţintă, îi zic. Depinde de context. Aha. Stai să vezi. Mă sună azi unu’, cică „vă sun din Elveţia”. Eu cu ăştia care vând chestii, ştii tu, mă distrez. Mă rog, or fi ei amărâţi sau cum or fi, dar eu mă distrez. Păi dacă mă sună?! Aşa, cică mă sună din Elveţia. Aşa, şi? îl întreb. Folosiţi creme de înfrumuseţare? Nu, îi zic. Deloc?! face el. Ei, câte o cremă antirid. Aaaa, păi să vă prezentăm oferta noastră, zice el. Auzi, dragă, da’ voi n-aveţi un targhet? îl întreb. Targhet? Nu… Păi, uite, aveţi telefonul meu nu ştiu de unde, da’ nu ţi-a zis şi câţi ani am? Ăăă… Nu… Uite, am 80 de ani! [Are doar 70, se alintă.] Am 80, nu sunt în targhetul vostru pentru creme de înfrumuseţare. Vaaai, dar ştiţi, după voce părea că aveţi 40…
Aşa, face victorioasă. Am folosit corect targhet, nu?

Cine n-are sfetnice bune, să-şi cumpere

25/07/2015

…de pe OLX.

2015-07-25_sfetnice

Am râs rău.

Măi copii, noi spunem şi scriem un sfeşnic, două sfeşnice – adică suport(uri) pentru lumânări.
Sfetnicul (plural sfetnici) era consilierul domnitorului de pe vremuri. N-are feminin (sfetincăsfetnice), că domnitorii ăia erau nişte misogini, huo!

Efectuarea limbii preţioase

24/07/2015

2015-07-24_efectueazaHotnews

Cum, mă, să efectuezi o vizită?! Adică dacă vrăjeşti o fată şi o inviţi acasă la tine zici „hai să-mi efectuezi o vizită, să-ţi arăt colecţia mea de stampe japoneze”?! I-am efectuat o vizită lui Pătrăţel, o să-i efectuez o vizită şi lui Dreptunghel. Ă?!

(M-am gândit că formularea vine din comunicatul Preşedinţiei, dar nu.)


Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 3,492 de alți urmăritori