Pătrăţica sau despre titularizare

Pătrăţica. Să-i zicem Pătrăţica.
Mi-a fost colegă de facultate.

Pătrăţica era drăgălaşă, destul de agreabilă, plină de sine părinţii mei sunt intelectuali şi cam tufă la limbile de le studiam şi-n special la limba A, franceza, că la B eram cam tufă cu toţii la-nceput.

Pătrăţica era îndrăgostită de un prof care fusese coleg cu intelectualii şi uneori o bănuiam c-a intrat la facultate pe căi mai ocolite, dar mai scurte. Sau poate că nu – erau destule tufe pe acolo, care era limpede că n-avuseseră cum să ocolească pe scurt. [Pentru generaţia 2000+: „intrat la facultate” nu înseamnă „intrat la secretariat, depus dosar”, înseamnă concurs cu 3 probe.]

Într-un an Pătrăţica a ajuns să locuiască în cămin în aceeaşi cameră cu mine. (Şi cu încă două, că eram 4.) La împărţirea corectă a treburilor în familie, Pătrăţica nimerea întotdeauna, nu se ştie cum, să facă doar partea cu amestecatul în oala de pe foc. Foc, ştiţi de care foc: rezistenţă de bucătărie de cazarmă montată într-un BCA, de se prăjeau cartofii instantaneu. Nici unul dintre aragazurile din viaţa mea de după n-a ajuns la performanţele reşoului ăluia – transmis apoi din generaţie în generaţie de căminişti. Mă întreb când şi pe unde o fi decedat.

Pătrăţica mă admira, că eram cea mai tare. Pătrăţica mi-a mărturisit că era îndrăgostită de profu’, încă din liceu, mi-a zis că ştie că e tufă la franceză şi m-a rugat s-o ajut. Sigur că da, uite, ne aşezăm aici la masă o oră pe zi şi-ţi explic, luăm toată gramatica de la-nceput. Aaaa… nu aici… nu vreau să vadă ceilalţi că-mi arăţi. Nu mai ştiu cum s-a sfârşit. Prost, cred, având în vedere oarecari evenimente ulterioare.

În sesiune Pătrăţica muncea pe rupte. Făcea fiţuici acordeon, cu scrisul ei mititel-mititel. Lua, desigur, examenele, ba chiar cu note mari. Într-atât de mari încât într-un an (sau vreme doar de un semestru?) am fost colege de bursă d’aia de notă mare-mare. Foarte bătător la ochi, inclusiv pentru profi – de-asta zic, dacă tot eşti tufă, măcar copiază cu cap, de un 8, acolo, nu-ntinde coarda. Prin anu’ III, cred, la examenul de comparată [pentru ingineri: literatură comparată, de-aia unde compari Hamlet cu Ghilgameş şi-ţi rezultă Don Quijote, iar de rest Pantagruel], prin anu’ III, ziceam, prin preajma examenului de literatură comparată, asistenta vine la mine – Diacritico, nu te-ntreb dacă Pătrăţica copiază. Ştiu deja, pentru că nu e de nota pe care-a luat-o data trecută. Zi-mi doar cum copiază. – Cu fiţuici în palmă.

Nu mai ştiu dacă s-a dat vreo luptă etico-moraloidă în mine şi dac-a fost din cauză că Binele a învins Răul sau numa’ invidie că eu nu scriu aşa de mărunţel, deci n-am cum să, cert e că niţel mai încolo asistenta o scotea pe Pătrăţica din examen, după ce-o prinsese cu fiţuica în palmă. Mi-a părut rău de Pătrăţica, dar ce să-i faci, c’est la vie, uno il coraggio non se lo può dare, cum zice don Abbondio (non c’entra, da’ nu contează, că mi-a venit acu’, că examenul ăla l-am dat în aceeaşi sală în care am dat nişte examene cu GieRre, cu care am făcut Manzoni şi deci don Abbondio, da’ examenul din Manzoni nu mai ştiu în ce sală l-am dat).

P-ormă terminarăm facultatea (oare a copiat Pătrăţica şi la licenţă? nu mai ştiu; ştiu că-n ultimul an nu ştia diferenţa dintre ces şi ses), dădurăm titularizarea, eu luai 7 fix (abia a doua notă, după un 8,60 pare-mi-se – ce jalnici, dom’le, ce jalnici! unde mi ţi-era presa să fackă ea o analiză?! – suficient, oricum, să capăt post în târg), ceea ce în contextul din perioada cu pricina a reprezentat un rezultat satisfăcător (dimpreună cu licenţa, luată – cu cât naiba? noo şi cât? – în acelaşi context). Nu mai ştiu ce-a făcut Pătrăţica la concursul ăla – nu mai ştiu multe din perioada aia, tocmai din cauză de context.

Cert e că la câţiva ani distanţă Pătrăţica îmi zice că s-a-nscris la concurs pe post la liceul din top 2, categoria „admitere cu 9,50” (top 1 fiind cu medie de admitere 9,99 sau pe-acolo). Concurs pe post, adică titularizare, de data asta organizată de liceu – nu mai era concurs naţional. Mă sună după  – nu treci pe la mine? Să-ţi arăt cum am rezolvat subiectele, să-mi zici dacă am făcut bine. Mă duc, îmi arată, mă spariu – o singură chestie mai ţiu ţin minte: Pătrăţica amestecase pris cu prit, un soi de il l’a prit sau il la pris sau ceva de genu’, greşeală pe care copiii mai răsăriţi de la liceul unde predam eu în vremea aia n-o mai făceau.

Dar ce contează! Pătrăţica a căpătat postul şi a rămas pe el până în ziua de azi.

De-asta zic: să nu mai fie titularizarea concurs naţional, să fie organizată de licee, că directorul liceului ştie el mai bine ce-i trebuie!

(Va urma. Când oi avea chef. Şi am cam o dată pe an. De scris de-astea, evident, că numa’ la prostii vă stă mintea!)